Nea Gelu

Nea Gelu e un om care nu va interesa niciodată pe nimeni. Cu excepţia mea şi asta doar azi. E un om a cărui faţă nu și-o va aminti nimeni peste ani, în afara urmașilor lui și-a celor câţiva vecini care-i dau bună ziua, uneori privind în altă parte.

Nea Gelu nici măcar nu are vârstă, era bătrân încă de când m-am mutat eu în cartier, este bătrân şi acum după aproape 15 ani. În tot acest timp a fost un vecin cum nu se poate mai respectuos. Şi-a văzut întotdeauna de treaba lui, din cauza asta babele din zonă nici nu-l prea suportă.

Nea Gelu locuieşte singur de când îl ştiu. Baba i-a murit în urma cu 20 de ani și de atunci e pe cont propriu, cum se spune. Azi mi-am adus aminte de el pentru că era în faţa mea dimineaţă la pâine. Mirosea a săpun.  Avea mâinile mari şi muncite, de om care ştie ce-s greutăţile şi se luptă să scape de ele. Uneori mă gândesc că eu la vârsta lui nu voi mai lupta. Ce folos să scap de greutăţi la bătrâneţe? Dar el nu gândeşte aşa. Face scăunele şi alte obiecte din lemn pe care le vinde. Din când în când la poarta lui se opreste o mașină roșie care încarcă minunile pe care el le meșterește. Nu știu unde le duce, probabil că le vinde pe la munte turiștilor dornici de lucrături autentice ale meșterilor de pe la țară, turiști care habar n-au că tocătorul proaspăt cumpărat e făcut undeva la un colț de București. Și e păcat, pentru că meșterul nostru merită  o mai mare recunoaștere. În tinerețe făcea decoruri pentru teatru. Un teatru adevărat.

Nu știu de ce am scris despre nea Gelu, poate pentru că aproape toți dintre noi vom ajunge într-o zi la vârsta lui, oameni a căror faţă nu și-o va aminti nimeni peste ani, în afara urmașilor noștri și-a celor câţiva vecini care ne dau bună ziua, uneori privind în altă parte.

Tags: fapte, intamplari, oameni, varsta

Am trimis deja primii bani

Sunt încă sub influența zecilor de răspunsuri la solicitarea mea de ieri. Încă nu mi-am revenit din șoc, eu ceream doar 250 lei pentru a scapa un om dintr-o situatie disperata de moment. Am primit în schimb foarte multe reacții, și când spun reacții mă refer la fapte concrete. Aș putea scrie despre fiecare în parte, însă nu vreau nici să mă laud eu cu faptele lor, nici să se creadă că ei au făcut-o pentru publicitate. Important e că lumea s-a mobilizat și azi i-am trimis deja Valentinei 500 lei:

Mai am în bancă înca 150 lei pentru ea, mulțumesc Mihai, Mihaela Macovei și Alexandru Cuibari (nu va știu, și-aș fi vrut să vă cunosc măcar virtual) , iar acum câteva minute am primit un OP în valoare de 500 de lei de la Mihai Brehar, primul care a acceptat oferta lui Cristi Manafu. Și mai sunt promisiuni. Andrei s-a întâlnit deja cu ea.

Acum că problema chiriei e rezolvată pentru câteva luni, și-a meselor la fel (cantina Thema de la City Business Center îi ofera ei și fetiței câte o masă caldă pe zi timp de trei luni), sper ca Valentina să se adune (mă aștept să fie copleșită de atâta atenție zilele astea) și să-și găsească un job  mai bine plătit. Onlineii din Timișoara o vor ajuta în sensul ăsta și sper să iasa un lucru bun din toată strădania noastră.

Vă mulțumesc tuturor pentru implicare și pentru că mi-ați oferit șansa de a simți pe pielea mea cum e să ai aripi! Vă țin la curent cu mersul lucrurilor.

Edit Later

Am hotărât împreună cu câtiva dintre cei care au donat bani pentru Valentina (îmi cer scuze că nu v-am întrebat pe toți  ) ca în fiecare lună către sfârșit, în următoarele 9 luni, să-i trimit Valentinei din banuții strânși câte 500 lei. În felul ăsta credem noi că ea poate sta linistită în ceea ce privește chiria și se poate concentra pe a-și găsi un job mai bun.  Multumesc din nou tuturor!

Tags: fapte, oameni, online, reactii

Maria, Bebe şi nea Mitică

Maria şi Bebe sunt fraţi. Locuiau, pe vremea când litrul de lapte  se vindea la sticlă, pe acelaşi palier cu mine. La bloc. Pentru cei care nu localizează perioada la care fac referire, e vorba de mai bine de 25 de ani de atunci. Da, cei care au prins vremurile alea încă trăiesc. Să revenim.

Bebe era omul căruia numele îi venea mănuşă. Arata exact ca un bebeluş. Avea faţă de bebeluş, corp de bebeluş, mâini de bebeluş. Adică mici. Maria în schimb era exact cum trebuia să fie o fată de 14 ani numai bună să participe la un concurs gen “mi-s fata de la ţară” dacă n-ar fi stat într-un oras, evident. Aşa Maria s-a mulţumit să fie prinţesa din jocurile noastre cu regi şi regine şi să renunţe la facultate atunci când a fost cazul, pentru că nu-i aşa, ce-i trebuie unei fete frumoase facultate?  Da bre, aşa era pe atunci. Facultatea o făceau numai ăia deştepti, vânzătoarele frumoase nu aveau nevoie de facultate ca astăzi.

Maria şi Bebe nu se aveau ca fraţii. Dacă plecau undeva împreună sigur se întorceau separat, certaţi şi uneori bătuţi. Se băteau parte în parte. Uneori dădea şi Bebe.

Părinţii lor erau mulţumiţi. Aveau doi copii după modelul dorit de toată lumea, adică fată şi băiat, pe care îi creşteau cum puteau ei mai bine. De fapt copiii creşteau singuri, de educat îi educa scoala şi nevoia în timp ce  părinţii erau ocupaţi cu serviciul. Ce, se întâmplă şi azi la fel? Nu cred!

Într-o zi prin 1985 oamenii de la noi din bloc au primit înştiinţare că joi, începând cu ora 17.00 (ştiţi că atunci majoritatea oamenior lucrau de la 7-15? Până la ora 17 aveau vreme să ajungă acasă si să mănânce ceva. De spălat nu se spălau, că apa daca era, venea undeva dupa 20, imediat după ce se lua curentul. Dacă stau bine să mă gândesc şi asta cu mâncatul era în coadă de peşte, dar să nu detaliem acum.) sunt convocaţi în faţa blocului la curăţarea şi reamenajarea spaţiului verde. Erau invitaţi să-şi ia şi copiii. Urmau să se planteze şi nişte copaci. Plopi.

În ziua operaţiunii erau afară, alături de Nuţa, tanti Florina şi Sinica  (trei prezenţe nelipsite din zonă) aproape toţi locatarii blocului.  Mai puţin părinţii Mariei şi ai lui Bebe.

Nu vreţi să ştiţi cum i-a luat nea Mitica, maistrul, în maciucă pe săracii puşti. O să trec peste asta. Până la urmă l-au calmat ceilalţi oameni şi au ajuns la un compromis. Maria şi Bebe trebuiau să lucreze împreună şi să planteze 12 plopi pe marginea aleii dinspre parcare. Mitică superviza acţiunea şi dădea mărunt din buze.  Noi ceilalţi copii aveam şi noi treaba noastra: să cărăm crengile rupte, să măturăm pământul de pe trotuare. Dar ne plăcea şi nouă să plantăm copaci aşa că ne-am băgat să-i ajutăm şi pe ei. Până la urmă a fost o distracţie pe cinste şi nea Mitica chiar s-a simtit stingher printre atâţia copii. Nu cred că o să uit vreodată ziua aia, mai ales că am avut recent ocazia să-mi amintesc de ea.

Plopii aceia, puşi acum 25 de ani, sunt acum nişte copaci masivi. Nea Mitică are încă Dacia de pe vremea aia şi a ţinut-o ani la rând în parcarea umbrită de pe margine de plopi. De fapt a avut-o  până săptămâna trecută, când s-a hotărât s-o ducă la Remat. Pentru că o creangă mare dintr-un plop s-a rupt şi a cazut pe rabla masină. A frânt-o, dacă pot să spun aşa.

Bebe şi Maria nu mai locuiesc de mult în cartier, sper însă că sunt bine sănătoşi.

Tags: copii, fapte, oameni, plopi

Cum mi-am petrecut Sf. Valentin

Soarele care m-a trezit, anunţa o zi specială. Era valăntains dei.

Am început usor, cu două guri de cafea în timp ce spălam trei pahare rămase de cu seară pe masă. Am pregătit apoi micul dejun pentru toată familia şi înainte de a apuca să iau a treia gura din cafeaua încă aburindă şi îmbietoare de duminică, am început să pregătesc prânzul. Cu ajutoare desigur. Eu eram doar sărmanul salahor, cel care curăţa robotul şi spăla vasele, şterge pe jos şi aprinde cuptorul, pune  rahatul pe cornuleţe şi pregăteşte tava pentru friptură.

Când în sfârşit prânzul a fost gata, am luat a patra gură de cafea.

Am urcat apoi în dormitoare, am deschis larg geamurile (da, uitasem să le deschid de dimineaţă) am tras adânc aer în piept şi am băgat aspiratorul în priză. A urmat apoi un tur al casei cu maşinăria urlătoare după mine, cameră după cameră, hol după hol, n-am uitat de scari şi living. Aici am avut  o clipa de nebunie şi am hotărât că-i momentul potrivit să scoatem covorul şi să-l batem, căci era o zi însorita de iarna, cum rar se întâlneşte.

Degeaba au sarit ai mei cu gura, că-i ziua îndrăgostiţilor, că-i sărbătoare să ne liniştim şi să-l scoatem altă dată, n-a fost chip şi am ajuns să batem covorul cu stoicism si hotarare, de parcă el săracu avea vreo vina. Mi-am atras, cu ocazia asta, simpatia a doua-trei vecine care mi-au strigat fiecare de prin curţile lor:  “Bravo Ninuţa!” şi ”Uite ce noră harnică are coana Florenţa”. Vă spun, e greu să le vezi mulţumite pe vecinele astea ale noastre.

Când a fost gata şi treaba asta, m-am apucat de şters praful, de şters parchetul şi de spălat gresia. Ei nu, exagerez, gresia am spălat-o după masa de prânz. A, să nu uit, în timp ce ştergeam parchetul în genunchi, răspundeam la întrebări de genul: Mami, ce înseamnă “caldare”?, sau la vreo altă întrebare care avea legatură cu programa şcolară de clasa a patra.

Odată terminate şi astea, dupa pranz, am făcut o şedinţă de stil cu fetele care se pregăteau să plece la ziua unui coleg. Dupa o ceartă tipic frăţească, copiii au căzut de acord asupra ţinutelor şi pungilor în care fiecare îşi ducea cadoul.

Vai ce linişte s-a făcut în casă odată cu plecarea lor. Nu tu  ţipete, nu tu televizoare mergând… Liniştea asta devine sinistră dacă durează mult. N-a fost cazul la noi.

Am socotit că-i momentul prielnic pentru duş, manichiura, pus părul pe moaţe, lectura şi muzică. Două ore, exact cât a durat până copiii au fost din nou acasă.

ca să nu stau degeaba cu bigudiurile in cap, am făcut, scurt, ordine în şifonier.

Când toate au  fost la locul lor şi buclele îmi cădeau inele, inele pe umeri, m-am uitat înspre ceas. Era 18,00 şi nu mai mergea antena satelit. Până la urmă am făcut două castroane de floricele şi ne-am uitat la un film pe DVD. Nu ştiu cum se numea că n-am prins începutul, făceam ceva.

A urmat baia copiiilor şi pregătirea pentru culcare, asta pâna când i-a venit ideea Soniei să-şi pună şi ea părul pe moaţe, să-i stea mai umflat. N-a mai făcut asta niciodată şi nu cred că va repeta experienţa prea curând.   În jur de miezul nopţii am stins lumina în dormitor. Se încheia ziua îndrăgostiţilor.

În tot acest timp am primit multe dovezi autentice de dragoste, dovezi pe care le primesc de altfel, într-un fel sau altul, în fiecare zi. Să o luam cu începutul:

• cafeaua din care la prânz mai aveam jumatate, era făcuta de el;
• pentru cele câteva ingrediente care-mi lipseau atunci când pregăteam prânzul, a dat el o fugă la magazin;
• covorul, de fapt, l-a cărat şi bătut el, eu doar am stat cu indicaţii preţioase pe lângă;
• aspiratorul e curăţat şi aşezat la loc, exclusiv, de el;
• cadourile pentru copilul la care au fost fetele, au fost luate de el;
• de cate ori drumurile noastre se intersectau prin casă, schimbam priviri numai de noi înţelese şi câte un sărut dulce şi scurt;
• în timp ce eu mi-am făcut curat în sifonier, făcea şi el acelaşi lucru la sifonierul lui;
• el a încercat timp de doua ore să ne  repare parabolica;
• la ora 23.00, când eu îi puneam unui copil părul pe bigudiuri, el ne făcea poze;

A fost o zi de duminică obişnuită, în familie, în care dragostea a fost prezentă între noi ca-n fiecare zi. Voi cum aţi petrecut?

Sursa foto

Tags: dovezi, dragoste, fapte, oamnei

2009 bloggosferic pe luni

Ia sa vedem ce-am facut, din puct de vedere blogosferic, in 2009. Retrospectiva zic:

Ianuarie- Incep anul castigand primul concurs organizat in blogosfera. Cu o zi doua inainte a avut loc prima mea intalnire cu bloggerii  din anul asta. Am cunoscut atunci niste oamnei despre care habar nu aveam cat de importanti vor deveni pentru mine pe parcursul anului .

Februarie - Castig din nou. Va spun ca tot anul am castigat cate ceva. Sper doar sa nu tina chestia asta doar un an.  Sunt invitata sa scriu despre reponsabilitate sociala si asta ma face sa ma cred importanta.

 Martie - este cea mai importanat luna (din punct de vedere blogosferic). Toanele se muta in .ro Castig de la hotcity un domeniu nou-nout si intru in lumea buna a bloggerilor. Exagerez! Particip la roblogfest in calitate de finalista si ma dau mare cu asta pe la prieteni.

 Aprilie - Paste, florii si gratar nou. Am participat la prima revolutie pe twitter aducand informtii calde primite prin telefon de la Chisinau. Nicol se hotaraste sa plece din firma.

 Mai - Scriu un articol de concurs pentru Vichy, in urma caruia castig cateva produse si multi, multi vizitatori. La fel ca asta scris tot cam atunci. Imi satisfac si-o pofta.  

 Iunie – Ma duc la avanpremiera Transformer cu invitatie primita de la Arhi. Am fost in Austria  alaturi de toata gasca de bloggeri cu care apoi teoretic ne-am intalnit in fiecare miercuri. Am zis teoretic da!

Iulie -  Incep luna cu trei saptamani de intern-ship la Hotcity. Printre altele reusesc sa o cunosc pe Dana Nalbaru  cu care am facut si un interviu,  pe Dragos Bucur si pe Sofia. Sfarsesc luna cum nu se poate mai bine, castigand un weekend la mare la un concurs organizat de Ursus si Cetin Ametcea.

 August - Primesc cadou in ultimul moment, datorita unui articol  scris pe blog, bilete la concertul Madonnei de la Ionut Oprea.  Public un capitol din viitorul mare roman semnat Nina Costea.

Septembrie – mi se publica prima proza scurta pe site-ul de literatura Recitiri. Datorita tot unui articol de pe blog se rezolva problema cu laptopul de la Romtelecom. Ma minunez de numa, numa…

Octombrie – Fetele mele fac 10 ani si au fost invitate de Tanti Jeni la cantina. Intr-un moment de nebunie ma inscriu la SuperBlog 2009 de care nu ma tin pana la capat, dar de pe urma caruia castig ceva.

Noiembrie – Sunt cel mai fericit om din lume. Sorin mi-a facut cadou un minunat Nikon D3000. Invat sa-l folosesc… Scriu un articol care imi aduce, datorita lui badpitzi, mii de vizitatori.  

Decembrie – Merg la Casa Latina unde gateste minunat pentru noi Adi Hadean. Lansez pe sfarsit de an fapte bune-fapte rele, unde va astept pe toti cu povesti despre fapte bune si fapte rele la care ati fost martori, sau macar cu sustinere.

La multi ani tuturor si sa ne citim/vedem cu bine in 2010! 

Tags: 2009, blogosfera, fapte, retrospectiva

Tu ce ai făcut?

Citesc de doi ani bloguri şi mă uit la televizor de-o viaţă. Mai puţin în ultimul timp, e adevărat. Observ că ne place mult să vadem răul din jur, să-l disecăm şi să-l servim cititorilor sau telespectatorilor.

Am încercat să găsesc undeva în trecut originea acestei plăceri. Şi am găsit-o. Pe ea, data de început. Pentru mine a însemnat 22 decembrie 1989. Atunci am auzit pentru prima oară lucruri “de rău” spuse de cineva la televizor. După puţin timp au apărut ziarele şi au continuat să dezvăluie lucruri. Lucruri rele. Dupa mulţi ani, în care ne-au fost servite numai împliniri, numai realizări, auzeam pentru prima dată că se vorbea despre nereguli. Şi ne plăcea. Ne-a plăcut atât de tare, încât uitaţi-vă unde am ajuns. Nimic nu ne mai place. Suntem numai împotrivă. Orice ar încerca cineva să facă, nu va avea succes. Pesimismul a pus stăpânire pe noi şi nici măcar optimismul nu ne mai scapă. Ştiţi bancul cu pesimistul şi optimistul?

Discuţie între un optimist şi-un pesimist, pe timp de criză:

Optimistul: Vom ajunge să furăm cu toţii.

Pesimistul: De la cine, mah?

Revenind. Ne place scandalul, îl exploatăm la maximum. Ne ignorăm valorile sau şi mai rău, ne batem joc de ele. Nu ne mai intra nimeni în voie şi nici măcar parinţii noştri nu ne mai sunt pe plac. Parcă nu ne-au crescut cum trebuie, parca sunt prea învechiţi.

Suntem împotriva sistemului, nu-i bun, e plin de hoţi, ne-am săturat. Stăm acasa şi scriem despre asta. Cool!

Suntem în campanie electorală şi nu avem ce să alegem. Oare în alte ţări nu e la fel? Oare ai lor sunt buni şi ai noştri sunt răi. Oare nu aşa a fost mereu? Credeţi că se va schimba ceva de la sine? NU!

Ca să se schimbe ceva în bine în jurul tău, trebuie să te schimbi pe tine sau, în cazul des întâlnit în care tu eşti mulţumit de felul în care te comporţi, încearcă să fii un exemplu bun. Câti dintre cei pe care îi cunoşti te-ar da exemplu pe tine, daca ar fi întrebaţi “Cunoaşteţi un om integru?” Ce ai făcut tu pentru ca în jurul tău să se întâmple lucruri bune?

Hai să nu mă iau de nimeni şi să mă gândesc la mine. Ce am făcut eu? Nu mare lucru, recunosc. Da’ nu-i timpul trecut. O-i fi făcut totuşi ceva? Sunt eu mulţumită de mine? Dacă un prieten de-al meu ar trebui să dea exemplu de un om integru, s-ar gândi el măcar o clipă la mine? Imi place să cred că da. Însă pentru asta nu-i de ajuns să fii politicos, să nu arunci hârtii pe stadă şi să-ţi înveţi copii să nu treacă pe roşu. Pentru asta trebuie mai mult.

E nevoie ca atunci când prietenii tăi sunt vorbiţi de rău să intervii şi să le iei apărarea, nu să taci şi apoi să duci bârfa mai departe, e nevoie ca atunci când vânzătoarea greşeşte să te comporţi civilizat în ambele cazuri,  fie că ţi-a dat mai puţin sau mai mult decât trebuia, e nevoie ca măcar odată în an să lupti pentru o cauză în care crezi, e nevoie  ca tu să laşi în urma ta, dacă nu ceva palpabil, atunci măcar un munte de fapte bune.

Când ai făcut ultima dată o faptă bună? Când ai ajutat dezinteresat pe cineva? Eu zilele trecute. Am fost la Libraria Eminescu şi le-am luat culegeri copiilor din clasa fetelor mele, celor care  nu au avut bani să le cumpere de la scoală, dar care şi-ar face cu drag lecţiile dacă ar avea dupa ce. Cu banii de o bluza nouă, care oricum nu-mi trebuie, am ajutat nişte copii, care ştiu sigur că au nevoie de asta. Ei învaţă bine. Nu excelent, nu-s genii, dar învaţă bine. Şi e păcat, ca măcar atât cât putem noi, să nu-i ajutăm. Am mai facut-o şi altă dată şi ştiţi ce mi-a spus unul din ei anul trecut la serbarea de Crăciun? “Doamna, eu ştiu cine e Mos Craciun.”  “Cine e? l-am intrebat.” “Dumneavoastră sunteţi.”

Credeţi-mă, nu am nevoie de alte dovezi că ceea ce fac, e înţeles corect.

Nu-i greu să faci bine. Nu trebuie să muţi din prima munţii. Poţi începe prin a vedea lucrurile frumoase din jur. Apoi, când ceva nu-i ok, ia atitudine. Ştiu vorba aia cu “peştele de la cap se-împute”, dar haideţi să o ignorăm şi să încercăm noi, coada, să facem ce putem. Şi putem, ştiu bine asta.

Tags: de bine, de rau, fapte, oameni

Ce ai facut tu?

Care este lucrul pe care l-ai facut pentru cineva, pentru care nu ai fost  remunerat si de care esti  mandru? Un lucrul care te-a facut fericit desi tu personal sau cineva apropiat tie ( familie)  nu a avut nimic de castigat?   M-am gandit zilele astea daca eu am facut asa ceva, daca exista ceva ce am facut ( chiar daca poate inconstient la vremea aceea) ceva in urma caruia sa fi schimbat ( sau implinit) destinul cuiva. Bine e mult spus, dar, ia sa vedem.

De exemplu, acum vreo 9 ani, lucram intr-o firma in care eu ma ocupam printre altele si cu alegerea persoanelor ce urmau a fi angajate. Din vreo 20 de fete care au venit la interviu, am ales una ( aveam un singur post disponibil) . Ea a devenit apoi prietena unui baiat din firma ( cazul clasic ). Nu a fost mult timp angajata, dar, relatia ei cu baiatul a tinut, s-au casatorit si acum de aproape 5 ani au si un baietel. Bineinteles ca asa le-a fost scris, dar, ei si acum imi zic ( am ramas prieteni)  : ” Oare noi doi ne-am fi cunoscut daca tu atunci alegeai alta fata?”

Asta apropo de faptul ca totul se intampla cu un scop precis

Tags: fapte, lucruri, scop, soarta