Life

Vântul bate exact cât să nu smulgă din rădăcini (așa ceva nu se prea se întâmplă, nu-i așa?) bradul imens din curtea de vis-a vis.

Mama s-a trezit azi noapte de două ori crezând că-i cutremur, noroc că patul nu i se mișca, că-n rest era în stare asta bătrână să scoale toată casa și să ne scoată pe toți în stradă, chiar și pe vremea asta.

Fetele care lucrează la noi stau aici în cartier, una singură vine mai de departe. Au venit azi cu copiii după ele, n-au avut cum să-i ducă la școli sau grădinițe, așa că am făcut o grădiniță în casă, spre disperarea doamnei care vine și face curat, rămasă și ea de trei zile în București (sta într-un sat înspre Urziceni).

Avem de lucru ca la nebuni, nu știu ce s-ar întâmpla dacă am fi nevoiți să oprim treaba o zi, două. Recunosc că m-am gândit la asta având în vedere felul în care se mișcă firele de curent de pe stâlpi.

Cu toate astea eu încă nu mi-am adus din pod (acolo țin hainele din alte sezoane) geaca lungă și matlasată de iarnă. Sper să nici n-am nevoie.

Dimineață m-a sunat o vecină bătrână și singură să-mi spună că nu-și mai poate deschide poarta și mă roagă să vin s-o ajut. Cum eram cel mai puternic om aflat în zonă, mi-am pus mănușile și-am plecat să-i deschid calea bătrânei. Poarta era atât de țeapănă încât am întrebat-o de trei ori dacă e sigură că aia e cheia corectă. Într-un final, cu una sucind de cheie pe o parte și cu cealaltă lovind puternic cu o bucată de lemn pe partea cealaltă, am reușit să deschidem poarta buclucașă, pe care vecina a promis că n-o mai închide până la primăvară.

Până la urmă e și asta o zi ca oricare alta, deși copiii nu se duc la școală, dar nici nu se pot zbengui cu săniile pe coclauri, o zi în care lumea muncește. Bătrânii se deszăpezesc singuri sau cu ajutor, iar firele de electricitate se mișcă. Și da, nici nu avem guvern. Life!

Tags: batrani, deszapezire, guvern, munca, oamnei, zile de ger, zile obisnuite

Sunt pe aici

Sunt pe aici fac chestii. Ia vedețí, merge like-ul ăla din stânga  dreapta?

sursa foto

Tags: munca

Munca mea de luni

Pentru cei care se întreabă de ce nu scriu azi un post lung și frumos, eventual și amuzant, în care să vă povestesc câte în lună și în stele, am un răspuns în imagini:

Foliile alea verzi, toate (și încă ceva în plus, plotter-ul taie în continuare), trebuiesc decolate și lipite pe multe, multe tricouri.

Da știu e o muncă de călugăr bătrân chinez pe care m-am angajat c-o fac și care acum mă cam sperie, dar mă descurc eu până la urmă. Știți cum e, ochii te sperie și mâinile te scapă.

A, și asta nu-i tot ce am eu de lucru, nu, nici pe departe, actele-s acte, clientii sunt clienți, toată lumea vrea câte ceva.

O săptămână excelentă vă doresc și vouă!

Tags: decoje, luni, munca

Dacă e miercuri, muncim

Titlul acestui articol era dacă e marți, muncim, pentru că eu aveam impresia că-i marți. Bine, asta nu schimbă cu nimic lucrurile, și dacă e miercuri, muncim.  Nu, n-am nicio problemă cu munca atâta timp cât ea îți lasă timp și de altceva.

Când erau fetele mele mai mici, pe la 4 ani așa, observaseră ele că în fiecare dimineață toată lumea se trezea se învârtea puțin prin casa și plecă apoi la muncă, numai bunicul stătea toata ziua în fotoliu la televizor. Cu toate astea, din casa noastră cel mai avut era bunicul. Lui îi aducea poștașul pensia în fiecare lună, iar pentru că de câte ori fetele îmi cereau mie un leu le spuneam că n-am sau le luam la întrebări legat de ce vor să facă cu leul ăla, în timp ce dacă-i cereau bunicului un leu, el le dadea fără să le întrebe nimic,așa că ele au ajuns la concluzia ca bunicul are întotdeauna bani și este deci cel mai bogat dintre noi. Azi așa, mâine asa, vine Iulia într-o zi la mine și-mi spune:

- Mami, te rog din suflet, nu te mai duce la serviciu! Spune-i și lui tati să stea acasă, că e mult mai frumos când suntem toți acasă.

Mi se rupea inima când vedeam cum mă roagă copilul și aș fi stat cu ea tot timpul meu, numai că noi toți trebuia să și trăim, așa că am încercat să o fac să înțeleagă:

-Iulia, dacă noi toți am sta acasă, cine ne-ar mai cumpăra pâine, de unde am avea bani de hăinuțe și mâncare, de cărți de creioane colorate, de jucării. Pentru toate astea trebuiesc bani și pentru a câștiga bani oamenii mari merg și muncesc.

Credeam că am s-o întristez cu explicația mea și-am s-o fac să nu-și dorească să crească mare vreodată, dar ea din contră, avea un as în mânecă:

- Mami, stai liniștită, sigur ne vom descurca, uite cum face tataie, stă toata ziua în fotoliu și exact atunci când nu mai are bani, vine poștașul și îi aduce o grămadă.

Acum copilul e mai mare și se pare că a înțeles cum stă treaba cu munca. De exemplu, acum stăm toți acasă, așa cum și-a dorit, dar muncim poate mai mult decât atunci când mergeam să lucrăm pentru altcineva.

În continuare tataie stă și chiar dacă nu mai e la fel de sănătos, lui îi aduce poștașul bani în fiecare lună.

Tags: bani, bunici, copii, munca, pensie

Copiii și salariul

Săptămâna trecuta copilul Sonia (12 ani neîmpliniți ) ne-a ajutat în atelier la lucru, în timp ce sora ei, Iulia, s-a jucat, a citit sau s-a uitat la televizor, exact ca un copil normal.

Copilul Sonia avea însa un scop, acela de a lua la sfârșitul săptămânii salariu. Dacă se poate în plic. A făcut treabă cu mult spor, m-a ajutat chiar și în birou la acte, nu numai la curățat ațele de pe șepci și tricouri. S-a supărat de vreo două ori și a vrut să-și dea demisia, a negociat salariul la sânge și s-a lasat greu convinsă că încă nu i se cuvine un venit egal cu cel al lucrătoarelor cu vechime din atelier,  i-au ieșit super vreo două chestii și a îndrăznit să ceară mărire de salariu, în condițiile în care tati îi tot repeta că ea e încă în perioada de probă, după care, într-un final, pe joi, s-a căzut la pace și a fost de acord că are de primit 20 lei pentru munca depusă în timpul săptămânii.

Vineri, în ziua de salariu, mi-a spus că ea visase că-i încurcasem plicul cu bani cu una din fetele din atelier și luase de fapt un plic gros, lucru care s-a întamplat exact invers, adică copilul  n-a mai luat deloc salariu odată cu restul fetelor, deoarece a fost nevoie să facem urgent ITP-ul la mașină (expirat de prin mai și observat abia vineri) iar bănuții ei au fost folosiți drept stimulent pentru nenea de la service.

Oh, ce mai geamăt, ce mai zbucium, cum s-a jelit ea că a muncit degeaba, că noi suntem niște hoți, că-și dă demisia sau… e de acord să întârziem cu plata câteva zile, dacă pentru fiecare zi de întârziere îi adăugăm câte 5 lei la suma restanță. Noroc că avem un bancomat la colțul străzii și i-am putut achita copilului salariu la timp până la urmă, ca să nu intrăm în cine știe ce datorii.

A fost prea târziu, Sonia tot și-a dat demisia, pentru că nu a primit banii în plic.

Tags: copii, munca, negocieri, salarii, stimulente

10.08.2011

Ce-aș vrea să-mi amintesc peste ani legat de ziua asta?

A fost o dimineață cu nori și ploaie. Am vazut-o la prima oră când cu părul nepieptănat am plecat pe stradă până la magazinul din colț (noi chiar avem un magazin fix în colț) să-mi iau zahar și lapte. Am strâns apoi în grabă și printre picături rufele de pe sârmă, știu, ar fi trebuit să fac asta înainte de a pleca la magazin, dar cereți prea mult de la un om abia trezit, așa că unde aproape ca atunci când au fost scoase din mașină, le-am aruncat de-a valma în fotoliu. O să hotărăsc mai târziu ce fac cu ele. Acum vreau să-mi gust cafeaua cu zahar și mult lapte. Mmm, gustul cafelei băută pe ploaie e altul, mult mai profund față de cel al zilelor însorite.

O pisică a dormit la mine în birou. Nu-i pisica mea, nu-i nici măcar a vecinilor, dar pentru că las noaptea ușa deschisă la birou și-a făcut un obicei din a dormi aici. Pisică vagaboanda, cine știe unde e casa ei de fapt, pentru că ziua nu o văd deloc.

Azi trebuie să pregătesc actele pentru contabilă, sunt un pic în urmă cu ele pentru că am avut mult de lucru în atelier și am zis că-i bine să dau și eu o mână, două mâini, de ajutor.

Știți de ce am zis două mâini? Pentru că zilele trecute am pus nasturi la niște pantaloni întai și apoi la bluze. E ușor de tot. Trebuie doar să stai în fața unei mașini, s-o pornești, să verifici că ai ațele băgate de către cineva care se pricepe, să iei un nasture, să-l potrivești pe semnul dat pe material, să le bagi așa potrivite (materialul cu nasturele) sub tălpica mașinii de cusut,  să lași tălpica jos, să verifici dacă acul intră exact prin găurile nasturelui (altfel se sparge nasturele) și apoi să apeși cu încredere pe pedala de acelerație a mașinii vreo două secunde.  Simplu, nu?  Cât am scris aici cum se face, punem trei nasturi.

Revenind, azi am crezut ca-i joi. Până și mama a crezut la fel aseară când voia să scoată tomberonul cu gunoi la poartă. Joia vin gunoierii și asta bătrână nu avea de gând să-i scape. Noroc că a văzut-o un vecin și i-a spus că-i oleacă prea devreme. Pun pariu ca azi uitam să-l scoatem. N-ar fi prima dată.

Fetele sunt bine, bronzate, cu lecțiile de vacanță făcute pe jumatate (n-au ajuns încă acolo, dar eu le încurajez). Îmi amintesc că eu îmi făceam tema de vacanță în ultimele doua zile înainte de începerea școlii. Și scriam frumos și cu grijă. Aș vrea ca ele să termine mai repede, mai ales că au început să le scrie încă din prima zi de vacanță, însă cheful le-a dispărut brusc atunci când au auzit zarva străzii. La noi încă se joacă copiii pe stradă. Aproape toate jocurile alea de mult uitate. Unele chiar cu mingea.

Vă las că începe ziua. Să fie și-a voastră exact așa cum vă doriți!

Tags: amintiri, copii, munca, vacanta, zile obisnuite

Paznicul

Am un client la care merg destul de des, o firmă de construcții cu un sediu mare și frumos, nu gigantic și urât. La intrarea în sediul acestei firmei este o gheretă din asta pentru paznic, numai că paznicul nu arată deloc ca aceia pe care-i știți voi. E un om în jur de 50 ani, care în loc de uniformă de paăa poartă o salopetă de lucru și în loc de tonfa paznicului el se sprijina de-o cârjă, care-l ajută să se deplaseze, să-și păstreze echilibrul. Omul are un singur picior și e demn de toată stima.

Vă spuneam că firma care-l are angajat e una de construcții, da? Ei bine, lângă baraca asta a lui, omul are amenajat un mic atelier unde  face  toată ziua câte ceva pentru a-și ajuta colegii. Ba șlefuiește o piesă, ba ascute niște burghie, cert e că omul stă toată ziua în picioare. Sau, mai bine zis, in picior Eu nu l-am urmarit și din păcate nici n-am avut tăria de a-l aborda, dar cred că o voi face cu prima ocazie, ideea e că de câte ori mă duc acolo el se miscă ca o furnicuță.

Dsigur, se poate ca omul să fi lucrat la firma respectivă de când era în putere, să fi suferit  un accident, de muncă sau nu, și pentru a nu sta legumă din cauza handicapului să fi ales să muncească așa cum poate, dar în cele mai multe cazuri de genul ăsta celor ca el ori nu li se acordă șansa asta de a se simți în continuare folositori, ori cei în cauză nu și-o doresc. El nu-i așa. Prima dată când l-am văzut, m-am gândit că probabil are familie de întreținut și a trebuit să muncească să câștige bani în continuare pentru că nu are încotro, dar apoi mi-am amintit de un alt om, un vecin de-al meu, tânăr, care-i la pensie (sau mă rog, încearcă s-o obțină) pentru că îl doare un picior. În loc să-si caute de sănătate să-și rezolve problema, el încearcă să se agațe de asta ca să iasă la pensie. Urât!

Acum, ca să judecăm drept, omului fără un picior i-ar fi fost mult mai simplu să iasă la pensie și să stea liniștit acasă, dar el a preferat să vină la lucru ca un om mai mult decat normal. De aceea am pentru el el toată stima. De cate ori mă simt obosită, sau n-am chef să fac o treabă pe care e musai s-o rezolv, mă gândesc la bărbatul acela și-mi dau seama că n-am niciun drept să mă plâng.

Tags: handicat, munca, oameni, paznic, stima

Treburi

Azi și mâine am de făcut așa:

• de golit și de băgat hainele în saci, din două șifoniere imense
• de demontat aceste gigantice sifoniere
• de remontat aceleași chestii în altă parte
• de golit camera de tablouri, birou, calculator, imprimantă, cărți , boxe, fire, etc.
• de scos patul vechi și executat manevra de aruncare la gunoi.
• de tratat și reparat pereții
• de dat cu lavabil
• de pus tapetul
• de așezat parchetul
• de montat mobila noua
• de reașezat toate lucrurile din saci la noul lor loc
• etc.

Am obosit numai scriind, așa că mă veți ierta dacă lipsesc câteva ore de la pupitru. Promit să vă arăt produsul finit. Și da, sunt în concediu.

Tags: casa, munca, oameni, reamenajare

Un weekend în imagini

 Ca să înțelegeți de ce sunt ruptă de oboseală și nu-mi simt degetele că aș scrie ceva, vă arăt ce-am făcut eu cu soțul în weekendul care tocmai s-a încheiat. Logic, mai mult el, dar știți ce obositor e să stai și să privești când cineva muncește? În plus, totul s-a petrecut doar sâmbătă, pentru duminică am avut alt program, am petrecut  la ziua Andreei, prietena Soniei și a Iuliei, dar asta a fost cireașa de pe tort.

Fetele au fost mai mult decât încântate de cum le-a ieșit camera. Acum eu sper doar să mențină curațenia.

Tags: copii, munca, parinti, poze, reamenajare

Am făcut-o și pe asta

De ceva vreme tot renovam pe rând, câte o cameră, câte o cameră de prin casa. Cu buget redus, desigur, pentru că e criză. Până acum am refăcut două dormitoare și speram noi ca până la Paște să terminam tot. N-a fost să fie. Nici finanțe și nici timp. Așa că am amânat termenul limita până la Crăciun. Dar nici de stat degeaba parcă nu ne venea, mai ales că joi când am fost după niște docuri pe la distribuitorii de materiale, am văzut o piele ecologică frumoasă care mergea foarte bine pentru tapițat canapeaua și fotoliile din sufragerie, care arătau ca după un razboi și-un tsunami.

 Așa că vineri l-am luat cu mine pe maestrul în domeniu, recte soțul din dotare și l-am convins ca înainte de a da circa 5000 lei pe  canapea și fotolii noi pentru  living să încercam o aroganță și să le retapițăm pe cele vechi. Mai țineti minte ce reușită am avut cu scaunul de la birou, așa că, de ce nu?

Zis si făcut. Nu fără peripeții, bineînțeles. Am luat mai puțin material decât trebuia pentru că știți cum e, croitorul estimează perfect materialul când e pentru client, dar o zbârcește grav când calculează pentru el. Noroc că oamenii ăia lucrează și sâmbăta, așa că am putut da dimineață o fugă să mai iau 5m.

Hai că m-am lungit la vorbă și vreau să vă arăt de unde am pornit și cum s-a terminat.  De fapt nu cred ca s-a terminat, greul abia de acum începe, deoarece am vrut ca aroganța să fie maximă și-am ales material alb.

Cheltuielile totale s-au ridicat la fabuloasa sumă de 300 lei cu tot cu ață și cuie.

Tags: materiale, munca, oamnei, obiceiuri, tapițerie canapele