Posts Tagged ‘incredere’
Când va fi momentul?
Aug
Acum, dacă fetele sunt acasă, şi-au reluat, cu mare bucurie, joaca cu prietenii de pe stradă. Mă refer la ăştia mai de vârsta lor +/- 2 ani, care sunt exact 13 copii. Nu, nu i-am numărat, dar fac ei petreceri pe stradă, aduc fiecare câte 1 leu şi strâng întotdeauna 13 lei, q.e.d. Petrecerile astea sunt ceva normal, strâng banii ăştia, cumpără două sticle de suc şi nişte grisine, apoi se adună la unul din copii în poartă şi stau la palavre. Paharele de plastic le şparlesc din bucătăriile lor, pe rând. Mai trec câteva zile, mai dispar 13 pahare, şi tot aşa.
Sâmbătă seara au venit fetele acasă după o petrecere din asta şi foarte entuziasmate, m-au informat că pentru a doua zi, au pus ei la cale o ieşire. Pesemne, nu le mai sunt de ajuns petrecerile şi vor acum să se şi plimbe. Singuri. La pizza. În oraş. Cu tramvaiul şi gaşca lor de copii, în care cei mai mari sunt Dragoş şi Andreea si au 13 ani.
Au mai avut ei ieşiri din astea la suc şi pizza, dar de fiecare dată îi însoţea cel puţin un părinte. Acum vroiau să se ducă singuri.
Pentru Sonia si Iulia cel mai lung drum pe care l-au parcurs singure a fost drumul de la şcoală până acasă, adică vreo 600 de metri, care includ şi o traversare de stradă intens circulată.
Dar în oraş?? Cu mijloacele de transport în comun?? Am simtit o gheara mare fix în inimă şi le-am comunicat scurt: “Nu vă las!”
Nu vreţi să ştiţi ce a urmat. Ce s-au jelit… Că toţi copiii merg şi ele sunt cele mai pedepsite…
Norocul meu a fost, ca mama Andreei n-a lăsat-o pe fiica-sa şi m-am scos. Mi-a zis Sonia: “Mami, daca nu merge Andreea, care e mai mare decat noi, nu mergem nici noi.” Şi s-au liniştit.
Totuşi, săptămâna viitoare au de gând să meargă la film. La Mall. Tot aşa, cu gaşca de pe stradă. 
Le-am spus că au voinţă. Maximă.
Să recapitulăm. Fetele implinesc anul asta 11 ani. Ce făceam eu când aveam 11 ani? Traversam oraşul zi de zi până la şcoală, uneori pe jos, de cele mai multe ori cu autobuzul, ne mutasem într-un alt cartier şi n-am schimbat şcoala imediat. Apoi mergeam de la 16-18 de trei ori pe săptămână la gimnastică, tot aşa, destul de departe de casă. Făceam asta singură de la 9 ani. Sâmbăta mă duceam uneori cu copiii din faţa blocului la filme gen Drumul oaselor sau Biciul fermecat. Dar erau alte vremuri şi nici Târgoviştea nu-i Bucureşti.
Deci…când voi şti că e momentul să văd dacă ele se descurcă? Sorin zice să le las că le urmăreşte el.
Şahul, plăcerea serilor de iarnă
Ian
În serile geroase de iarnă, când ne strângeam cu toţii în bucătărie, singura cameră încălzită din casă, depănam amintiri. Ascultam poveştile părinţilor de nenumărate ori. Dialogul,decurgea în fiecare seară, cam aşa:
Noi copiii: Tati, ne povesteşti ceva de când erai tu mic?
Tata: Pe care vreţi să v-o spun azi?
Noi copiii: Pe aia cu tancurile care treceau pe stradă…
Pe măsură ce creşteam, am adus în casă obiceiuri de la şcoală. De exemplu, la şcoală jucam cu colegii fazan şi x şi 0. Când tata ne-a văzut jucând asta acasă, ne-a considerat suficient de copţi la minte încât să înceapă să ne înveţe sah.
Sahul a devenit rapid jocul nostru preferat în serile de iarnă de care vă spuneam. Tata nu ne-a învatat doar regulile, ne-a transmis şi plăcerea lui de a juca şah. Evident că la vremea aia, ne putea învinge uşor pe noi copiii, dar el avea strategia lui. Ne lăsa din când în când să câştigăm. Dar nu oricum. Ne lăsa să câştigăm în partidele în care noi jucam concentrat, când urmăream toată tabla de şah, nu numai doi pioni şi-un nebun, pe care ne axam tot atacul.
Timpul a trecu, acum când ne întâlnim (mai rar decât am vrea noi) şi jucăm sah, tata zice că joacă la capacitate maxima. De câte ori câştig, am totuşi bănuiala că m-a lăsat.
Azi încep să le învăţ pe fete să joace sah. Deja e un pic cam târziu aş spune, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Cum de ce e cam târziu? Păi, ele joacă x şi o de ani buni. 
