Posts Tagged ‘croitorie’
Heirup și satisfacția lucrului bine făcut
Ian
N-am decupat în toată viața mea mai mult decât în ultimele 48 de ore. Și îmi aduc aminte că îmi plăcea să tai orice-mi cădea în mână pe vremea gradiniței. Am ținut foarfeca în mână 12 ore adunate și în momentul în care scriu nu-mi mai coordonez mâinile cum trebuie. Cred că mâine o să am febră la degete, dacă există așa ceva.
1500 de bucățele de material modelate în fel și chip de mânuțele astea două. Sunt foarte mândră de rezultat, din păcate nu vi-l pot arăta, că-i puternic personalizat și clientului, mai mult ca sigur, nu i-ar plăcea să-i lansez eu, acum, campania 
, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Întotdeauna am invidiat oamenii din mâna cărora iese ceva, zic invidie prin prizma faptului că eu, de exemplu, stăteam 8 ore la birou și când plecam acasă tot ce lăsam în urmă era coșul plin de gunoi. Apreciez mult mai mult munca unui tâmplar față de cea a unei secretare. Poate și pentru că la sfârșitul zilei, primul îmi poate arăta ce a făcut. Nu-s ipocrită, înțeleg rolul fiecăruia în minunata formă de orgnizare numită societate, doar zic.
Revenind, pentru că a fost nevoie de cât mai mult ajutor pentru a termina în termen comanda asta care implica și decupaje, ne-au sărit în ajutor și fetele. Iulia psihic și Sonia fizic. Adică Iulia își făcea temele și noi, părinții ei, eram mulțumiți, iar celălalt copil, Sonia, a venit în atelier și ne-a ajutat cum a putut. A fost ca o minge de ping-pong, s-a mișcat de colo-colo pentru că noi eram mulți și fiecare avea nevoie de câte ceva, n-a comentat cum face de obicei și a fost de un real folos. Îl striga pe Sorin cu aelativul “șefu” și bineînțeles că la sfârșit a întrebat dacă va fi și ea plătită pentru munca depusă.
Nu vă spun ce i-am răspuns, bănuiți voi, ideea e că am termint comanda la timp, toată lumea a fost mulțumită și clientul încântat. E uimitor cum o chestie de heirup ca aceasta te face să-ți amintești pe viu cât de mult înseamnă “satisfacția lucrului bine făcut“.
Voi ce-ați mai făcut? 
Tags: croitorie, decupje, mobilizare, munca fizica
Rochia
Feb
Azi ma duc la nunta unor prieteni vechi. Atat de vechi, incat ma mir ca abia acum ma duc la nunta lor. Ei imi sunt foarte dragi si chiar daca nu ma dau in vant dupa nunti, la asta ma duc cu placere. 
Ca orice dama care se respecta, am vrut sa am o rochie noua la nunta asta. Cum originalul era mult peste bugetul meu si croitoria e la mine in curte, am zis ca-i normal sa fac rochia la noi la atelier. Ehe, credeti ca-i asa de simplu? No.
Nu m-am gandit din timp la varianta asta, abia sambata trecuta mi-am luat materialul si ce mai trebuia pentru rochie si am zis ca e timp in saptamana asta sa mi-o fac. Ei bine n-a fost. S-a nimerit o saptamana foarte aglomerata, cu mult de munca peste program si comenzi gramada, iar rochia mea este in momentul asta pe jumatate croita, pe sfert facuta. Nunta e azi, da…
Acum caut resemnata in sifonier o rochie pe care sa o imbrac diseara. Sper sa gasesc ceva, care sa ma faca sa uit de rochita mea noua, prea noua pentru a putea fi purtata azi. 
Am vopsit cămăşi
Feb
Să vopseşti cămăşi nu-i treabă uşoară, mai ales când nu-s ale tale şi orice greşeală te costă. De fapt am vopsit doar părţi din cămăşi, bucăţi de material care lipite, pardon cusute, între ele, vor forma o cămaşă. O cămaşă vopsită personalizată.
Am făcut asta de multe ori, deşi nu-i asta meseria mea, da-i afacere de familie.
Spre deosebire de statul zilnic la birou, cu sau făra treabă, spre deosebire de încheierea tranzacţiilor cu mărfuri făcute de alţii, treaba asta cu vopsitul şi cusutul bucăţilor de material îţi ofera alte satisfacţii. Mie cel putin aşa mi se întamplă.
Să văd că iese din mâna mea ceva mişto, că ştiu ce fac acolo şi că fac bine treaba, îmi dă energie şi curaj să mă înham la treburi şi mai şi.
Mi-am adus aminte acum când am inscripţionat materialul ultima dată, cam cum făceam noi treaba asta la începuturi, adică acum vreo 8 ani. Vai de mine, ieşeau tricourile sau gecile pe care le făceam urâte foc. Din 100 făcute dacă erau două-trei impecabile. Pe astea le puneam deasupra.
Aveam atunci un sentiment nasol, de neputinta, de frustrare, vă daţi seama. Făceam retuş după retuş dar nici după asta nu era cine ştie ce. Cineva ne-a încredinţat o treabă, noi ne-am asumat răspunderea şi rezultatul era varză. No, şit. Cu toate astea, niciodată, nimeni nu a refuzat o comandă, pesemne că şi pretenţiile clienţilor la vremea aia erau mai mici, pe când acum…
O singură dată am zbârcit-o rău. Am făcut nişte şepci, vreo 200. După ce că şepcile erau hidoase, clientul a crezut că personalizându-le, le mai ia din urâţenie. Ghinion. Au ieşit atât de oribile, încât le-a platit şi nu le-a mai luat. Toată familia noastră, până la rudele de gradul trei, a primit atunci câte o şapcă din aia. Ţin minte că aveam pe vremea aia nişte lucrători care ne construiau casa şi le-am dat la toţi şapcă inscripţionată. Mama se uita la ei şi zicea: “Ptiu maică, da’ frumos vă stă!”
Ehee ce vremuri. Acum totul iese brici. Nu tu emotii, nu tu stres, doar precizie şi numărătoare. Câteodată mă apucă dorul de retuşat. Noroc că-mi trece repede.
Tags: camasi, croitorie, personalizare
