Posts Tagged ‘dorinte’
Despre mine II
Mar
Pentru că astăzi e ziua blogului, da, exact acum doi ani (mă gândeam că-s mai mulți) mă mutam pe domeniu propriu oferit, bineînțeles, de blogway prin intermediul Hotcity, m-am gândit că tre’ să vă mai spun câte ceva despre mine, în același stil. Așadar:
SUNT îndrăgostită de oameni. De oameni frumoși pe ambele fețe. Da, majoritatea oamenilor au cel puțin două fețe. Altfel, eu sunt la birou. 
AȘ VREA ca ziua să aibă 100 de ore, săptămâna 100 de zile, luna 100 de săptămâni, anul 100 de luni, iar noi dacă se poate să îmbătrânim și atunci, exact așa cum îmbătrânim acum într-un an. Asta am zis-o așa de ochii lumii, eu de fapt aș vrea să-mi schimb mobila de bucătarie până la Paște, dar e greu de crezut că asta se va întâmpla. 
PĂSTREZ numai amintirile frumoase. În rest arunc tot. Fără regrete.
NU ÎMI PLACE că lumea în care traiesc o ia la vale, pe-o pantă pe care a urcat-o cu greu cândva. Nu îmi place nici politica. Deloc.
MĂ TEM că va veni o vreme în care nu vom mai putea face nimic. Și mă mai tem de șoareci. Serios.
ÎMI PARE RAU că am ajuns să mâncăm branză făcută din prafuri, și asta-i un exemplu ușor. Și-mi mai pare rău că n-am avut mai multă grijă de sănătatea mea. Bineînțeles că părerea asta de rău nu mă împiedică să-mi neglijez în continuare problemele de gen. :(
ÎMI PLACE să știu că toți ai mei sunt bine și că nici ceilalți n-o duc rău. Și-mi place să scriu. La o masă simplă cu o cana de cafea lângă mine și cu ploaia bătându-mi în geam.
NU SUNT întotdeauna în toane bune deși tare mi-ar plăcea. Nu sunt nici lipsită de defecte. Ba, din contră.
DANSEZ cu greu dar și când mă pornesc, nu mă mai oprește decât retragerea orchestrei.
CÂNT foarte rar în prezența cuiva și atunci de obicei mi se cere, respectuos ce-i drept, să tac.
NICIODATĂ nu mă mulțumesc cu puțin, iar când am, nu păstrez niciodată totul pentru mine.
RAR mă face cineva să mă răzgandesc, iar dacă o fac, foarte rar cineva află asta.
PLÂNG de câte ori lacrimile vor să curgă. Fără reținere. Acum îmi dau seama că n-am mai plâns de mult. Nici măcar de fericire.
SUNT CONFUZĂ când se discută un subiect despre care nu știu nimic. Dar mă dumiresc repede.
AM NEVOIE de oameni cu simțul umorului în jurul meu.
AR FI TREBUIT să țin legătura cu colegii din generală. De ei îmi e cel mai dor. Sunt răspândiți în cele patru zări și cele mai prețioase amintiri ale copilariei mele sunt legate de ei.
AȘ PUTEA să străbat lumea în lung și-n lat ani la rând, dacă aș avea cu mine câțiva oameni dragi și-un laptop.
Maldita mi-a dat mie leapșa asta (bine, n-a avut încotro) și mi-ar plăcea să o citesc făcută de fiecare dintre voi. 
Tags: ale noastre, dorinte, oameni, viata
Am vrut să fiu…
Mar
LiaLia are chef de depănat amintiri și plasează o leapșă care la ea a sunat foarte amuzant, așa că mă iertați dacă mie nu-mi iese.
“Ce vrei să te faci când vei fi mare, puișor?” era laitmotivul întâlnirilor cu mătușile și prietenii părinților. Răspundeam invariabil “milițiancă”. Aveam un spirit justițiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezești , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am ținut-o așa până l-am cunoscut pe adevăratul Garcea. Locuia la două blocuri de noi și avea un băiat în clasă cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatălui și ne povestea tot felul de măscări în care era implicat bătrânul lui. Într-o zi ne-a spus că la o întrebare venită din partea copilului, de genul “Tată, Berlin este capitala Germaniei Federale sau Democrate?”, omul i-ar fi răspuns degajat: “Nu știu tată, că noi nu lucrăm cu nemții”. Respectul pentru tagma milițienească mi-a scăzut proporțional pe măsura ce tot aflam astfel de povești.
Colegul meu nici nu bănuia că din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicină. Apreciam maxim halatul alb de doctor, până într-o zi când am văzut la televizor un reportaj dintr-un abator și am văzut că și cei care tranșează porcii, tot halate albe poartă. Mi-a trecut repede și tare mă bucur că a fost așa, nu-mi place să văd oameni în suferință așa că am trecut mai departe.
Am cochetat ani întregi cu sportul și tare mi-aș fi dorit să fac performanță. Poate aș fi reusit, poate nu, aveam o fărâmă de talent și foarte multă determinare, dar ai mei, deși în rest mi-au dat voie să fac ce vreau cu viața mea, nu m-au lăsat să practic sportul la nivel de performanță. Ei știau una și bună: dacă pierzi vremea la antrenamente, n-ai să mai înveți carte.
Apogeul în legătură cu ce voiam să devin, a fost atins în jur de clasa a XI-a, când am vrut să ajung șef de stat. Ca să fiu sigură că nu ratez asta, trebuia doar ca indiferent ce-mi va rezerva viața, eu să nu fac niciun compromis. Aveam eu în cap o chestie, cum că dacă fac totul corect, atunci când voi fi președinte ( nu era chestie de dacă, ci doar de când) nu-mi va putea reproșa nimeni nimic. Adică nu voi putea fi șantajată. Totul era să nu fac nimic de care să-mi fie rușine peste ani. Serios vă zic, așa gândeam atunci și așa gândesc și acum, chiar dacă azi dorința de a fi președinte nu numai că a pierit, dar mi-ar fi plăcut ca ea nici să nu fi existat.
M-am gândit la ce n-am vrut să fiu și nu am găsit nimic. N-am spus niciodată de vreo meserie că nu vreau s-o fac. Cred că dacă ar fi vorba de viață și de moarte aș face orice,cu condiția să respecte totuși cerința aia cu “să nu-ți fie rușine de ce-ai facut”. Aa, nu, mint, e ceva ce n-aș face în veci. Nu mi-aș face niciodată, dar niciodată, firmă de pompe funebre. Am zis.
Îs curioasă ce-și doreau să devină pe vremea când erau niște puștani: Nicu (poate așa mai scrie și el ceva), Criserb (nu știu de ce, dar bănuiesc că ceva inventator a vrut să fie) și Sabina (poate-și face timp acum că a terminat cu examenele, numai de n-ar considera asta scris la comandă).
Aș vrea…
Ian
Cum stăteam eu așa liniștită și savuram din plin ultimele zile de vacanță (da, am vacanță până pe 10 ianuarie, pentru că așa vreau eu ), se găsește dojo să mă pună la muncă și mă lovește fix în moalele capului cu o leapșă grea. Anul ăsta chiar nu aveam de gând să-mi fac planuri legate de blogul ăsta, pentru că mă știți, sunt bună la planuri, dar am mari probleme în a mă ține de ele.
Am spus întotdeauna că am făcut blogul ăsta pentru că uit repede și vreau să găsesc aici peste ani părți din viața mea de care cu siguranță nu mi-aș fi adus aminte peste ani. Asta mă motivează și azi să scriu, dar treburile s-au mai schimbat un pic între timp. Acum o să credeți că urmează placa aia cu: “de când am început blogul am cunoscut oameni noi și frumoși, văd altfel lucrurile din jurul meu și viața în general, bla, bla, bla…” . Ei bine n-am s-o spun , dar asta nu înseamnă că nu-i perfect adevarată. :D
Înainte de a-mi dori ceva pentru 2011, am aruncat o privire în spate să văd cam ce s-a strâns aici în cei 2 ani și 5 luni de blogging:
Hm, aș zice că nu-i rău, dar aș vrea în continuare:
- să scriu cât mai des articole care să însemne ceva atât pentru mine cât și pentru voi ( da, trebuie să recunosc că nu scriu numai pentru mine ci și pentru voi;
- să vă simt pe toți alături de mine și să stiu că mă pot baza pe voi la bine și la greu (mamă, cum a sunat asta);
- să ajung să depășesc constant mirobolanta sumă de 1000 de cititori unici pe săptămână6y
- să reușesc să mă văd mai des cu oamenii cunoscuți prin intermediul blogului si să cunosc personal alte câteva persoane care-mi sunt deja dragi din online;
- să pot să-mi cumpăr la sfârșit de an un laptop nou din banii câștigați din campaniile de pe toane.ro (asta nu-i o dorință ușor de îndeplinit pentru că vreau laptopul ăsta).
Cam astea ar fi, și dacă voi credeți că nu-mi doresc destul, înseamnă că n-ați trecut prin asta. Așa că mi-ar plăcea ca mulți dintre voi să pună mâna să scrie ce-și doresc de la blogul lor pe 2011 (asta dacă n-au făcut-o deja) și dau oficial leapșa mai departe către dan, coana zoitzica (care s-a cam lăsat pe tânjeală anul trecut ) și Ada (care a scris frumos despre 2010, dar așteptăm planuri mai detaliate pentru 2011). Spor!
Tags: blogging, dorinte, planuri 2011
Lasă că mă fac eu mare
Oct
În glumă sau în serios fiecare dintre noi am spus, cel puţin o dată în viaţă, replica din titlu:
- La vremea grădiniţei, dacă Gigel colegul de joacă mănca ciocolată nemţească în timp ce tu sugeai un mentosan, îţi ziceai în gând: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci îmi voi lua, din excursia bianuală pe care o voi face in Germania Democrata, multă, multă ciocolată.
- La generală când colega ta de bancă îşi lua pe sub sarafan blugi trimişi de unghiul ei din State, în timp ce tu îţi luai pantalonii de trening cu două dungi, îţi spuneai în barbă: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci voi avea blugi în toate culorile, inclusiv roz”.
- În liceu ţi-ai dorit mapă la fel ca a colegei Gina dintr-a doişpea, mapă cu dublă închidere, fermoar şi capsă, într-o culoare de fiţe. (Nu ştiu exact, dar cred sincer că pe vremea când am făcut eu liceul nu exista cuvantul fiţe în limba română ) Atunci ţi-ai dorit şi tu, ca şi mine, să ai o mapă din aia şi ţi-ai luat angajamentul: “Când voi fi mare voi avea cu siguranţă o mapă gen.”
- La facultate deja visam cu toţii la case, maşini şi chiar telefoane mobile. Da, pe vremea aia erau mai multe maşini decât telefoane mobile în România, iar cei mai cool colegi ai noştri aveau pagere. Ăla a fost momentul când ne-am spus: ” cand vom fi mari vom avea maşină străină, casă cu etaj şi telefon mobil”.
- La primul loc de muncă am văzut cât câştigă patronul şi ne-am gândit negreşit: ” Uite frate cât câştigă ăsta, lasă că mă fac eu mare, îmi fac firma mea şi mă căpătuiesc, fără să mă stresez prea mult.”
- Lucrezi de ceva timp pentru tine şi vezi că afacerea creşte dar nu în ritmul în care te aşteptai tu, deşi te stresezi mai mult decat poţi duce. Îţi pui pentru prima dată întrebarea ” Oare o să mă mai fac vreodată mare?“ Şi tot pentru prima dată îţi dai seama că nu-i vorba de vârstă, ci de statutul de om mare.
Ieri m-am întâlnit cu cineva care face parte din ultima categorie descrisă mai sus. La sfârşitul discuţiei mi-a spus: “Dacă nici peste doi ani nu mă fac mare o să plec din ţara asta şi-o s-o iau de la capăt în altă parte.” El e genul optimist. Un pesimist ar spune: ” Lasă că se fac copiii mei mari….”
Acum, îs curioasă, cam până la ce vârstă putem spune asta cu: “Lasă că mă fac eu mare…” ?
Tags: dorinte, oameni mari, viata
Eu vreau la azil
Iul
Intotdeauna am sperat sa-mi petrec ultimii ani din viata intr-un azil. Bine, lumea zice ca-s nebuna ca ultimii ani trebuie sa-i petreci langa copii, nepoti, asa-i normal sa-ti doresti. Eu nu si nu, vreau la azil si cu asta basta.
Cineva spunea ca esti baba incepand cu 55 de ani. Sincer nu m-as duce chiar de la 55 de ani la azil, da’ daca Dumnezeu ma tine pana pe la 70, la azil cu mine tata. Asta ar aduce tuturor numai beneficii si mie o viata misto. Odata plecata babeta la azil, in urma va lasa o lume extrem de multumita.
Se va elibera o camera sau chiar un intreg apartament, daca pana atunci strang bani destui sa-mi iau unul . Nepotul preferat va putea sa se mute acolo in locul meu, cu prietena lui care evident il va iubi inzecit cu aceasta ocazie. Citeste mai departe
Lista mea pentru 2009
Ian
Zic lista mea, pentru ca darael zice aici ca importanta este lista pe care Viata o are pregatita pentru noi El are dreptate, si pentru ca am primit de sarbatori un mesaj care mi-a placut mult, el o sa-mi tina loc de lista:
“ In contul dumneavoastra nr. 2009, deschis la Banca Vietii s-a tranferat suma de 365 de zile, pline de SANATATE, fericire, bucurie si noroc. Cheltuiti-le cu placere!
Deja am cheltuit castigat aproape 3 si au fost trei zile minunate.
Tags: bucurie, dorinte, fericire, lista, noroc, sanatate, viata
Scrisoare catre Mos Craciun
Dec
Fara sa ma gandesc mult inainte ( la mine ” gandesc mult” = ” razgandesc” ) imi fac o lista cu 3 lucruri pe care vreau sa mi le aduca mosul ( e superbine daca primesc doar unul din ele):
1. o excursie de cateva zile la munte
2. o placa wii fit
3. o carte buna (” Ma numesc Rosu” o am deja )
Voi ce ati vrea sa va aduca mosul?
