Posts Tagged ‘meserii’
Am vrut să fiu…
Mar
LiaLia are chef de depănat amintiri și plasează o leapșă care la ea a sunat foarte amuzant, așa că mă iertați dacă mie nu-mi iese. 
“Ce vrei să te faci când vei fi mare, puișor?” era laitmotivul întâlnirilor cu mătușile și prietenii părinților. Răspundeam invariabil “milițiancă”. Aveam un spirit justițiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezești , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am ținut-o așa până l-am cunoscut pe adevăratul Garcea. Locuia la două blocuri de noi și avea un băiat în clasă cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatălui și ne povestea tot felul de măscări în care era implicat bătrânul lui. Într-o zi ne-a spus că la o întrebare venită din partea copilului, de genul “Tată, Berlin este capitala Germaniei Federale sau Democrate?”, omul i-ar fi răspuns degajat: “Nu știu tată, că noi nu lucrăm cu nemții”. Respectul pentru tagma milițienească mi-a scăzut proporțional pe măsura ce tot aflam astfel de povești.
Colegul meu nici nu bănuia că din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicină. Apreciam maxim halatul alb de doctor, până într-o zi când am văzut la televizor un reportaj dintr-un abator și am văzut că și cei care tranșează porcii, tot halate albe poartă. Mi-a trecut repede și tare mă bucur că a fost așa, nu-mi place să văd oameni în suferință așa că am trecut mai departe.
Am cochetat ani întregi cu sportul și tare mi-aș fi dorit să fac performanță. Poate aș fi reusit, poate nu, aveam o fărâmă de talent și foarte multă determinare, dar ai mei, deși în rest mi-au dat voie să fac ce vreau cu viața mea, nu m-au lăsat să practic sportul la nivel de performanță. Ei știau una și bună: dacă pierzi vremea la antrenamente, n-ai să mai înveți carte. 
Apogeul în legătură cu ce voiam să devin, a fost atins în jur de clasa a XI-a, când am vrut să ajung șef de stat. Ca să fiu sigură că nu ratez asta, trebuia doar ca indiferent ce-mi va rezerva viața, eu să nu fac niciun compromis. Aveam eu în cap o chestie, cum că dacă fac totul corect, atunci când voi fi președinte ( nu era chestie de dacă, ci doar de când) nu-mi va putea reproșa nimeni nimic. Adică nu voi putea fi șantajată. Totul era să nu fac nimic de care să-mi fie rușine peste ani. Serios vă zic, așa gândeam atunci și așa gândesc și acum, chiar dacă azi dorința de a fi președinte nu numai că a pierit, dar mi-ar fi plăcut ca ea nici să nu fi existat. 
M-am gândit la ce n-am vrut să fiu și nu am găsit nimic. N-am spus niciodată de vreo meserie că nu vreau s-o fac. Cred că dacă ar fi vorba de viață și de moarte aș face orice,cu condiția să respecte totuși cerința aia cu “să nu-ți fie rușine de ce-ai facut”. Aa, nu, mint, e ceva ce n-aș face în veci. Nu mi-aș face niciodată, dar niciodată, firmă de pompe funebre. Am zis.
Îs curioasă ce-și doreau să devină pe vremea când erau niște puștani: Nicu (poate așa mai scrie și el ceva), Criserb (nu știu de ce, dar bănuiesc că ceva inventator a vrut să fie) și Sabina (poate-și face timp acum că a terminat cu examenele, numai de n-ar considera asta scris la comandă).
Profesia si noi sau noi si profesia
Iul
Ne nastem ca sa devenim cineva. Suntem crescuti in spiritul asta, sau cel putin asta era tendinta in anii ‘80, cand eu eram copil.
“Ce vrei sa te faci cand vei fi mare, puisor?” era laitmotivul intalnirilor cu matusile si prietenii parintilor. Raspundeam invariabil “politista”. Aveam un spirit justitiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezesti , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am tinut-o asa pana l-am cunoscut pe Garcea. Locuia la doua blocuri de noi si avea un baiat in clasa cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatalui si ne povestea tot felul de mascari in care era implicat batranul lui. Intr-o zi ne-a spus ca la o intrebare venita din partea copilului de genul “Tata, Berlin este capital Germaniei Federale sau Democrate?” omul i-ar fi raspuns degajat “Nu stiu tata, ca noi nu lucram cu nemtii”. Respectul pentru tagma militieneasca mi-a scazut proportional pe masura ce tot aflam astfel de povesti. Colegul meu nici nu banuia ca din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicina. Citeste mai departe
