Carnavalul

Până la urmă venit și ziua Carnavalului. Da, azi a fost, însă pregătirile au început cu o lună înainte. Fiecare clasă a pregătit un mini-spectacol legat de costumele pe care le purtau și de epoca pe care a încheiat-o azi. Ale noastre au terminat istoria. Ieri aveau în cap numai Grecia și Egipt, pentru că au dat testul de sfârșit de epocă. Scăpați de grija testului s-au concentrat pe carnaval și azi era clasa plină de măști, costume și copii.

Clasa a V-a au fost zei și regi din antichitate, Iulia a fost Cleopatra și Sonia Afrodita. Cei din clasa a VI-a erau costumați în  personaje din Alice în țara minunilor, clasa a VII-a ceva cu marchize și conți… Foarte frumoși erau copiii și minunată admosfera de pe holurile liceului. Nici cei mai mici nu s-au lăsat mai prejos, am auzit că au făcut scenetă cu Mama lui Ștefan Cel Mare, n-am reușit să văd tot, dar vă spun, a fost frumos.

După carnaval copiii au plecat la patinoar cu diriga. Nu vreau să știu.

Ce vreau să spun e că îmi place stilul ăsta de a încheia epoca cu o mică serbare. Am impresia că le va rămâne în cap copiilor mult mai clar ceea ce au studiat, dacă au așa amintiri frumoase legate de subiect.

Eu am fost o singură dată la un carnaval organizat la Casa Pionierilor pe vremea noastră. Țin minte că eram Regina gheții și pentru asta mama și-a stricat rochia de mireasă. Era dintr-o tafta argintie și am fost foarte mândră de rolul meu. Sper ca și lor să le rămână amintiri frumoase din viața asta scurtă de elev.

Voi ați fost vreodată la carnaval?  Așa-i că țineți minte?

Tags: carnaval, copii, cunostinte, scoala waldorf

Feţe fără nume

Până pe la 20 de ani, recunoşteam la prima vedere orice om cu care făcusem vreodată în viaţa mea cunoştinţă. Ştiam după nume  toţi colegii de grădiniţă, după nume şi prenume, plus locul ocupat în bancă, toţi colegii de clasă din  generală şi liceu. Recunoşteam pe stradă orice elev din şcoala noastră sau de prin zona în care locuiam şi eram contrariată de fiecare dată când auzeam “Ah, îl cunosc, dar nu ştiu de unde.” Gândeam la vremea aia şi probabil că nu greşeam prea mult: “Doamne, ce retard, cum să nu mai ştii de unde cunoşti un om?!”

Îmi mai aminteam, aşa în linii mari, cam ce am făcut mai important în fiecare an al vieţii mele, începând cu varsta de 4 ani, când m-am mutat de la Brăila la Târgovişte şi am început grădiniţa. Ceva gen, la 5 ani am fost prima dată la mare, la şase ani am fost la prima (şi ultima) prezentare de modă din viaţa mea, etc…

Bunnn. Anii au trecut şi treptat am început să uit lucruri.

Sâmbătă m-am întâlnit la cumpărături cu un om a cărui faţă îmi era arhicunoscută. Arhicunoscută şi atât. Am stat, am vorbit puţin, ne-am întrebat cum ne mai merge şi ne-am văzut fiecare de cumpărăturile lui. Habar nu am de unde să-l iau pe omul ăla. Am o idee vagă, cum că am fi fost colegi de facultate, dar n-aş băga mâna în foc.

Frate, m-am ramolit de tot. Voi aţi păţit vreodată aşa ruşine?

Tags: amintiri, cunostinte, intalniri, memorie, oameni

Competenta

Costica a fost numit inginer sef la un atelier . Acolo multi meseriasi si maistri. Vechi, priceputi, dar care au avut mereu de-a face cu sefi carora nu prea le placea sa se amestece in vaselina cu care isi faceau ei  treaba, si luau de bun ce le ziceau meseriasii.

Intr-o zi Costica se duce la mesterul X si ii da o lucrare. X se uita la ea, se uita la Costica, se uita si la ceas, dupa care decreteaza ca nu se poate face. Ca n-are nu stiu ce dispozitiv si nu stiu ce material etc. Costica se invarte in jurul utilajului la care lucra mesterul X si-l intreaba la ce folosesc diverse manete, manivele, butoane, cutite si alte d-alea dispuse pe utilaj. Mesterul ii raspunde cam in dorul lelii. La sfarsitul discutiei, Costica ii zice „ bine mestere, multumesc! Acu da-te un pic la o parte ” si se aseaza la utilaj si face piesa despre care mesterul zisese ca nu se poate face. Si ce-i zice Costica la sfarsit mesterului? „ Da, bre, aveai dreptate, nu se poate face, dar uite ca acum, dupa ce mi-ai explicat la ce folosesc astea, ii daduram de cap!”

Sa va mai spun ca din clipa aia la acel atelier nimeni nu a mai marait, nu a mai carait si ca mesterii se intreceau intre ei? Oare cum se numeste aceasta calitate a unui sef, care ii face pe subalterni sa lucreze in draci?!

Daca ar fi sa ma iau dupa  „cunostintele” pe care le au majoritatea sefilor, nu se numeste in nici un fel. Ca ei n-au auzit de ea!

Tags: competenta, cunostinte, sef, subaltern