Bună! Ce faci?

A fost cel mai frumos 1 Martie din câte au existat. Aș vrea să-i mulțumesc într-un fel Cristinei Bazavan, despre care știam că-i super-woman, dar când deja ai o impresie la superlativ despre cineva, mai departe de asta nu-ți găsești cuvinte, așa că-i spun simplu: Mulțumesc, Cristina!

Am văzut alături de alte 49 de bloggerite (aveți poze mai jos) un film românesc despre care se va vorbi mult. O comedie romantică extrem de reușită, în care actorii se poartă natural.

Dar suprizele au fost departe de a se fi terminat. Imediat dupa film în fața noastră și-au facut apariția în carne și oase, două dintre actrițele pe care tocmai le admirasem pe ecran. Dana Voicu si Ana Popescu. Frumoase și talentate, ne-au povestit cum au decurs filmarile, cât de greu (sau nu) le-a fost să-și joace rolurile perfect, cum se recunoaște o camașă de barbat însurat, cât de ușor au trecut de la relația profesor (Dana)- elev (Ana), la cea de șefă (Dana) și subaltern (Ana), și multe, multe lucruri interesante de la filmari.

 Povestea filmului a pornit de aici: „Printre «cele mai năstruşnice ştiri din 2005», antologate de Corriere della Sera la începutul lui ianuarie 2006 se afla şi aceasta: o «ea» şi un «el» cam de vârsta a doua au flirtat îndelung pe chat, pe bază de nickname, desigur, dându-se liberi şi endepandanţi. După vreo şase luni de «concubinaj» virtual, timp în care şi-au dat seama cu plăcută uimire cât de bine se potrivesc (în idei, gusturi, valori, etc., etc.) au hotărât să se întâlnească şi «pe viu». La întâlnire, surpriză: au constatat că sunt soţ şi soţie”, astfel sună notiţa din care s-a născut un film lansat la exact 4 ani, 9 luni şi 14 zile din ziua în care Alexandru Maftei a citit-o. Dar fimul e departe de a fi doar atât. Vladimir, fiul celor doi soți, este de-a dreptul delicios în rolul de adolescent…nu vă mai spun nimic, mergeți la film, eu mă gândesc să-l mai văd de două-trei ori. Iar dacă faci parte dintre cei care merg  cu soțul la film o data pe an, ei bine ăsta-i filmul de anul acesta: Bună! Ce faci?

Concluzia e că am avut o seară excelentă, încheiată acasă alături de soț și de un pahar cu cocktail CointreauPolitan preparat în mimishaker-ul roz, primit cadou tot aseară.

Gata cu vorbăria, vă las cu ceva poze:

Tags: 1 martie, Ana Popescu, Dana Voicu, fete, film, fotografii

Caffe Vernescu, ruleta si bloggeri

In imagini:

Pentru ca-s inainte de concediu, stiti si voi cat de aglomerata e perioada asta, n-am timp sa scriu despre seara de ieri dar puteti afla de la hoinaru, elena si laurentiu cam cum s-au simtit aseara in casino.

Multumesc Hotcity pentru invitatie!

Tags: casino, fotografii, oameni, ruleta

Fotografia

Era intr-o vara demult. O fetita de 10-11 ani (eu) venea cu parintii de la bunici, dupa o vacanta petrecuta cu aer curat, multa verdeata si prieteni buni. Tatal fetitei are ideea de a se opri intr-un sat din drumul lor, pentru a merge in vizita la o matusa indepartata de-a lui, pe care n-o vazuse de multi ani. Asa se practica la tara. Cred ca-i valabil si pentru acum, sa mergi in vizita neanuntat, dupa ce n-ai mai dat pe acolo cativa ani buni.

 Am ajuns repede, la rudele necunoscute noua copiilor, care ne-au primit cu inima deschisa, ne-au pus pe masa ce aveau mai bun si ne-au cinstit cum se cuvine. Din vorba-n vorba, am aflat ca baiatul mai mic al matusii era fotograf la un ziar din Buzau. Cum baiatul era si el prezent acolo in ziua cu pricina, ne-a facut tuturor cateva poze cu un aparat care pe mine una m-a lasat cu gura cascata. Era un aparat care face poze alb/negru evident, dar era mare, negru si frumos. Parca avea si viata in el, asa am simtit eu atunci.  La cererea matusii a trebuit ca si tanarul fotograf sa se aseze la poza in grup si cum aparatul nu se putea pe vremea aia declansa singur, cineva trebuia sa faca poza.

De vrajita ce eram sa pun si eu mana pe aparatul ala, am sarit ca vreau eu sa apas pe buton si sa le fac o fotografie. Spre surprinderea mea, m-au lasat. A fost mai simplu decat m-am asteptat, am avut doar grija “sa-i prind pe toti”. Mi s-a parut extraordinar si am ramas cu aparatul ala in minte multa vreme.

Dupa vreo doua luni am primit acasa la Targoviste un plic cu cateva poze si o scrisoare. Pozele erau foarte frumosase, ba chiar eu, care nu-s fotogenica deloc, am iesit in pozele alea foarte bine (mi se parea chiar ca seman cu Pamela din Dallas ).  Insa nu pozele mi-au ramas mie in suflet si m-au incantat cel mai tare ci scrisoarea. Acolo matusa ii scria tatei, ca fiul ei developase pozele la ziar si le aratase colegilor poza in care aparea si el, spunandu-le ca a fost incadrata de un copil de 10 ani. Reactia colegilor a fost una de entuziasm, ziaristii spunand ca ii prevad copilului care a facut poza un viitor de succes in arta fotografica.

Copilul de atunci a crescut si desi i-a placut mereu fotografia, n-a avut niciodata un aparat bun si n-a gasit de cuviinta sa invete ceva despre fotografii pana acum. Cum e mai bine mai tarziu decat niciodata, aseara am intrat in posesia unui absolut minunat Nikon D3000 pe care in urmatorii doi ani, cred ca am sa invat sa- l folosesc.

Ideea este ca nu cred ca cineva a mai avut direct un aparat DSLR,  fara sa stie ce-i ala focus, zoom (exagerez), sau ISO. Cum aparatul are si optiunea Auto, am sa-l sa-l folosesc deocamdata asa, facand poze  de compozitie frumoase si invatand cam ce trebuie corectat si unde vreau sa intervin, pe parcurs. Urati-mi succes!

Tags: aparat foto, fotografii, istorie, poze