Posts Tagged ‘libertate’
Pentru că putem și-a venit vremea
Feb
Trec zilele astea prin incredibilele emoții, ca să nu le zic griji, legate de plecarea copiilor de acasă. Căci da, au plecat. Singure.
N-a spus nimeni că-i uşor să fii părinte, dar nici să ne martirizăm nu avem dreptul. Că vrei să-ţi protejezi copilul cât mai mult, să-i oferi tot ce-i mai bun, să-l fereşti pe cât posibil de greutăţi, e în firea nostră de părinţi să ne dorim asta, dar trebuie să ştim că nu întotdeauna îi ajutăm pe cei mici purtându-ne prea protector.
Soluţia nu-i să interzicem ci să oferim libertate. Nu toată odată, căci va fi în exces, şi excesele nu-s indicate nici de medici. Ah, dacă ar exista măsura asta care să se aplice tuturor copiilor…
Vineri am ieșit în poartă și le-am condus pe fete cu privirea. Au plecat. Singure.
Educaţia lor depinde în primul rând de ei şi în al doilea rând de noi. Apoi de şcoală, de profesori şi nu în ultimul rând de societate, dar societatea în care alegem să trăim depinde de noi. Este cumva un cerc în care ne învârtim şi pe care noi credem că-l stăpânim. Aşa să fie oare?!
Fiecare dintre noi îşi educă copilul cum crede el că e corect şi, pana când copilul nu va da piept cu viaţa, nu vom şti dacă am reuşit sau nu în demersul nostru. Aşa că, cel puţin în partea asta care depinde de noi, să încercăm să le facem copilăria frumoasă. Cu dragoste, cu duioşie, cu timp petrecut alături de ei, cu jocuri şi nu în ultimul rând cu libertate. O libertate înţeleasă corect şi de părinte şi de copil. O libertate a vârstei lui, a copilului.
La baza educaţiei copiilor noştri stă deosebirea binelui de rău. Încă de la prima poveste, copiii învaţă să facă diferența între ele . Legat de bine şi rău, pe tot parcursul vietii vor trebui să facă alegeri. Noi încercăm să-i educăm în aşa fel încat, atunci când vor fi la vârsta bilanţului, alegerile bune să fie multe, multe, iar cele rele să fie uitate.
Sper ca noi acum am luat acum o decizie înțeleaptă. Le-am lăsat să plece. Singure. Așa au vrut ele. Și-au dorit din tot sufletul, ne-au promis că se descurcă și noi le-am dovedit că avem încredere în ele.
Banuiți unde-au plecat, așa-i?
Există o soluţie
Noi
Fetiţa asta, spre deosebire de ceilalţi copii din clasă, era taciturnă (se poate spune asta despre un copil?), neprietenoasă şi încăpăţânată, uneori de-a dreptul rea. Copilul nu fusese mereu aşa, starea ei s-a schimbat în clasa a treia când parinţii, îngrijoraţi de faptul că se joacă prea mult la calculator, i-au interzis să-l mai folosească.
Ştiau de pericolele de pe net din auzite, că nu erau ei cei mai bine informaţi, dar nu erau nici nişte ignoranţi. Raluca s-a închis atunci în ea, s-a depărtat de prieteni şi nu a mai răspuns la stimulii de socializare veniţi din toate părţile la vârsta asta. Dacă mergeau în parc ea nu se juca cu ceilalţi copii. Pe foştii ei prieteni de la bloc nu îi mai găsea deloc interesanţi. Cu colegii de şcoala nu mai găsea subiecte comune de discuţie şi orice sarcină şcolară pe care trebuiau să o rezolve în echipă aproape că-i era imposibil de realizat. Parinţii nu mai ştiau ce să-i facă, iar profesorii, deşi au încercat pe mai multe căi, n-au reuşit încă să o facă pe Raluca să fie copilul vesel şi comunicativ care era odată.
Cam în starea asta era Raluca în prima zi de şcoală anul acesta, când a făcut cunoştinţă , forţată de împrejurări, cu copilul Iulia. “Copilul Iulia” e una din fetiţele mele, precizarea asta o fac pentru cei rătăciţi pe aici care au ajuns cu cititul postului la paragraful ăsta şi vor să înţeleagă şi continuarea.
După nici două săptămâni de la începerea şcolii aflu că Raluca e cea mai bună prietenă a Iuliei. La momentul acela nu ştiam mai nimic despre ea, doar Iulia îmi povestea câte ceva şi-mi spunea că Raluca i-a spus ei toate secretele pe care le avea. Bineînţeles că am fost curioasă să le aflu însă din păcate pentru mine, Iulia mi-a răspuns: “Mami, ţi-am zis că mi-a spus secrete…” Ok, ok , n-am insistat. Desigur, tot ce ştiu despre Raluca ştiu de la Iulia şi puţin de la doamna dirigintă, dar sunt convinsă că secretele Ralucăi nu mi le-au divulgat.
Odată când au avut copiii de făcut pentru şcoală ceva, o fişă parcă, cu date care trebuiau culese din cărţi sau de pe internet, copilul Iulia a zis a ea lucrează cu Raluca la proiectul ăsta şi că ea, Iulia, trebuie să găsească informaţii pe net, iar Raluca din cărţi pentru că ea nu are voie la calculator. Atunci mi s-a părut puţin ciudat, ok, nu-ţi laşi copilul ore în şir la calculator, dar deloc, deloc… însă am trecut peste şi m-am luat cu altceva. De ceva timp, de când cu magic desktop, mă tot gândesc la Raluca şi la faptul că nu are voie la calculator. Am vorbit cu Iulia şi i-am sugerat să vorbească cu prietena ei despre asta, să-i spuna că-i un program special făcut pentru copii, pentru siguranţa lor pe net . Să-i povestească cum îl foloseşte ea, cum îi scrie mail fostei ei colege, cum face exerciţiile de matematică înainte de a începe orice joc, cum exersează la muzică, tot, tot. Poate dacă află părinţii ei despre el şi dacă ei vor considera Magic Desktop suficient de sigur, o vor lăsa pe Raluca la computer măcar pentru teme. Recunosc, câştigul meu ar fi acela că la proiecte de genul celui descris mai sus, în care copiii trebuiau să se documenteze din cărţi, dar şi de pe net, îi va veni şj Iuliei rândul să dea paginile cărţilor. 
Ieri Raluca i-a spus Iuliei (n-a fost secret, ok) că tatăl ei i-a promis că se interesează ce-i cu programul ăsta şi dacă e aşa cum spune ea, are toate şansele să-şi câştige o oră /zi la computer. Şi Raluca i-a mai spus Iuliei ceva, de fapt i-a scris câteva cuvinte: “Îţi mulţumesc, Iulia, pentru tot ce faci pentru mine!”
Sunt foarte, foarte curioasă cum va decurge povestea asta în continuare. Nu-s de acord cu timpul petrecut pe internet în locul orelor de joacă efectivă sau de studiu, dar nici nu sunt pentru tăierea dreptului la cunoaşterea noilor tehnologii şi mijloace de comunicare, doar pentru că sunt nesigure şi nu avem controlul. O balanţă între cele două cred că oferă Magic Desktop. Oricum, la viitoarea intâlnire cu părinţii mă voi băga în vorbă cu tatăl Ralucăi şi-l voi invita în clubul părinţilor responsabili, negreşit. 
P.S. Raluca nu-i numele adevărat al fetiţei despre care vă vorbesc, în rest povestea e 98% adevărată.
Când va fi momentul?
Aug
Acum, dacă fetele sunt acasă, şi-au reluat, cu mare bucurie, joaca cu prietenii de pe stradă. Mă refer la ăştia mai de vârsta lor +/- 2 ani, care sunt exact 13 copii. Nu, nu i-am numărat, dar fac ei petreceri pe stradă, aduc fiecare câte 1 leu şi strâng întotdeauna 13 lei, q.e.d. Petrecerile astea sunt ceva normal, strâng banii ăştia, cumpără două sticle de suc şi nişte grisine, apoi se adună la unul din copii în poartă şi stau la palavre. Paharele de plastic le şparlesc din bucătăriile lor, pe rând. Mai trec câteva zile, mai dispar 13 pahare, şi tot aşa.
Sâmbătă seara au venit fetele acasă după o petrecere din asta şi foarte entuziasmate, m-au informat că pentru a doua zi, au pus ei la cale o ieşire. Pesemne, nu le mai sunt de ajuns petrecerile şi vor acum să se şi plimbe. Singuri. La pizza. În oraş. Cu tramvaiul şi gaşca lor de copii, în care cei mai mari sunt Dragoş şi Andreea si au 13 ani.
Au mai avut ei ieşiri din astea la suc şi pizza, dar de fiecare dată îi însoţea cel puţin un părinte. Acum vroiau să se ducă singuri.
Pentru Sonia si Iulia cel mai lung drum pe care l-au parcurs singure a fost drumul de la şcoală până acasă, adică vreo 600 de metri, care includ şi o traversare de stradă intens circulată.
Dar în oraş?? Cu mijloacele de transport în comun?? Am simtit o gheara mare fix în inimă şi le-am comunicat scurt: “Nu vă las!”
Nu vreţi să ştiţi ce a urmat. Ce s-au jelit… Că toţi copiii merg şi ele sunt cele mai pedepsite…
Norocul meu a fost, ca mama Andreei n-a lăsat-o pe fiica-sa şi m-am scos. Mi-a zis Sonia: “Mami, daca nu merge Andreea, care e mai mare decat noi, nu mergem nici noi.” Şi s-au liniştit.
Totuşi, săptămâna viitoare au de gând să meargă la film. La Mall. Tot aşa, cu gaşca de pe stradă.
Le-am spus că au voinţă. Maximă.
Să recapitulăm. Fetele implinesc anul asta 11 ani. Ce făceam eu când aveam 11 ani? Traversam oraşul zi de zi până la şcoală, uneori pe jos, de cele mai multe ori cu autobuzul, ne mutasem într-un alt cartier şi n-am schimbat şcoala imediat. Apoi mergeam de la 16-18 de trei ori pe săptămână la gimnastică, tot aşa, destul de departe de casă. Făceam asta singură de la 9 ani. Sâmbăta mă duceam uneori cu copiii din faţa blocului la filme gen Drumul oaselor sau Biciul fermecat. Dar erau alte vremuri şi nici Târgoviştea nu-i Bucureşti.
Deci…când voi şti că e momentul să văd dacă ele se descurcă? Sorin zice să le las că le urmăreşte el.
