Coardami

Eu: Iulia, ce ați făcut azi la mandolină?

Copilul: Am cântat coardami.

Eu: Aaa, ce frumos! E melodia aia Guarda mi Sueno, guarda…. (fredonam trăind melodia)

Copilul (uitându-se la mine ca la o nebună): Nu, mami. Am cântat pe coarda mi a mandolinei.

Nu vreți să știți ce față am făcut.

Sursa foto

Tags: copii, cuvinte, mandolina, muzica, parinti

Fotografie, prăjituri și cuvinte

N-am mai făcut de mult o prăjitură. Cred că de la sărbători, ceea ce pentru noi e mult. Așa că ieri, într-un moment de hei-rup total, pentru a mă face să-mi las cartea (citesc Groapa de Eugen Barbu), mi-am printat rețeta de pe blogul Laurei, pe care l-am descoperit curând și din cauza căruia voi lua ceva kg in greutate.:D

Am dat apoi o fugă la magazinul din colț pentru că nu aveam unt, ciocolată si nucă. S-a rezolvat, prajitura nu e deloc greu de făcut și a ieșit așa:

Să vă mai spun și cât e de gustoasă? Snickers, frate!

Când făceam fotografiile astea și țineam cu greu restul familiei departe de platou, mi-am amintit de rugămintea lui Alex (îl știți, Alex Mazilu, fotograful acela talentat și drăguț) de a vă anunța un nou proiect  pe care îl începe de luni împreună cu Alecu Racoviceanu, vedeți la ei ce si cum, important de știut e că-i legat de fotografie și cuvinte.

 Delicos, ca și prăjiturile mele, recunoașteți.

Tags: Alex Mazilu, cuvinte, fotografie, laura's blog, prajituri

Solomon

Era crescută la oraş, dar se născuse într-un sătuc din deltă. Vacanţele le petrecuse la bunici şi avea pentru aceştia şi pentru felul în care ei înţeleseră să-şi trăiască viaţa un mare respect.

Acolo în sătucul din deltă l-a întâlnit prima dată pe Solomon. O pasăre mare, vorbitoare, înţeleaptă şi mereu prezentă atunci cînd avea nevoie de ea.

Evident că nu vorbise cu nimeni despre zburătoarea vorbitoare,  ar fi crezut-o toţi nebună şi n-ar fi folosit la nimic să împărtăşească cu cineva secretul asta. În fiecare vară Solomon o aştepta în luminişul de la marginea satului şi era mereu pregătit pentru a  asculta ultimele aventuri ale fetiţei şi ai da cele mai bune sfaturi de care ea avea atâta nevoie.

Au trecut anii si fata noastră a crescut, a rarit vizitele la bunici, nu pentru că  n-ar fi vrut să-i revadă pe bătrâni ci pentru că acum era o domnişoară cu preocupări orăşeneşti şi cu multe treburi de rezolvat. Dacă bunicilor le era dor de nepoată, se urcau în tren şi veneau la oraş.  Singur Solomon, nu făcuse asta niciodată. Nu venise, să o vadă aici acasă la ea, niciodată.

Trecuseră, cred, trei ani întregi în care nu se întâlnise şi nu vorbise cu Solomon. Avea multe să-i spună, aştepta la rândul ei răspunsuri dar nu se ivise încă ocazia de a  călători spre satul bunicilor.

Într-o zi, pe când se plimba singură prin parcul orăşelului în care locuia, văzu într-un desiş o pasăre, ce semăna leit cu Solomon al ei. Se apropie de copaci şi când ajunse destul de aproape spuse cu voce scăzută:

- Bună Solomon, îţi mai aminteşti de mine?

A vorbit sau nu pasărea cu ea şi dacă da, imaginează un dialog amuzant între cei doi.

Tags: cuvinte, ganduri, intamplari, oameni

Ecaterina

Ecaterina s-a născut în urmă cu 35 de ani la Bucureşti. S-a întamplat într-una din scurtele perioade de şedere în ţară a familiei sale. Tatăl ei era diplomat, iar între două misiuni stătea uneori câteva luni în ţară.

 Bucuria venirii pe lume a singurului copil din familie, mama ei fusese înştiinţată de medicul familiei că nu va mai putea aduce pe lume copii, cuprinse repede toată comunitatea pe care părinţii ei o frecventau. Erau laolaltă unchi, prieteni, mătuşi, colegi de muncă ai tatălui şi vechi prietene din copilăria mamei. Toţi îşi dădeau cu părerea despre ce viitor o aşteaptă pe micuţa, care negreşit va  moşteni inteligenţa tatălui şi frumuseţea mamei. Niciunul dintre ei nu bănuia atunci, că fetiţa va fi exact cum ei şi-au dorit, adică frumoasă şi deşteaptă, fară a avea însă aproape nimic din frumuseţea mamei sau din inteligenţa tatălui.

Frumuseţea şi isteţimea copilei  s-au conturat de-a lungul anilor ce-au urmat, luând mult din specificul locurilor pe unde a copilărit şi foarte puţin din trăsăturile parinţilor.

Kati, cum i s-a spus fetei de mică, a crescut călătorind. Mai mult de doi ani nu au stat într-un loc şi pentru ca copilei să nu-i fie grele despărţirile dese de colegii de școală, educaţia ei s-a făcut în particular.  A avut parte de profesori aleşi cu grijă de tată şi de profesoare de dans, română şi pian, alese cu multă atenţie de mamă. Kati studia cu interes şi îi plăcea îndeosebi istoria şi geografia. Avea şi talent artistic dar refuza să studieze mai mult decât era necesar, pe partea de muzică şi balet.

S-a ataşat mult de domnul profesor Panait cu care studia istoria şi geografia şi pentru care i-a cerut tatălui ei să intervină, pentru a-i putea însoţi în viitoarele misiuni diplomatice, astfel încât ea să-şi poată continua studiile tot cu dumnealui. A fost atunci probabil, singura dată când tatăl Ecaterinei a intervenit pentru cineva, în decursul întregii sale cariere.

Din copila firavă şi neştiutoare, care era atunci când a început lecţiile cu profesorul Panait  în urmă cu 8 ani, nu mai rămăsese aproape nimic. Era acum o fată de 15 ani pregătită să intre la colegiu. Crescuse înaltă ca tatăl ei şi formele corpului de adolescentă începuseră să se întrevadă. Cu părul şaten, bogat şi uşor ondulat, cu ochii de un verde profund, greu de descris, căpătase o frumuseţe greu de localizat.  Dacă o priveai nu-ţi dădeai seama dacă-i europeană sau americană.  Cu un pic de machiaj fata ar fi putut trece uşor drept asiatică chiar.

Despărțirea de profesor a fost un moment greu din viața ei, pe care probabil nu-l va uita ușor. Fetei îi dăduseră lacrimile pentru că ştia că nu-l va mai vedea probabil niciodată şi el era singurul om  care, alături de părinţii ei, încercase să-i insufle sentimentul de stabilitate, de apartenenţă, de care avea atâta nevoie. Nu era uşor pentru un copil, să înţeleagă că acasă, se schimbă din doi în doi ani, uneori chiar mai repede.

Colegiul l-a făcut la Londra şi a fost pentru ea o perioadă foarte grea, mai ales la început. Cu timpul însa, s-a obişnuit şi a început să se bucure de perioada aceea. Prin anul doi s-a hotărât să studieze oamenii. Să-i privească, să-i asculte fără a se amesteca în discuţiile lor, să-şi formeze o părere şi apoi să şi-o verifice prin discuţii directe cu persoana în cauză. Şi-a descoperit astfel, puterea de a citi oamenii, fară a fi nevoie să se apropie prea mult de ei. Era suficient să-i privească şi să-i audă apoi discutând cu cineva, nu conta ce, banalitaţi, generalisme, orice. Părerea pe care şi-o forma, era întotdeauna foarte aproape de adevăr. Putea spune cu exactitate zona în care s-a născut, la ce se pricepe cel mai mult sau chiar câţi copii îşi doreşte persoana respectivă. A verificat asta cu multă lume, mai întai s-a limitat la colegii de studii şi mai apoi a încercat şi cu persoane mai în vârstă si din alte medii. S-a inselat o singura dată, însă a pus  întâmplarea pe seama oboselii şi lipsei de concentrare.

Era foarte încântată de descoperirea făcută cu privire la capacitățile ei neobișnuite de a cunoaște oamenii şi nu a mărturisit asta nimănui, cu excepţia mamei. Însă mama nu va spune nimic fără consimţământul ei.

După terminarea colegiului a urmat facultatea, la specializarea istorie contemporană. Anii au trecut ușor și după terminarea facultății s-a alăturat din nou familiei sale, care era acum în Finlanda, unde tatăl ei fusese numit ambasador. Acolo, în urmă cu 12 ani l-a întâlnit pe Darius.

P.S. Va urma. Ecaterina este unul dintre personajele principale ale unei cărți  încă necitita de nimeni.

Tags: cuvinte, destine, oameni