Cum am hipnotizat copilul

Încep cu concluzia: la test s-a descurcat exact cum a promis, adică s-a străduit.

Și acum povestea:

Azi fetele mele, eleve în clasa a VI-a, pentru necunoscători, au dat test la matematică, mai exact la geometrie. În ultimele două săptămâni au avut epocă de matematica (la Waldorf primele două ore în fiecare zi de curs se studiaza o materie care se numeste epocă și poate fi, română, matematică, geografie, istorie, fizică ori zoologie). La sfârșitul fiecărei epoci se dă testul de epocă care-i un fel de lucrare de control sau teză sau ziceți-i cum vreți.

Aseară când s-au întors fetele de la școală eu cu gura pe ele să repete la mate, să-mi aducă culegerile să le dau niște exerciții să rezolve, să facă un fel de recapitulare.

Iulia mi-a tăiat vorba citește continuarea

Tags: copii, hipnoza, mame, parinti, teste matematica

Vacanțele la țară

Cea mai mare parte din vacanțele de vară ni le petreceam la bunici, într-un sat de pe malul Buzăului, unde autobuzul din oraș ajungea odată pe zi.  Bunica era o femeie strașnică, care deși avea pe vremea aia aproape 60 de ani și crescuse deja 8 copii și-o droaie de nepoți, avea încă răbdarea unei tinere mamici și ne făcea cam toate poftele.

Stați, copiii de pe vremea aia nu aveau poftele celor de azi, când spun toate poftele, trebuie înțeles că ne gătea exact ce-i spuneam noi. Voiam colarezi, ea ne făcea colarezi, voiam checuri, ne facea checuri, voiam ardei umpluți sau chifteluțe, tăia bunica o găina și-o gătea pentru nepoții ei dragi (eram vreo patru-cinci care stăteam peste vară la ea).

Pe vremea aia noi credeam că suntem niște copiii tare ascultatori, măturam curtea dimineața, adunam vișine pentru compot sau dulceață, alergam dupa fluturi, mergeam la pescuit și la scăldat, ce mai, cuminți nevoie mare. Numai că, acum când mă gândesc văd lucrurile cam așa: măturam curtea fără s-o stropim și dis-de-dimineță ridicam tot colbul în văzduh, de rămănea în urma noastră, când noi înaintam voioși curățând curtea, un praf de să-l tai cu cuțitul. Venea bunica de la apă (pe care o căra  cu cobilița de la o cișmea de pe uliță) și găsea cei mai harnici nepoți din lume învăluiți într-un praf de nedescris. Nu ne certa, dar ne învăța în fiecare zi să stropim curtea înainte de a mătura, să nu se mai ridice praful. A doua zi poate udam, dar a treia sigur uitam.

Culesul vișinelor, la fel, era o îndeletnicire pentru care noi am fi vrut să ni se ridice statuie și pentru care primeam ce-i drept compoturi și dulceață la schimb, dar cât sufereau bieții vișini… Pentru a nu ne apleca sau întinde prea mult, pe ascuns, fără să ne vadă bunica, rupeam cu totul câte-o creangă mai greu accesibilă și o culegeam numaidecât. O ascundeam apoi cu grijă și ne lăudam că a terminat treaba repede. Vedea ea,  săraca buni, că vișinii rămași fără fructe sunt mult mai golași, dar cum ea nu găsea crengile rupte decât hăt târziu în toamnă când noi eram de mult întorși la școală, n-am primit niciodată mustrări pentru treaba asta.

La prins fluturi, la pescuit și la scăldat eram cei mai fericiți copii din lume, dar tot ea trebuia să ne faca instrumentele, plase de prins fluturi, respectiv undițe. Oare dacă mai rugăm astăzi o doamna de 60 de ani să ne facă niște undințe, s-o pricepe ea? Că bunica se pricepea, frate. Făcea plută din te miri ce stuf și n-am înțeles nicodată de unde lua plumbul. Cârlige și gută îi mai luau ginerii de la oraș când își aduceau loazele în vacanță la țară, dar până și cozile alea de undițe le găsea ea undeva.

Una peste alta, tare mult ne-au plăcut nouă vacanțele astea petrecute la bunici și mă bucur tare mult că și fetele mele au posibilitatea astea, de a-și petrece o parte din vară la sat. Azi plecăm. Ele abia așteaptă, bunica le face cozonac si supă cu găluști, bunicul vopsește leagănul. Ah, ce dor îmi e de vremea când eram copil în vacanță la țară!

Tags: bunici, copii, copilarie la tara, parinti, tara

Familia ta îți citește blogul?

Ai mei nu, frate. Nici să-i pici cu ceară.

Pesemne că știu ei cum că eu scriu aici lucruri deja întâmplate majoritatea cu ei de față. Dar să zicem că eu îs excepția și voi scrieți bine și interesant, vouă vă citește familia blogul? Și dacă da, ce zice? Le place, nu? Că ăsta dor îl am și eu, să-mi spună ai mei că le-a plăcut. Sau nu, dar numai să spună ceva. Să mă certe că am scris ceva de bine despre un vecin, să mă prindă cu ocaua mică când vă povestesc că eu am făcut nu știu ce prăjitură și ea e de fapt făcută de mama soacra, să zică ceva.

Mai rău e că nici vecinii nu citesc. De unde să știe ei săracii că eu debitez aici prostii la adresa lor. Sinceră să fiu vecinul din stânga nici nu-mi doresc să citească vreodată ceva scris aici. El îmi va cere să pun parolă blogului. Nu, n-am scris nimic de rău despre el, dar chiar de bine de-ar fi fost, tot nu i-ar fi convenit. Pentru că e contros. Cuvantul ăsta nu-l căutați, nu cred că există.

Ai mei părinți probabil c-ar citi dacă i-ar învăța cineva să umble cu calculatorul, altcineva le-ar cumpăra unul si nenea de la RDS s-ar duce să le bage net. Dar nici de ei nu-s așa sigură. Când să aibă ei timp de net cu atâta treabă în gradină și la animale? Și dacă vor să știe ei ce fac, mă sună, că tasta aia cu telefon mic verde pe ea au învățat-o și-o știu acum cu ochii închiși.

Așa, cine-ar mai fi. Unchi, mătuși, aha, verișoarele. Da, da. Ele mai citeau uneori, ba una își făcuse curaj și chiar mai comenta pe aici. Acum are un bebe mic care-i mănâncă energia și firele de la net, cred.

De bunici nu mai zic nimic, ei sunt din generația care a luptat pe front ca să ne putem noi acum bate în taste. Abia aștept să vină vara și să merg la ei. Țin minte când eram copil, bunicul din partea tatei îmi arăta la televizor câte o crainică sau vreo cântăreață și-mi zicea: Uite tată, aș vrea să trăiesc și eu să-mi văd nepoții la televizor. El n-a murit, așa că mai e timp, numai că mi-e teamă, că șansele sunt acum la strănepoți. Dar eu la vară mă duc la el și-i arăt blogul. Sunt sigură că e singurul din familie care l-ar aprecia. I-aș spune: vezi bunicule, vezi ce frumos scriu eu aici ? Nu va vedea, n-are cum. Una la mână, eu nu scriu frumos și a doua la mână, el nu prea mai vede. Dar mă va crede și mai ales îmi va da dreptate.

Acum reiau întrebările de la început. Ce zic, mă, ai voștri după ce citesc ce scrieți? Le place, au ba?

Tags: bunici, matusi, parinti, unchi, vecini, verisoare

Un weekend în imagini

 Ca să înțelegeți de ce sunt ruptă de oboseală și nu-mi simt degetele că aș scrie ceva, vă arăt ce-am făcut eu cu soțul în weekendul care tocmai s-a încheiat. Logic, mai mult el, dar știți ce obositor e să stai și să privești când cineva muncește? În plus, totul s-a petrecut doar sâmbătă, pentru duminică am avut alt program, am petrecut  la ziua Andreei, prietena Soniei și a Iuliei, dar asta a fost cireașa de pe tort.

Fetele au fost mai mult decât încântate de cum le-a ieșit camera. Acum eu sper doar să mențină curațenia.

Tags: copii, munca, parinti, poze, reamenajare

Coardami

Eu: Iulia, ce ați făcut azi la mandolină?

Copilul: Am cântat coardami.

Eu: Aaa, ce frumos! E melodia aia Guarda mi Sueno, guarda…. (fredonam trăind melodia)

Copilul (uitându-se la mine ca la o nebună): Nu, mami. Am cântat pe coarda mi a mandolinei.

Nu vreți să știți ce față am făcut.

Sursa foto

Tags: copii, cuvinte, mandolina, muzica, parinti

Pentru că putem și-a venit vremea

Trec zilele astea prin incredibilele emoții, ca să nu le zic griji, legate de plecarea copiilor de acasă.  Căci da, au plecat. Singure.

N-a spus nimeni că-i uşor să fii părinte, dar nici să ne martirizăm nu avem dreptul. Că vrei să-ţi protejezi copilul cât mai mult, să-i oferi tot ce-i mai bun,  să-l fereşti pe cât posibil de greutăţi, e în firea nostră de părinţi să ne dorim asta, dar trebuie să ştim că nu întotdeauna îi ajutăm pe cei mici purtându-ne prea protector.

Soluţia nu-i să interzicem ci să oferim libertate. Nu toată odată, căci va fi în exces, şi excesele nu-s indicate nici de medici.  Ah, dacă ar exista măsura asta care să se aplice tuturor copiilor… 

Vineri am ieșit în poartă și le-am condus pe fete cu privirea.  Au plecat. Singure.

Educaţia lor depinde în primul rând de ei şi în al doilea rând de noi. Apoi de şcoală, de profesori şi nu în ultimul rând de societate, dar societatea în care alegem să trăim depinde de noi. Este cumva un cerc în care ne învârtim şi pe care noi credem că-l stăpânim. Aşa să fie oare?!

Fiecare dintre noi îşi educă copilul cum crede el că e corect şi, pana când copilul nu va da piept cu viaţa,  nu vom şti dacă am reuşit sau nu în demersul nostru. Aşa că, cel puţin în partea asta care depinde de noi, să încercăm să le facem copilăria frumoasă. Cu dragoste, cu duioşie, cu timp petrecut alături de ei, cu jocuri şi nu în ultimul rând cu libertate. O libertate înţeleasă corect şi de părinte şi de copil. O libertate a vârstei lui, a copilului.

La  baza educaţiei copiilor noştri stă deosebirea binelui de rău. Încă de la prima poveste, copiii învaţă să facă diferența între ele .  Legat de bine şi rău, pe tot parcursul vietii vor trebui să facă alegeri. Noi încercăm să-i educăm în aşa fel încat, atunci când vor fi la vârsta bilanţului, alegerile bune să fie multe, multe, iar cele rele să fie uitate.

Sper ca noi acum am luat acum o decizie înțeleaptă. Le-am lăsat să plece. Singure. Așa au vrut ele. Și-au dorit din tot sufletul, ne-au promis că se descurcă și noi le-am dovedit că avem încredere în ele.

Banuiți unde-au plecat, așa-i?

Tags: calcule, copii, educatie, libertate, parinti, scoala

Hai că n-a fost așa greu

Cum excursia asta cu trenul se întâmplă la noi odată la 5 ani, am zis că merită să notez acum câteva impresii:

• Călătoria cu acceleratul nu-i chiar așa de rea dacă nu ai bagaje voluminoase.  Adică, nu-i loc de genți în tren. Am descoperit până la urmă că-ți poți băga geamantanul sub scaune, dar i-ai luat astfel locul pentru bagaj al celui de lângă tine. La noi, la dus a fost cum a mai fost, dar când ne-am întors și am avut în plus clasica geantă cu patru curcani și două găini, nimic n-a mai fost simplu. Nu-mi amintiți de ouă, nu s-au spart decât două, pentru că au avut un loc special.
• În accelerat nu e apă. Curge așa un firicel când apeși butonul de tras apa, dar nu te poți spăla pe mâini acolo. Totuși, deși la plecarea trenului din gară toaleta era cât se putea de curată (mi s-a părut amuzant faptul că la chiuveta era și-un săpunel, dar nici picatură de apă), era și hârtie igenică, ceea ce pe mine m-a uimit (iertați-mi ignoranța, dar pe vremea când mergeam eu cu trenul nu era la toaletă nici coș de gunoi, apăi hârtie), la nici jumătatea drumului, aceeași toaletă puțea de-ți muta nasul, era plină de pișălău pe jos, așadar nefuncționlală. Deh, n-ai cu cine, dom’le.
• Gările din orașele de provincie arată jalnic. Îmi pare rău că nu vă pot arăta decât o poză neclară făcută printr-un geam nu tocmai curat, cu telefonul, dar văzute pe viu,  locurile astea înseamnă întoarcere în timp la propriu. Gara din Ploiești, de exemplu, în care altă dată era forfotă de călători, acum nu numai că-i pustie, dar se poate filma în ea fără probleme un film cu scene din timpul războiului. 
• Timpul petrecut în tren nu trebuie pierdut sub nicio formă. Fie că citești, înveți, scrii, vorbești la telefon, te uiți la un film sau privești pe fereastră punându-ți gîndurile în ordine, important e să nu-i pierzi timpul. Eu am citit Întoarcerea din rai a lui Eliade și nici n-am simțit cum a trecut timpul.

În concluzie, călătoria asta cu trenul a fost pentru noi cea mai bună soluție. Am reușit să petrecem la bunici câteva zile foarte frumoase, fie stând la gura sobei la povești, țuică fiartă și șorici, fie tăvălindu-ne prin zapadă și bătându-ne cu bulgări. Banalități, desigur, dar chiar și la banalitățile astea ajungem atât de greu uneori. Noroc că există trenuri.

Tags: gari, iarnă, oameni, parinti, trenuri, zapada

Tati, tati, uite săniuţa

Deşi săptămâna trecută mă plângeam că-i o corvoadă să merg la cumpărături, vineri, aproape de ora închiderii, eram la supermarket. Am ales ora aia pentru că mă gândeam că-i mai liber, şi am avut dreptate, când am ieşit din magazin mai era în parcare doar maşina noastră şi încă doua-trei maşini care presupun că erau ale angajaţilor.

În periplul nostru târziu am zăbovit câteva minute bune la raionul jucării, în încercarea de a găsi ceva cadouri drăguţe pentru doi copii frumoşi, dragi, cuminţi şi deştepţi. Nu ai noştri.

La raftul cu jucării pentru băieţi era gălăgie mare.  O familie numeroasă, adică mama , tata, un unchi, bunica şi bunicul plus prichindelul care era şi subiectul dezbaterii:

- Haidi fă, ia ceva şi hai să mergem că anunţară fetile astea închiderea.

-Ce să-i iau mă că helicopter din ăsta mare are. Nu tu i-ai luat mă Lucefere data trecută?

-Da mă, i-am luat eu d-ăsta, hai să-i luăm maşină din asta cu telecomenzi. Ia uite nenicule cât e de mare asta, îţi place?

-Nu-i lua mă dreaqu’ iar maşină că are  grămadă de maşini, i-ai un robot, ceva.

-Ce să faca bre cu robotu’, n-ai văzut că roboţii ăia a’ lu’ Ministru nu-i place?

- Uite mă, ia vino să vezi ce şucar e autobuzu’ ăsta, are şofer care coboară, să fiu al drequ’ dacă nu i-l iau p-ăsta. D-ăsta n-are nimeni fă Maricico, o să moară ăia a lu’ Bălan când l-o vedea.

- Haidi mă, n-aţi mai luat nimic, hai deaqu’ că zice ăştia că sântem la furat, luaţi-i băiatului un cadou frumos şi hai să mergem.

- Haoleu fă, da’ unde-i baiatu’?

Între timp, copilul familiei ce se consulta în vederea alegerii celui mai adecvat cadou pentru mezin, venea din cealaltă parte a raionului de jucării, cărând după el o săniuţă:

- Tati, tati, uite săniuţa, te rog să-mi iei săniuţa asta!

Toţi ai lui au rămas cu gura căscată, în timp ce eu zâmbeam în gând văzând  lecţia pe  care cei mari o primeau de la copil şi sperând eu atunci că nici pentru ei nu-i chiar totul pierdut. Mă refer la faptul că micuţul spusese te rog şi îşi alesese o jucărie decentă şi folositoare, dacă e să ne luăm după meteorologi.  Numai că zâmbetul mi-a îngheţat în suflet în secunda doi, când tatăl copilului a hotărât:

- Mâncaţi-aş coaili tăle, îţi ia tata şi săniuţa şi autobuzul (era o enormitate de autobuz căruia copilul nu-i aruncase nici măcar o privire). Haidi fă, ia-o pă măta şi pă tactu şi hai să mergem! Lucefere, tu nu i-ai luat nimic mă?

Sunt  foarte multi părinţi care gandescc aşa, bine, poate nu se exprima chiar la fel, dar de gândit… Al meu trebuie să aibă cele mai  mari şi scumpe jucării!

A, şi  în cazul în care vă întrebaţi dacă eu am stat şi m-am uitat la ei ca la spectacol în tot acest timp, răspunsul este da, aşa am făcut.

-

Tags: cadouri, copii, jucarii, parinti

Moş Crăciun suntem noi

Încă de anul trecut le-am zis fetelor cum stă treaba cu Moş Nicolae şi cu Moş Crăciun. Că-i totul o legendă şi că de fapt cadourile sunt cumpărate de mama şi de tata, ambalate frumos şi puse lângă cizmuliţe sau sub brad, pentru ca cei mici să se bucure.

Bineînţeles că nu m-au crezut. Era şi greu să mă creadă pe mine când peste tot e plin de Moşi Crăciuni. Dar un sâmbure de îndoială tot am reuşit să le strecor. Veţi spune că-s o mama rea. Poate. Însă copilele au 11 ani şi după ce toată copilăria (până la punctul ăsta) au crezut, ba chiar l-au întâlnit de câteva ori pe Mos, am considerat eu că-i corect ca acum să afle adevărul. Odată şi odată tot l-ar fi aflat. Plus că,  mi-ar plăcea mult să merg cu ele la cumpărat cadouri. Adică să ne împărţim cumva, eu cu una, Sorin cu una, şi sa ne cumpărăm unii altora cadouri. S-ar păstra surpriza dar n-ar mai fi vorba de minciuni.

Aseara a fost sper ultima dată când am cumpărat cadourile de Moş Nicolae doar eu cu tati. Sper ca pentru Crăciun sa facem perechi şi să iasă frumos.

Voi când aţi aflat adevărul despre Moş Crăciun? Sau încă mai credeţi că există? Ups…

Tags: copii, mos Craciun, parinti

Leapşă pentru părinţi -Cum i-ai făcut cititori?

Ne dă chinezu temă: Tu cum îţi motivezi copilul să citească?

Majoritatea părinţilor ar spune una din variantele următoare:

• i-am citit încă de când era în burta mamei, astfel copilul s-a născut cu o sete de cunoaştere extraordinară, ştiind deja să scrie A, B şi C.
• de mic a fost obişnuit să adoarmă doar când unul din parinţi/bunici îi citeşte o poveste.  Asta s-ar putea  să-i dezvolte copilului o dependenţă de lectura înaintea somnului, ceea ce nu-i neapărat rau, dar s-ar putea să-l facă şi să nu poată citi mai mult de câteva pagini, după care invariabil îl va lua somnul.
• în casă la noi se citeşte mult. Văzându-i pe cei mari citind, aţi zice că, copilul e tentat să-i imite şi va lua şi el o carte în mână, pe care la început plictisit, apoi din ce în ce mai interesat o va răsfoi, citi, îndragi, etc..  Ok, asta a funcţionat pe vremea noastră, şi îi prinde din ce în ce mai rar pe copiii de azi. Dacă citeşti prea mult în preajma celui mic, rişti să-ţi strige, prea nervos pentru vârsta lui: “Cărţi, cărţi şi iar cărţi, toată ziua citeşti şi cu mine nu te joci deloc. Nu cred că eşti bun de părinte.”  E, să sperăm că sunt rare cazurile astea.

Ar mai fi exemple dar le-am ales pe cele “clasice”. Şi da, am încercat şi noi cu fetele tot ce am scris mai sus şi nu pot să spun că n-au avut efect, dar nici că au declanşat nu ştiu ce mare poftă de citit. Ba, având la dispoziţie două copile de aceeaşi vârstă am putut observa îndeaproape, că orice metodă ai încerca, nu-i universal  valabilă pentru toţi copiii. Unii reacţionează la ceva, alţii la altceva, cu ăştia mici trebuie perseverenţă, vă spun.

De exemplu, la noi cu Sonia a fost uşor. Din clasa întâi, a început să citească tot ce-i pica în mâna. Bine, cărţile mai groase nu le-a terminat nici azi, dar astea mai de vârsta ei sunt floare la ureche. Uneori citeşte cu voce tare şi ne exasperează. Totdeauna când mergeam la cumpărături,  vrea şi o carte sau “ceva de citit” cum spune ea. Vrând- nevrând îşi lua şi Iulia câte o carte, dar mai mult de o pagina, doua din ea nu citea. Ne era cam clar. Pe Iulia aveam să o convingem mai greu.

Într- un an, de ziua fetelor, au primit de la unchiul lor preferat nişte enciclopedii tehnice. Ce credeţi că a făcut Iulia? Exact. A citit carţile alea din scoarţă în scoarţă şi putea să spună pe de rost definiţia ştiinţei, staţi că de la ea am învăţat-o şi eu: “Ştiinta este ceea ce cunoştem despre lumea din jurul nostru… etc” şi putea explica cu exactitate cum funcţionează o centrală termica de apartament.

Fiecare copil, ca şi noi de altfel, citeşte deci,  nu ce vrea parintele, ci ce-i place lui. Nu-i forţaţi, încercaţi numai să decoperiţi ce-i interesează. Dacă-i place fotbalul, luaţi-i o carte despre sportul rege şi despre fotbalişti celebri. Dacă e pasionat de calculatoare, există lectură de specialitate pentru orice vârstă… E mult până prinde microbul cititului.

Şi dacă nu merge nimic, încercaţi asta:

• lăsaţi  întotdeauna în baie câteva cărţi interesante. Ca şi oamenii mari, şi copiii se plictisesc pe budă, aşa că, mai devreme sau mai târziu, vor răsfoi cărtile alea. Nu cred că există efecte adverse la aceasta practică, aşa că dacă nu merge, nu merge.

Hai, care eşti părinte şi ai metode, originale sau nu, de a-i face  pe copiii să citească, aşteptăm cu interes sugestii.  Scrieti la voi pe blog sau aici, nu contează, numai să ştim şi noi.

Tags: carti, citim, copii, parinti