Ce-am mai scris

Știu că voi credeți că m-am cam lenevit, dar nu e chiar așa, muncesc zilele astea mai mult ca niciodata sau, mai bine zis, în mai multe direcții ca niciodată. Pentru că urmează pentru mine un weekend la fel de plin ca oricare altă zi a săptămânii, am zis că nu-i frumos să-mi las cei câțiva cititori cu ochii în soare, ci ar fi fain să-i trimit să citească ce am scris săptămâna asta prin alte părți:

• Luni pe mamistie.ro am adus vorba despre bani și copii, un subiect fără limită dacă ar fi să discutăm, de data asta eu am încercat doar să spun că recompensarea faptelor bune e indicată, dar până la o vârstă ar trebui să ne ferim să le oferim premii sau cadouri în bani copiilor noștri.
• Miercuri am scris din nou despre lectură și copii  pe mamistie.ro.  A fost de fapt un fel de tragere de mânecă pentru mine, fetele au crescut și eu nu le-am dus încă la bibliotecă.
• Tot miercuri am scris pentru maibun.ro o pledoarie pentru necesitatea unei mașini de spălat vase. Între timp am și achiziționat una în controversata zi de black friday. Pentru mine a fost la fix, ca să zic așa, reducerea de 130 lei cu care am luat mașina. Aș fi luat-o si fără reducere pentru că-mi trebuia, dar dacă s-a putut așa cu atât mai bine.
• Azi a apărut pe mamiștie.ro un prim episod de foileton despre viața cu gemeni, și povestea începe, cum altfel, din ziua în care am aflat că vor fi doi bebeluși. Pe atunci nici nu bănuiam că vor fi două fete. Cucuiete.

Tags: bani, black friday, copii, educatie, maibun, mamistie, masina de spalat vase, viata cu gemeni, weekend

Le-am bătut sau nu le-am bătut pe fete

că de meritat o meritau sigur.

Am scris azi pe mamistie un articol în care povestesc cum am rezolvat eu treaba cu bătaia copiilor, care nu-i indicată, desigur, dar despre care fetele mele au aflat că există.

Îmi aduc aminte cum am incasat eu cea mai mare bataie de la ai mei, atunci cand copil fiind am plecat pe la alte blocuri, aproape din alt cartier si am stat pana pe la 12 noaptea. Părinții m-au căutat atunci cu toți vecinii, era și în vremea în care se zvonise că se fură copii, așa că eu cred că atunci i-am adus la limita disperării. Și mi-am luat-o. Adică m-a dus maică-mea din fața blocului până in casă ținându-mă de păr. N-am atins nici-o treaptă și locuiam la etajul trei.

Credeți că le-am purtat pică părinților sau ceva de genul  acesta? Nici vorbă, știam exact ce le-am făcut și aproape că m-aș fi supărat dacă treceau peste asta fără să fiu pedepsită mai aspru, nu cum făceau de fiecare dată, tăindu-mi porția zilnică de ciocolată.

Așadar, dacă vreți să vedeți cum am rezolvat chestia cu bătaia, de data asta aplicată pe copiii mei, luați și citiți.

Tags: bataie, copii, educatie

Am trăit s-o pățesc și pe asta

După cum v-am tot spus, nu merg eu distanțe prea mari cu bicicleta, dar încerc să  o folosesc zilnic și mi-s tare mândră că reușesc. Ajung urgent unde am treabă, fac mișcare pentru mine că am mare nevoie de asta, nu ajut la prosperitatea firmelor de combustibil…

Toate bune și frumoase până la un punct. Acum câteva zile, când îi lăudam în gând pe șoferii care cu grijă mă ocolesc în trafic când mă văd cu bicla, și pedalam cu un zambet larg pe față, vad cum dintr-o mașină care mă depășește, zboară pe geam un muc de țigară care aterizează, cum altfel, fix la mine în coșul bicicletei, care nici una nici două, se aprinde. Bine, exagerez, n-a ars în flăcări, pentru că m-am oprit și-am aruncat mucul ăla care încă ardea, însă pagubele le puteți vedea și dumneavoastră în pozele de mai jos.

Și nu pagubele sunt problema, ci gestul în sine și ce-ar fi putut să se întâmple dacă mă pierdeam cu firea. Oare dacă îmi venea mucul ăla de țigară pe față sau îmi intra în gură? Dacă îmi venea în ochi? Nici nu vreau sa mă gândesc!

Rugamintea mea este, dacă știi persoane care fac chestii de genul asta, să le atrageți atenția că așa ceva nu se face. Un prieten căruia i-am povestit tărășenia mi-a spus: bine că n-a aruncat și paharul cu cafea, pe jumătate plin.

În rest  numai de bine, oameni draguți pe străzi, cel puțin pe unde am pedalat eu. Deocamdată, replica maximă cu care am fost abordată e: Păsărică, nu te doare fundul?

Tags: bicicleta, educatie, oameni, soferi, trafic

Pentru că putem și-a venit vremea

Trec zilele astea prin incredibilele emoții, ca să nu le zic griji, legate de plecarea copiilor de acasă.  Căci da, au plecat. Singure.

N-a spus nimeni că-i uşor să fii părinte, dar nici să ne martirizăm nu avem dreptul. Că vrei să-ţi protejezi copilul cât mai mult, să-i oferi tot ce-i mai bun,  să-l fereşti pe cât posibil de greutăţi, e în firea nostră de părinţi să ne dorim asta, dar trebuie să ştim că nu întotdeauna îi ajutăm pe cei mici purtându-ne prea protector.

Soluţia nu-i să interzicem ci să oferim libertate. Nu toată odată, căci va fi în exces, şi excesele nu-s indicate nici de medici.  Ah, dacă ar exista măsura asta care să se aplice tuturor copiilor… 

Vineri am ieșit în poartă și le-am condus pe fete cu privirea.  Au plecat. Singure.

Educaţia lor depinde în primul rând de ei şi în al doilea rând de noi. Apoi de şcoală, de profesori şi nu în ultimul rând de societate, dar societatea în care alegem să trăim depinde de noi. Este cumva un cerc în care ne învârtim şi pe care noi credem că-l stăpânim. Aşa să fie oare?!

Fiecare dintre noi îşi educă copilul cum crede el că e corect şi, pana când copilul nu va da piept cu viaţa,  nu vom şti dacă am reuşit sau nu în demersul nostru. Aşa că, cel puţin în partea asta care depinde de noi, să încercăm să le facem copilăria frumoasă. Cu dragoste, cu duioşie, cu timp petrecut alături de ei, cu jocuri şi nu în ultimul rând cu libertate. O libertate înţeleasă corect şi de părinte şi de copil. O libertate a vârstei lui, a copilului.

La  baza educaţiei copiilor noştri stă deosebirea binelui de rău. Încă de la prima poveste, copiii învaţă să facă diferența între ele .  Legat de bine şi rău, pe tot parcursul vietii vor trebui să facă alegeri. Noi încercăm să-i educăm în aşa fel încat, atunci când vor fi la vârsta bilanţului, alegerile bune să fie multe, multe, iar cele rele să fie uitate.

Sper ca noi acum am luat acum o decizie înțeleaptă. Le-am lăsat să plece. Singure. Așa au vrut ele. Și-au dorit din tot sufletul, ne-au promis că se descurcă și noi le-am dovedit că avem încredere în ele.

Banuiți unde-au plecat, așa-i?

Tags: calcule, copii, educatie, libertate, parinti, scoala

The freedom writers

The freedom writers este un film mai vechi (2007), făcut după o întâmplare reală. La vremea respectivă mi-a plăcut mult, dar cum eu nu țin minte numele filmelor pe care le văd (excepție face Titanicul, nu știu de ce ), am uitat cum se numește și prin 2009 am vrut să-l revăd. N-am avut atunci nici timpul, nici dispoziția necesară să sap după el așa că, în stilu-mi caracteristic, am lăsat-o baltă.

Săptămâna trecută într-o noapte pe la 1 si ceva, când dau să sting televizorul care mergea în gol  (adică nimeni nu se uita la el) îmi arunc un ochi pe ecran (celălalt ochi era închis) și văd o secvență din filmul cu pricina. Secvențele  nu le uit, doar titlurile.   Deși de data asta nu l-am prins chiar de la început, mi-a făcut mare plăcere să-l revăd și să sper că există oameni născuți să fie dascăli și copii cu șansă, ca cei din povestea descrisă de film.

Vi-l recomand cu toată căldura, și da, am scris acum despre el ca să nu mai uit cum se numește. Vreau ca  peste doi-trei ani când voi vrea să-l văd împreună cu copiii mei, să-mi fie ușor să-l găsesc.

Tags: copii, educatie, filme bune, profesori, the freedom writers

Să-i spună şi ei cineva…

În weekendul ăsta am fost la ţară la părinţii mei şi acolo duminică dimineaţa toată lumea din sat, dar absolut toata lumea, cu mic cu mare, baştinaş sau musafir se uită la emisiunea “Viaţa satului”. Mărturisesc că am urmarit-o şi eu cu interes, mi-am amintit astfel că există viaţă şi dincolo de porţile oraşelor, şi încă ce viaţă… 

 În timp ce noi urmăream, cum spuneam, cu atenţie emisiunea, Sonia şi Iulia lipeau pe nişte coli de hârtie frunze şi tot felul de crengi. Se pregătesc intens pentru bazar, vă scriu eu zilele viitoare care-i treaba cu el. Între timp se prezenta în emisiune cum într-un sat (îmi scapă numele) o doamnă bibliotecară destupată le-a permis copiilor în bibliotecă accesul la net de pe vreo trei calculatoare, iar ăştia mici erau tare bucuroşi. I-a învăţat ce au voie şi ce nu au voie să facă la calculator dar sigur că, copiii curioşi  mai intrau şi pe unde nu aveau voie, mai ales baieţii. Când reporterul i-a întrebat ce le face doamna bibliotecară dacă îi prinde că accesează pagini de net care nu-s tocmai educative, copiii au raspuns că vinovaţii sunt pedepsiţi prin interzicerea accesului la net o luna de zile sau, atunci când copilul recunoştea că a greşit şi îi promitea doamnei că nu se va mai întâmpla, pedeapsa i se reducea la o săptămână.  Când a auzit aşa o grozăvie, copilul Sonia şi-a ridicat capul ciufulit dintre hârtii şi frunze şi cu un aer atotştiutor a zis:

- Ce doamnă fraieră! Să-i spună şi ei cineva că există magic desktop. Alege ea din prima site-urile la care copiii au acces şi nu mai stă să-i urmărească. Tu ştii tataie că există un program de calculator pentru copii?…

A urmat, desigur, o întreagă discuţie legata de expresia “doamnă fraieră” şi modul cum a folososit-o ea, dar şi despre copii şi calculatoare, discuţie pe care mi-ar fi greu să o reiau acum Şi nici n-ar avea rost, că voi sigur ştiaţi, şi de programul ăsta (şi daca nu stiati aflati acum), şi de regulile de politeţe pe care Sonia le-a sărit fără să clipească când a fost vorba s-o catalogheze pe doamna în cauză. Dincolo de asta însă, observaţia mi s-a părut interesantă, pe dascăli cine-i învaţă cum să protejeze  copiii de pericolele care-i pândesc pe net?

P.S. Săptămâna trecută Raluca a fost răcită şi n-a venit la şcoală, aşa că nu vă pot spune noutăţi despre felul în care au rezolvat părinţii ei problema cu internetul. Eu urmăresc zilnic clubul parintilor grijulii  şi sper să-l găsesc printre membri şi pe tatal fetiţei.

Tags: copii, educatie, internet, magic-desktop, protectie, viata

Există o soluţie

Fetiţa asta, spre deosebire de ceilalţi copii din clasă, era taciturnă (se poate spune asta despre un copil?), neprietenoasă şi încăpăţânată, uneori de-a dreptul rea. Copilul nu fusese mereu aşa, starea ei s-a schimbat în clasa a treia când parinţii, îngrijoraţi de faptul că se joacă prea mult la calculator, i-au interzis să-l mai folosească. 

Ştiau de pericolele de pe net din auzite, că nu erau ei cei mai bine informaţi, dar nu erau nici nişte ignoranţi. Raluca s-a închis atunci în ea, s-a depărtat de prieteni şi nu a mai răspuns la stimulii de socializare veniţi din toate părţile la vârsta asta. Dacă mergeau în parc ea nu se juca cu ceilalţi copii. Pe foştii ei prieteni de la bloc nu îi mai găsea deloc interesanţi. Cu colegii de şcoala nu mai găsea subiecte comune de discuţie şi orice sarcină şcolară pe care trebuiau să o rezolve în echipă aproape că-i era imposibil de realizat. Parinţii nu mai ştiau ce să-i facă, iar profesorii, deşi au încercat pe mai multe căi, n-au reuşit încă să o facă pe Raluca să fie copilul vesel şi comunicativ care era odată.

Cam în starea asta era Raluca în prima zi de şcoală anul acesta, când a făcut cunoştinţă , forţată de împrejurări, cu copilul Iulia. “Copilul Iulia” e una din fetiţele mele, precizarea asta o fac pentru cei rătăciţi pe aici care au ajuns cu cititul postului la paragraful ăsta şi vor să înţeleagă şi continuarea.

După nici două săptămâni de la începerea şcolii aflu că Raluca e cea mai bună prietenă a Iuliei. La momentul acela nu ştiam mai nimic despre ea, doar Iulia îmi povestea câte ceva şi-mi spunea că Raluca i-a spus ei toate secretele pe care le avea. Bineînţeles că am fost curioasă să le aflu însă din păcate pentru mine, Iulia mi-a răspuns: “Mami, ţi-am zis că mi-a spus secrete…” Ok, ok , n-am insistat. Desigur, tot ce ştiu despre Raluca ştiu de la Iulia şi puţin de la doamna dirigintă, dar sunt convinsă că secretele Ralucăi nu mi le-au divulgat.

 Odată când au avut copiii de făcut pentru şcoală ceva, o fişă parcă, cu date care trebuiau culese din cărţi sau de pe internet, copilul Iulia a zis a ea lucrează cu Raluca la proiectul ăsta şi că ea, Iulia, trebuie să găsească informaţii pe net, iar Raluca din cărţi pentru că ea nu are voie la calculator. Atunci mi s-a părut puţin ciudat, ok, nu-ţi laşi copilul ore în şir la calculator, dar deloc, deloc… însă am trecut peste şi m-am luat cu altceva. De ceva timp, de când cu magic desktop, mă tot gândesc la Raluca şi la faptul că nu are voie la calculator. Am vorbit cu Iulia şi  i-am sugerat să vorbească cu prietena ei despre asta, să-i spuna că-i un program special făcut pentru copii, pentru siguranţa lor pe net . Să-i povestească cum îl foloseşte ea, cum îi scrie mail fostei ei colege, cum face exerciţiile de matematică înainte de a începe orice joc, cum exersează la muzică, tot, tot. Poate dacă află părinţii ei despre el şi dacă ei vor considera Magic Desktop suficient de sigur, o vor lăsa pe Raluca la computer măcar pentru teme. Recunosc, câştigul meu ar fi acela că la proiecte de genul celui descris mai sus, în care copiii trebuiau să se documenteze  din cărţi, dar şi de pe net, îi va veni şj Iuliei rândul să dea paginile cărţilor.

Ieri Raluca i-a spus Iuliei (n-a fost secret, ok) că tatăl ei i-a promis că se interesează ce-i cu programul ăsta şi dacă e aşa cum spune ea, are toate şansele să-şi câştige o oră /zi la computer. Şi Raluca i-a mai spus Iuliei ceva, de fapt i-a scris câteva cuvinte: “Îţi mulţumesc, Iulia, pentru tot ce faci pentru mine!”

Sunt foarte, foarte curioasă cum va decurge povestea asta în continuare. Nu-s de acord cu timpul petrecut pe internet în locul orelor de joacă efectivă sau de studiu, dar nici nu sunt pentru tăierea dreptului la cunoaşterea noilor tehnologii şi mijloace de comunicare, doar pentru că sunt nesigure şi nu avem controlul. O balanţă între cele două cred că oferă Magic Desktop.  Oricum, la viitoarea  intâlnire cu părinţii mă voi băga în vorbă cu tatăl Ralucăi şi-l voi invita în clubul părinţilor responsabili, negreşit.

P.S. Raluca nu-i numele adevărat al fetiţei despre care vă vorbesc, în rest povestea e 98% adevărată.

Tags: copii, educatie, internet, libertate

Diverse

Anul trecut pe 5 octombie profesorii făceau grevă. Şi era ziua educaţiei.  Anul acesta istoria se repetă, numai că situaţia e mult mai maro. Se ştie că atunci când vrei să zgâlţâi din temelii o societate şi intenţia ta e ca treaba asta să aibă repercusiuni pe termen lung, încerci să-i dezorganizezi economia, sănătatea şi învăţământul. Vi se pare că ştiţi un loc unde se întâmplă asta? Mda… şi mie.

E aşa frumos afară că nici nu vreau să mă enervez. Da, ştiu că plouă, dar mie îmi place ploaia. Îmi place şi să mă plimb prin ploaie uneori, ceea ce voi face şi azi, întrucât trebuie să ajung undeva şi mi-e lene să vad care-s străzile închise din cauza mitingului, aşa că o voi lua frumos la picior prin oraş. Fără umbrelă.

Azi am de cumpărat Legendele Olimpului. Îmi amintesc de vârsta la care le-am citit prima dată. 10 ani. Mi-au plăcut foarte mult şi pentru că aveam mintea odihnită am ţinut minte toţi zeii. Când le-am reluat, pe la vreo 13 ani, mi-am făcut arborele genealogic al zeitătilor, ca să-i reţin cu tot cu legăturile de rudenie. Acum a venit rândul fetelor să le citească.

Vorba lui zoso: eu sunt ok, voi sunteţi bine?

Tags: carti, educatie, legendele olimpului, miting, ploaie

Echipa 1914 #letsdoitro raporteaza

25 septembrie 2010 a inceput devreme, mai devreme de 5.30, cand ar fi trebuit sa sune ceasul. Am facut rapid  cafea, sandvisuri, am spalat ceva fructe si am verificat sacii si manusile. Erau toate in rucsac. Ne-am echipat si noi (da, a mers si Sorin) iar la 6.40 ieseam din casa. George ma sunase deja si imi spusese ca s-a trezit tarziu si va ajunge direct la locul de intalnire, sa nu-l mai asteptam. La prima oprire am luat-o pe  Carmen. Era fresh. Ne-a spus totusi trista ca Oana, un alt membru al echipei noastre de 10 oameni, nu poate veni. Nu a gasit cu cine sa-si lase micutii care sunt totusi mult prea mici pentru a ne insoti. O cunosc pe Oana si stiu cat de trista trebuie sa fi fost ieri pentru ca nu a fost cu noi acolo. Nu-i nimic!

La 7.20 eram la Afi Palas, la locul de intalnire. Echipa s-a intregit cu Ioana, Beti, Cristian, Sabina si Ortansa. Este ca am avut echipa beton? Le cer tuturor de pe acum scuze pentru ca am scris postul asta si pentru ca voi publica poze cu ei. Convenisem sa nu facem asta, ca n-am fost acolo ca sa ne laudam apoi pe bloguri, dar credeti-ma ca nu pot sa tac asa cum nu tac nici cei care striga sus si tare ce fericiti sunt ei ca n-au facut mnimic in 25 septembrie. Uitati-va la poze si recunoasteti ca cel putin daca nu va parem fericiti, se vede macar ca suntem mandri. 

Continui. Am facut inventarul materialelor si am stabilit ca ne mai trebuie cate ceva. O vizita scurta la super-market si se rezolva si problema asta. Ploaia care a inceput nu ne-au dat niciun fel de emotie asa ca a renuntat si s-a oprit.  Am urcat in masini si am plecat spre Bragadiru sa facem inregistrarea. Urma sa curatam padurea de langa Draganesti Vlasca in zona parcarii, unde masinile opresc si calatorii se usureaza la iarba verde, iar Bragadiru ne era in drum.

Eu personal am fost surprinsa ca la ora 8.10 erau cca 7 – 8 echipe la intrarea in primaria Bragadiru. Ma asteptam sa nu fie nimeni, mai ales ca in directia aia nu prea erau mormane de gunoi pe harta. A venit si domnul primar care ne-a intrebat daca avem cu ce sa ne deplasam la locul stabilit pentru curatenie, desi acesta nici macar nu era la dumnealui in judet. Ne-a spus ca ne poate da dumnealui doua masini, dar n-a fost nevoie. Am luat in schimb saci de rezerva, ne-am inregistrat cu un numar gresit de echipa (1994 in loc de 1914) dar cred ca asta conteaza cel mai putin, desi noi ne-am distrat un pic cand ne-am dat seama de confuzie, si-am plecat mai departe.  :D

Am ajuns pe la 9.30 in parcarea din dreptul padurii aflata aproape de intrarea in Draganesti Vlasca. Nici in cele mai urate vise nu va puteti imagina cum arata locul ala. Nu era un loc unde lumea face gratare sau sta la iarba verde. E locul in care opresc masinile in drum spre Alexandria sau chiar mai departe, ca sa fumeze soferul si sa se usureze pasagerii. Plus, asta ne-am dat seama mai tarziu in timpul operatiunii, acolo mai e locul in care oamenii din satele din imprejurimi depoziteaza resturile ramase de la amenajarea locuintelor. Am gasit gresie si faianta maro, albastra si alba, in trei locuri diferite.

Am lucrat cu spor, ignorand mirosul de handel si facandu-ne ca nu-i vedem pe cei care desi vedeau ca acolo se munceste si cineva incearca sa stranga dupa ei, isi faceau fara jena nevoile cu spatele la noi. Mai rau ar fi fost sa o faca cu fata, nu-i asa?

S-a dovedit ca sacii pe care i-am avut n-au fost suficienti, asa ca am dat o fuga in sat si am mai cumparat. S-au umplut rapid si acestia dar in egala masura ni s-au umplut si noua sufletele de mandrie ca lasam un loc curat in urma noastra. Ca padurea respira.

Stim ca locul se va umple din nou de hartii, peturi si cutii cu bere, insa credeti-ma ca va fi nevoie de cel putin 10 ani pentru ca mizeria care era ieri diminetata acolo sa se adune din nou. Sunt absolut sigura ca padurea aia n-a fost curatat din 1990 incoace. Era vegetatie adevarata crescuta peste cutii de conserve si sticle de plastic sau de sticla.

Hai sa va arat cateva imagini cu zona la inceputul actiunii, in timpul acesteia si dupa:

Evident ca nu poti face o actiune de genul asta pentru ca apoi sa stai linistit in timp ce padurea se umple din nou de jeguri. Asa ca maine ii voi scrie un mail primarului din Draganesti Vlasca si prefectului de Teleorman. Nu le voi cere decat sa puna in parcarea cu pricina doua tomberoane de gunoi si eventual un veceu ecologic, vorba Oanei: “wc-ul sa fie turnat in ciment ca sa nu-l fure nimeni.”

Si mai am o rugaminte, adresata de data asta benzinariilor. Am inteles ca Petrom face deja asta, dar nu stiu daca e o campanie acum sau asa se va intampla intotdeauna, e vorba de a da tuturor soferilor care alimenteaza cate un sac de gunoi din plastic (ca-i mai ieftin). Un sac de plastic obisnuit de 20-30l. Nu-i mare lucru pentru ei, dar e mare lucru in efortul de a educa soferii. Si de aici un pic, de acolo un pic, poate continuam actiunea de ieri cu putina educatie. Hai ca se poate!

De exemplu, ieri cand aproape ne pregateam sa plecam din zona, opreste in paracre un autobuz plin cu nuntasi. Nu vreti sa stiti. In momentul cand usa din spatele masinii s-a deschis prima a coborat o cutie de bere care s-a rostogolit voioasa in iarba de pe margine si a fost urmata indeaproape de trei nuntasi cu besica udului plina.

Am facut cu capul, eu ca eram cel mai aproape de ei si apoi restul echipei din spatele meu: “Acum va rog sa ridicati cutia de jos si sa nu lasati nimic aici in urma voastra. Va place cum arata acum padurea? Noua asa ne-ar placea sa arate mereu. Voua?“  Unul dintre barbati, mai sugubat, a reusit sa iasa din gura noastra cu replica: “Da, stim ca azi se face curat in Romania, am aruncat cutia doar ca sa vedem daca sunteti vigilenti. O luam imediat.” Bine, in urma lor a ramas totusi un pahar de plastic gol, cred ca de la doamnele din fata, dar i-am iertat. Cum spuneam, domnule primar de la Draganesti Vlasca, va rog un cos, doua, de gunoi in zona. Multumesc!

Am si pentru voi un bonus. Va intreaba Sabina din poza asta: “Oare la ce sa-ti foloseasca posterul asta in padure?”:

Tags: aer, Draganesti Vlasca, educatie, letsdoitro, mizerie, oameni, padure

Sunt părinte

Simţi uneori că orice ai face nu-i destul pentru copilul tău. Încerci ca părinte să le oferi tot ce-i mai bun, tot ce crezi tu că trebuie să aibă pentru a deveni, peste ani,  Oameni.

Multitudinea asta de eforturi se cheamă educaţie, care educaţie nu depinde totuşi numai de tine. Am scris despre costurile educaţiei pentru suntparinte.ro aici. Poate acum sunteţi prea tineri, dar într-o zi veţi avea copii şi ne vom întâlni pe acolo.

P.S.  Aveţi bonus o poză mică şi recentă cu mine şi fetele. Tunse.

Tags: costuri, educatie, scoala, suntparinte.ro