Am citit asta la dojo și am simțit că-mi pune sare pe rană. Mă gândesc și eu din ce în ce mai serios la motivele care ne țin în țara asta.
Am sperat timp de, iaca, 22 de ani că lucrurile se vor schimba și vom ajunge și noi o țară civilizată. Îmi amintesc de România anilor 85 când profu de geografie ne spunea că suntem o țară în curs de dezvoltare. Atunci mă gândeam, cu mintea mea de copil, că până voi crește eu mare și voi avea copii de școală sigur vom fi ajuns o țară dezvoltată, o țară în care cine muncește, are, o țară în care sistemul de învățământ va fi pus la punct, o țară în care atunci când te îmbolnăvești ai unde te trata omenește. Nu mi-am dorit luna de pe cer, am vrut doar să trăiesc într-o tară normală. Da, știu, am o problemă cu cuvântul ăsta.
Veți spune că mă plâng aiurea, că nu sunt eu cea mai afectată, că viața n-a fost chiar aspră cu mine și familia mea. De bine de rău noi avem casa noastră, afacerea noastră, copiii noștri, dar cu toate astea, dacă mă întreabă cineva cum îmi merge, mai mult decât: nu mor de foame, n-am ce răspunde. Și dacă nici noi nu muncim, atunci nu mai muncește nimeni. Și dacă nici noi nu plătim salarii, taxe și furnizori la timp, atunci nu le mai plătește nimeni. Și dacă nici noi nu muncim…a, am mai spus-o pe asta.