Patru ierni de toane

Nu știu cum se face că întotdeauna iarna mă apropie mai mult de blog. Vorba aia, am făcut deja trei ierni împreună, asta-i a patra și ceva tradiții trebuie să se fi născut.

Am recitit azi parte din postările din 2008 și-am înțeles că altfel aștepți Crăciunul când mergi la serviciu, și-ar fi cazul să nu mă mai plâng de lipsă de timp, că dacă mă descurcam atunci, cu siguranță mă voi descurca și acum.

În 2009 pe vremea asta îmi luam covor în sufragerie așa din goana mașinii, ceea ce îmi arată că nu m-am schimbat prea mult ținând cont că și anul asta schimb uși și mobilă în prag de sărbători. Nu pot să nu observ că acum cheltuiesc mai mult, cu tot cu criza.

A, și-mi doream mult să mănânc șorici pe vremea aia, dar lasă că anul ăsta am mâncat deja jumătate din șoriciul unui porc.

Anul trecut am avut cele mai urâte sărbători, din cauză că tata socru a fost în spital și de Crăciun și de Revelion, bolnav foarte, foarte grav, la modul că medicii nu-i dădeau nicio șansă. Omul e bine azi, merge cu niște cârje, dar merge. Să vă văd eu pe voi la 79 ani și apoi mai vorbim.

În 2011 mă aștept ca sărbătorile să ne fie frumoase și cu multe zile libere pe care să le petrecem cum știm noi mai bine, dar să ne și odihnim.

Tags: ani, ierni, intamplari, oameni, sarbatori

Nea Gelu

Nea Gelu e un om care nu va interesa niciodată pe nimeni. Cu excepţia mea şi asta doar azi. E un om a cărui faţă nu și-o va aminti nimeni peste ani, în afara urmașilor lui și-a celor câţiva vecini care-i dau bună ziua, uneori privind în altă parte.

Nea Gelu nici măcar nu are vârstă, era bătrân încă de când m-am mutat eu în cartier, este bătrân şi acum după aproape 15 ani. În tot acest timp a fost un vecin cum nu se poate mai respectuos. Şi-a văzut întotdeauna de treaba lui, din cauza asta babele din zonă nici nu-l prea suportă.

Nea Gelu locuieşte singur de când îl ştiu. Baba i-a murit în urma cu 20 de ani și de atunci e pe cont propriu, cum se spune. Azi mi-am adus aminte de el pentru că era în faţa mea dimineaţă la pâine. Mirosea a săpun.  Avea mâinile mari şi muncite, de om care ştie ce-s greutăţile şi se luptă să scape de ele. Uneori mă gândesc că eu la vârsta lui nu voi mai lupta. Ce folos să scap de greutăţi la bătrâneţe? Dar el nu gândeşte aşa. Face scăunele şi alte obiecte din lemn pe care le vinde. Din când în când la poarta lui se opreste o mașină roșie care încarcă minunile pe care el le meșterește. Nu știu unde le duce, probabil că le vinde pe la munte turiștilor dornici de lucrături autentice ale meșterilor de pe la țară, turiști care habar n-au că tocătorul proaspăt cumpărat e făcut undeva la un colț de București. Și e păcat, pentru că meșterul nostru merită  o mai mare recunoaștere. În tinerețe făcea decoruri pentru teatru. Un teatru adevărat.

Nu știu de ce am scris despre nea Gelu, poate pentru că aproape toți dintre noi vom ajunge într-o zi la vârsta lui, oameni a căror faţă nu și-o va aminti nimeni peste ani, în afara urmașilor noștri și-a celor câţiva vecini care ne dau bună ziua, uneori privind în altă parte.

Tags: fapte, intamplari, oameni, varsta

Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Apoi, abia ajuns în câmpul muncii îți dai seama că  sunt câțiva mult mai bine pregătiți ca ține printre mulțimile de habarniști. Și te apuci să tragi tare ca să-i prinzi din urmă. Îți rărești ieșirile cu prietenii, lasă, nu se supărără ei, ești oricum online toată ziua, nu te mai duci nici pe la părinți așa des, bine măcar că ai apucat să te căsătorești cu tipa aia din facultate, că acum, la cât de ocupat ești, n-ai mai avea timp de agățat. Rezultatele nu întârzie să apară și ești promovat, salariul îți crește corespunzător, la fel și pretențiile. Vrei o mașină frumoasă, întotdeauna chestia asta cu mașina apare înainte de a-ți dori o casă, n-ai bani suficienți, dar nu-i nimic, îți faci un credit, salariul îți permite. Să vezi tu că dacă o să ai mașină nu-ți vei mai petrece weekendurile in casă ci vei ieși cu prietenii în natură, îți vei vizita și părinții mai des, ba ai de gând să faci și câteva excursii în afara țării. Ce mai, vei începe să trăiești.

Odată cu mașina a venit și sarcina soției. Nu-i nimic. Ce-i mai frumos în lumea asta, dacă nu un copil? Abia aștepți să vină ăsta mic pe lume și pentru a-l întâmpina cum se cuvine, cumperi în fiecare lună, din banii ce-ți rămân după ce plătești rata la mașină, ba un pătuț, ba o păturică, ba un scaun de mașină, pentru ca nu-i așa, ai să-l plimbi pe bebeluș că doar n-ai luat mașina asta doar să te duci zilnic cu ea la serviciu și să treci o dată pe săptamână pe la benzinărie. Abia aștepți! Să vezi ce vacanțe frumoase veți avea alături de alți prieteni cu copii. Zilele astea trebuie neaparat să le verifici profilurile de pe facebook să vezi cine a devenit părinte între timp.

De cum intră bebelușul în casă, aceasta se luminează toată, se umple de râsete și plânsete de copil, de ochii plini de lacrimi, de fericire desigur, ai părinților, și de starea aia de bine pe care ți-o dă împlinirea. Numai că, vedeți dumneavoastră, împlinirea asta nu se limitează la faptul că bebelușul s-a născut, ci te solicită pe parcursul întregii tale viitoare vieți. Îți vei da seama acum că nu mai puteți locui la două camere și imediat ce termini rata la mașină, te bagi la un credit și mai mare, pentru casă. Muncești în plus, tragi tare că e criză și nu vrei să rămâi fără job acum cu rate mari și copil mic acasă. Ce ieșiri cu prietenii, ce excursii în străinătate… Lasă, o să ai tu timp de ele, imediat ce asta mic va crește un pic, va putea să își aducă aminte de ele, că la 4 ani degeaba îl plimbi tu prin lume că tot nu va mai ști nimic din ce-a fost acum atunci când va crește. Mai bine îi faci tu lui o asigurare de studii, că nu știi ce vremuri vor mai veni.

Anii trec, copiii merg la școală, da copiii că între timp n-ai stat degeaba, i-ai mai facut un fratior, că nu era să crească singur și unde mănânca trei pot mânca lejer și patru. Mai greu a fost cu jonglatul între școală, grădiniță și serviciu, dar tot e bine că ai nevasta fată bună, s-a dus la job imediat dupa ce a născut și în afară de timp nu v-a lipsit nimic. Aveți mașina voastră (cam veche, tre’ s-o schimbați cât de curând), casa voastră, copiii voștri și ce-i cel mai important sunteți toți sănătoși. A, pe tine te cam supără spatele uneori și în plus trebuie să mergi neapărat la un control la ochi, dar în rest sunteți toți bine.

Ei dragul meu, acum e momentul în care spui: Am 35 de ani și ucenicia s-a isprăvit. Dacă suntem de acord că speranța de viață e în jur de 70 ani, îmi mai rămâne de trăit ce-a de-a doua jumătate, poate cea mai frumoasă. Cine știe? Important e că în prima jumătate am devenit ceea ce sunt.

Nu-i nimic rău în a-ți spune asta, răul apare când o spui și atât. Nu crezi c-ai așteptat destul? Nu crezi că trece viața pe lângă tine? Nu crezi că-i cazul să mai acorzi importanță și altcuiva, nu numai atotputernicului ban? Știi în ce anotimp suntem? Ai văzut azi copacii în drum spre serviciu? Te-ai jucat aseară cu copiii tăi? Ți-ai dus soția/soțul ( ca n-am scris doar pentru băieți) la vreun concert în ultimii doi ani? Știi că fiica ta are un prieten? De când n-ai mai jucat un fotbal cu băieții?

Dragii mei, vă spun sincer că mă număr și eu printre cei ce se regăsesc, mai mult sau mai puțin, în povestea asta. Nu-i rău să recunoaștem unde am greșit, ne-am lăsat duși de val sau am exagerat, important e să nu uităm că tot ce ne rămâne, atunci când nu vom mai avea nimic, este povestea vieții noastre. Aveți grijă să fie una frumoasă, formată din mai mult de 10 momente memorabile și n-ar strica să aibă și ceva umor!

Tags: intamplari, minte, oamnei, povestea vietii, tot ce ramane, viata

Numai mamă să nu fii

Ieri am plecat, ca o mamă responsabilă ce sunt, cu fetele la școală în întârziere. Astea mici, eu le zic în continuare așa deși nu mai sunt chiar mici, aveau fiecare câte 2 lei pe care cu maturitatea specifică vârstei voiau să-i investească în câte-o merdenea.

În apropiere de școală e o patiserie și cu toată întârzierea am zis că nu-i bai să ne abatem un minut, două la patiserie. Am tras mașina lângă bordura din fața coșmeliei cu pateuri și fetele au zbughit-o la coadă. Cred că-i singurul loc la care încă e coadă în țara asta, dacă nu punem la socoteală supermarketurile în perioada sărbătorilor. În timp ce ele se ocupau de achiziție, eu în mașină citeam e-mail-urile și încercam chiar să răspund unora dintre ele.

La un moment dat ușa din spate se deschide și aud voci: “Hai că mi-am luat.” “E prima dată când îmi iau merdenea la pachet.”, chestii din astea, dupa care aud din nou ușa închizându-se. Pun telefonul deoparte, îmi leg centura, pornesc motorul, dau semnal, mă asigur și plec. Ca să ajung la școală trebuia să fac și o manevră de întoarcere. Când eram pe mijlocul stărzii încercând să întorc cât se poate de regulamentar într-un loc unde manevra asta e interzisă, o aud pe Iulia din spate zicând:

- Mami, tu ai plecat, dar Sonia nu a venit. 

Mă uit în spate, un singur copil. Hait, întoarcem din nou la fel de regulamentar. Cum mă să plec fără să mă asigur că-s amândoi copiii în mașină? Cum? Am ajuns în maxim un minut la locul în care staționasem mai devreme, loc unde acum era Sonia ținând în mână punga ei cu merdenea la pachet și având pe față o expresie pe care o mamă n-ar vrea s-o vadă niciodată pe chipul copilului ei. Când a deschis ușa la mașina a spus atât:

-Mami, e ultima dată când eu mai merg cu tine undeva.

 A urcat apoi și n-a mai scos niciun cuvant. Bag seama că o supărase și faptul că eu cu Iulia râdeam cu gurile până la urechi când ne-am întors dupa ea.

Noroc că aseară am fost cu toții la film, pentru că Miruna s-a gândit că merităm asta, și-am îmbunat astfel copilul. Am văzut Mamici pentru Mate, care i-a placut până și lui tati. Filmul are o morală foarte mișto, nu v-o spun, mergeți de-l vedeți.

Tags: copii, intamplari, mame, mamici pentru marte

Cum am umblat aproape o săptămână pe la medici

În România. Că tot are dojo o impresie bună despre cum ești tratat la noi. Nu vreau să i-o stric, vreau doar să-i spun că nici aici nu-i întotdeauna ok din prima.

Acum vreo 5 ani într-o primavară spre vară, ne-a adus o vecină un castronel cu zarzăre. Verzi. Nespălate. Copilul Iulia le-a văzut pe masă în curte și le-a mâncat. Pe toate.

În seara aia n-a vrut la cina decât o salată din care a ciugulit puțin castravete. A doua zi dimineață n-a vrut să mănânce nimic din ce i-am dat. Am insistat. A mâncat un sendviș până la urmă, dar l-a vomat în zece minute. Hmm. La prânz la fel. A mâncat felul unu, felul doi  l-a refuzat, după care a vomat din nou. Deja am intrat în panică. 

Pe vremea aia aveam de la serviciu asigurare privată de sănătate la Interamerican și am sunat la ei să mă îndrume ce să fac cu copilul. Mi-au spus că nu au pediatru în seara aia, să vin mâine dimineață, dar m-au avertizat că dacă-i grav să ma duc la urgențe. Dacă copilul poate rezista m-au programat la ei a doua zi la 11. Am ales varianta a doua și ne-am prezentat la spital la ora stabilită. Copilul nu mâncase nimic de peste 36 de ore. Sau mă rog, inițial ce mânca voma, apoi n-a mai mâncat deloc. A consultat-o doctorul și mi-a spus ca are o indigestie. Mi-a dat o rețetă pentru niște pastiluțe și mi-a spus să le ia înainte de masă, că-i va disparea senzația de vomă și va fi ok. M-am liniștit .

Am dat fuga la farmacie, i-am dat copilului pastila și până să-i pun eu ceva de mâncare în farfurie, a vomat-o. M-am chinuit așa cu ea până noaptea când ajunsese galbena ca o stafie. Voma și apa. Tot. Se faceau de acum 48 de ore de nemâncat și nebăut nimic. La 12 noaptea am pus copilul în mașina și am ajuns cu el la Grigore Alexandrescu, după ce înainte mai oprisem la un spital, unde medicii ne-au spus că trebuie să mergem la spitalul de copii.

Am ajuns la camera de gardă, doctorii de acolo ne-au înțeles că Iulia nu putea lua pastile, i-au făcut o injecție habar nu am cu ce, au lăudat-o că a fost cuminte și mi-au scris o rețetă cu siropuri în loc de pastile. Ne-au trimis apoi acasa cu tot cu copil.

A doua zi am început cu siropul, dar ce să vă spun, ajunsese copilul în asemenea hal că voma și siropul. Trebuia să ne fi dat seama, dacă ea voma și apa… A mai trecut o zi. Nici nu mai știam ce să fac, eram de acum într-o panică mare de tot, vedeam cum se stinge copilul pe picioare și niciun medic pe la care trecusem nu-i făcuse nici măcar o analiză.

Cum-necum am rezistat până dimineața când am luat copila aproape leșinată și am ajuns cu ea la spitalul de copii Victor Gomoiu. Nu vreți să știți ce draci aveam de toată situația asta, dar totuși m-am dus calmă la medicul de gardă, i-am băgat 100 de lei în buzunar și i-am spus pe un tot hotărât că vreau s-o bage urgent pe perfuzii cu glucoză și ce-o mai ști el, că e total deshidratată și dacă nici el nu face nimic, copilul ăsta moare. Era un doctor tinerel, parcă îl văd, a fost foarte speriat de tot ce i-am povestit, cum am fost la încă doi doctori înainte de el. A insistat pe lângă ceilalți medici, nu numai s-o hidrateze, dar și s-o interneze și s-o țină sub  observație câteva zile până își revine. Am stat atunci lângă patul ei toata ziua și noaptea, timp în care perfuziile s-au scurs picătura cu picatura în trupul firav al copilului, iar a doua zi de dimineață, când a văzut o fetiță de lângă patul ei că mânca pâine prajită cu gem, Iulia a cerut și ea. Momentul ăla e unul dintre cele mai fericite momente din viața mea. Vă spun, am fost atunci speriată rau. Când am văzut că vrea mâncare și mai ales, că n-o mai vomita, am simțit că mi-a mai dat Dumnezeu o viață. Încet-încet copilul a prins putere și după trei sau patru zile am plecat cu ea sănătoasă acasă. Făcuse o enterocolita acută de la zarzărele alea verzi, enterocolită pe care azi o previn din prima cu o linguriță de Metoclopramid. Sirop. Pentru că Iulia de atunci nu poate înghiți pastile. Deloc.

Așadar, cam asta-i odiseea cu mersul la urgențe. A, mai am un caz, mult mai recent, cu tata socru pe care mi l-au internat de ocluzie intestinală. I-au făcut o clismă și în două zile i-au dat drumul acasă, iar în două zile eram din nou la spital (același), unde au descoperit la ecograf (același), că are o disecție severă de aorta. Epic fail.

Dar sunt convinsă că doar mie mi s-a întâmplat asta, iar ceilalți români au avut parte de tratamente corecte din prima, la noi la urgențe.

Tags: copii, enterocolita, intamplari, medici, Romania, urgente

Atenție…

Stăm toate trei și ne încălzim în zgârcenia soarelui de iarna.  Avem după noi trei genți și așteptăm un microbuz din acela care te duce din oraș în satele din împrejurimi. Da, există.

Chiar înainte de a ne transforma cu totul în stane de piatră, apare și el, marele alb. Oprește în dreptul nostru și șoferul ne invită să urcăm și ne spune că biletele se plătesc mai târziu.

Urc fetele aproape pe sus, Sonia insistă să ducă ea geanta cea mai mare, așa că-s nevoită ca pe ea s-o ridic cu tot cu bagaj. Coridorul strâmt al mașinii nu ne permite prea multe manevre, așa că bag bagajul mare la picioarele noastre, sub a doua bancă (n-am ocupat prima bancă deși am fost primii călători, am zis că acolo stau pilele șoferului, sau dupa caz, niște babe), iar rucsacii îi pun sus, în locul special amenajat pentru bagaje de genul ăsta. Adica, mai mici. Sincer, așa am crezut.

Un sfert de oră până la plecare. Timpul trece greu, microbuzul se umple repede. Lume cunoscută, se salută toți între ei, se întreabă de sănătate, cu ce treburi la oraș, își gasesc loc,  își fixează bagajele care pe unde pot… Pe primele bănci, și de o parte, și de cealaltă s-au asezat niste cumetre cu multe bagaje. În dreptul nostru, adică pe banca a doua, tot așa, cunoștințe. Bineînțeles că toată lumea din microbuz a fost atentă să vadă unde mergem noi, că nu știau ei ce și cum. Sihleanu, zic când șoferul mă întrabă pâna unde vreau bilete. Un murmur de moment se iscă în toată mașina. Gata, au aflat, acum, s-au liniștit. Plecăm.

Mașina s-a întins la drum, lumea la vorbă. Cum zgomotul era destul de mare, oamenii se aplecau mult unii spre alții. Mai ales femeile din față. Se întindeau spre cele din dreapta și spre cele din spate, ce mai, coridorul era plin de mâini și capete care încercau sa se facă înțelese, care de către cei din spate, care de cei din față. Noi tăceam. La radio era ceva muzică. Nu era chip să aflu ce.

Pe la jumătatea drumului, când discuțiile erau mai în toi, când aflasem și noi că Didina lu’ Iordache s-a măritat fără s-o știe alde mă-sa, și Neculai Dragu nu mai trăieste, a murit înainte de sărbători de ofică că nevastă-sa nu mai vine din Italia, șoferul pune o frână mai bruscă pentru a evita o groapă văzuta în ultimul moment.

Trei capete de femei se feresc în ultimul moment, a patra n-a mai avut cum și și-a luat-o din plin. Rucsacul Iuliei, așezat de mine în plasa de bagaje, n-a mai suportat gălăgia și-a sărit de la locul lui, direct in capul unei băbuțe. Sărmana femeie! Noroc că era plin cu haine și relativ ușor. N-a recunoscut c-a durât-o. Numai că eu m-am făcut mică-mică și mi-am cerut scuze, cum am putut mai frumos.   La care doamna, o dulcică: “Lasă mamă, cum să mă supar, doar suntem între ai noștri”.

Numai că șoferul le-a luat tare: Bre, v-am zis de mii de ori să stați liniștite în scaunele voastre. Dacă era ceva de metal în geanta aia, nu-ți duceam io matale azi doar bagajele acasă?

Iulia se bagă în mine și  îmi zice șoptit, îngrozită: Mami, era sa omori o băbuță.

Restul drumul l-am petrecut în liniște. Da’ parcă n-a mai avut niciun farmec.

Tags: babute, bagaje, intamplari, microbuz, oameni, vorba lunga

Operațiunea faxul Conțești

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

 În tot  timpul cât a durat operațiunea faxul Conțești (da, a ținut atât de mult, încât i-am dat și-un nume) doamna în vârstă, căreia îi faceam serviciul, îmi spunea povestea vieții ei. De roman, vă zic. Copil necajit, tatăl mort în război, la câteva zile după botezul ei, noaptea de revelion  din ’59 când a alergat de nebună 5 km până la cel mai apropiat medic care să-i salveze frățiorul de numai 1 an, etc… a avut timp, mi-a povestit tot.

Faxul am reușit să-l trimit exact când ea ajunsese cu povestea la cum o îmbăiază pe nepoată-sa, care-i în clasa a doua și-i cam grăsuță pentru vârsta ei.A vorbit atât de mult, încât aveam impresia că o ascult de ore. Dar femeia nu vorbea aiurea. Respecta cronologia întâmplărilor, știa datele în care se întâmplaseră diferite evenimente  petrecute în urmă cu cel puțin 50 de ani în viața ei.

În fine, confirm fax a venit într-un final și Marina a plecat împăcata că a reușit să trimită faxul. :d Acum nu mai era doar o bătrâna din prelungirea străzii pe care stau, care a venit la mine cu brațele pline de acte și pe care n-o cunosc, ci avea un nume, amintiri, probleme de rezolvat.

Când eu vă spun că tot timpul se întâmplă câte ceva. Viața e plină de povești.

Tags: cartuse, intamplari, oameni, viata

Cred că mă place

Copila îi spune mamei un secret, ferindu-se de privirile indiscrete ale celor din jur:

- Mami, cred că lui Marcel îi place de mine.

Mama curioasă şi uşor intrigată o întreabă de unde ştie. Fetiţa povesteşte:

- Într-o zi mă duceam la magazin şi el era pe stradă cu skateboar-ul, iar eu l-am rugat să-mi arate şi mie o schemă.  Atunci el a lovit, cu piciorul drept, puternic în skate si acesta din urmă a zburat fară avertisment direct în nasul lui Marcel. El sărăcuţul n-a mai putut să spună decât: “Auuu!” Eu am râs şi am plecat mai departe.

Mama râzând reţinut întreabă totuşi nedumerită:

- Şi de unde ştii tu că îi place de tine?

Fetiţa:

- Nu ştiu, aşa cred…

P.S. Orice asemănare cu realitatea este pur  întâmplătoare. 

Tags: copii, fite, intamplari

O zi şi-o noapte

De alaltăieri începând cu ora 23.00 şi pana azi-noapte la 2.00 n-am avut curent eletric.

Nu-i bai, că oricum stăm într-un cătun depărtat de civilizaţie, în care oricum energia electrică ne ajută doar să urmărim telenovele şi să ne uitam la acces direct…

Nu frate!!! Stăm în Bucureşti, chiar într-o zonă oarecum industrială, unde lipsa energiei duce la pierderi de bani.

Acum, nici nu vreau să fiu absurdă şi să nu înteleg că “s-a împuşcat un cablu subteran”, dar să spui că se remediază până la 6.00, apoi pâna la 10.00, 13.00,17.00, 19.00, 23.00 şi aici nu mai ştiu că m-am dus la culcare, mi se pare o încercare disperată de a evita scandalul. Tactică greşită, eu zic că dacă ar fi spus direct “măi oameni buni, o zi şi-o noapte nu veţi avea curent, vedeţi şi voi cum vă descurcaţi”, ar fi fost mult mai bine, am fi mâncat toată mancarea din frigider sau şi mai bine,  am fi dat-o unor amărâţi, nu le-am mai fi chemat ieri pe lucrătoare la atelier, cu speranţa deşartă că va veni curentul şi vor putea începe să lucreze, ar fi avut şi femeile alea o zi liberă, am fi refăcut stocul de baterii pentru lămpile de rezervă, Doru, cel cu magazinul mare de la colţ, şi-ar fi pus marfa din frigidere într-o maşină frigorifică, Sorin ar fi trimis mailul ăla, cu oferta de care depinde activitatea atelierului pe urmatorii doi ani, de undeva din oras, ehe, câte n-am fi făcut… Dar aşa…

Colac peste pupăză, ca de, un necaz nu vine niciodată singur, fetele au azi inspecţie şi aveau de pregătit trei fişe cu fotografii, pe care ar fi trebuit să le scoată de pe net, plus că uniformele lor, spălate şi parfumate, erau necălcate, încât aseară când am adormit am vrut să le pun sub cearceaf (mi-a spus mie tata ca aşa făceau ei în armată, aranjau uniforma frumos sub cearceaf şi dimineaţa era călcată la dungă).

Până la urmă totul e bine când se termină cu bine, azi noapte, la 2.03 trecute fix, a revenit curentul electric şi a plecat definitiv somnul celor din casă. Fetele s-au trezit să-şi termine fişele, eu să calc uniforme, tata să-şi regleze televizorul cumpărat ieri (da bre, el şi-a luat televizor fix  în ziua în care nu avea electricitate acasă), mama să vadă dacă mai poate salva ceva din frigider şi Sorin să  verifice starea echipamentelor din atelier. Era o forfotă în casă pe la trei, încât nici n-ai fi zis că-i noapte.

Pe la cinci s-a liniştit din nou totul şi ne-am băgat iar la culcare. Peste o oră ne-am trezit din nou, mult mai greu de data asta, dar cică cu forţe proaspete pentru o nouă zi. Astăzi e miercuri, da?

Tags: electricitate, inspectie, intamplari, oameni

Scurte de primavara

• azi e 9 martie, se mananca mucenici si se bea vin. In pahare. Multe pahare. Ok, te poti descurca cu un singur pahar numai vinul sa curga.
• ghioceii mi-au inghetat pe birou. E frig.
• copiii vor sa vina vacanta mai repede.  Vacanta de vara, nu altceva. Hhm, ce noutate, parca n-ar fi fost asa de cand lumea.
• stam imbracati la birou. Centrala e trecuta pe vara de la 1 martie.
• nu-mi mai tin franele la spark. Fluiera. Cica nu-i problema.
• Sonia mi-a spus ca ieri un coleg i-a spus: ” esti tare”. N-am inteles contextul, dar ea era mandra de treaba asta.
• am un inel nou si frumos pe deget. Imi place de mor. E cadoul primit de 8 martie. Merit!

Sa aveti spor la bautura! Maxim am spus!

Tags: copii, intamplari, oameni, pahare, scurte, vin