Cutia

Aș putea trăi fără nici-o problemă toată viața într-o climă ca cea de zilele astea. Să stai în curte și să nu-ți fie nici cald nici frig, să mergi pe stradă și vântul să-ți adie ușor prin plete, să asculți ploaia uneori (nu prea des), să iasă soarele și să-ți zâmbească doar din când în când, asta-i tot ce-mi pot dori în materie de vreme. Am avut mult de lucru zilele astea și parcă nu toate au mers cum aș fi vrut, dar vremii n-am ce să-i reproșez.  Ea a fost de partea noastră.

Asta a fost introducerea, ajung imediat și la cutie, urmează cuprinsul.

Vineri după amiază am fost la Cora să facem niște cumpăraturi de sfârșit de săptămânp. Printre altele, domnul Costea și-a cumparat și-un stick, card de memorie sau ceva (nu știu exact la ce le folosește, dar mereu îl văd că-și cumpără chestii din astea), o chestie mică de tot, dar ambalat într-o cutie mare, din aia cu blocaj pe care ți-l scoate cu măiestrie doamna de la casă.

Dupa ce-am dat o raită prin magazin, am ajuns la caserie și-a venit rândul minunatei cutii de a fi scanată și, nu-i asa, desfăcută. La scanat a mers șnur, mai greu la desfăcut, însă. S-a chinuit întâi doamna de la casa vreo trei minute. A întors pe toate părțile cutia, a răsucit-o, a încercat mai tare, mai încet, degeaba, dracia aia nu se potrivea acolo unde trebuia și nu voia să iasă. În cele din urmă  a renunțat și a început să facă semne unor domni din cei cu ecusoane de gât care se plimbă prin dreptul caselor. Din nefericire, acestia nu erau atenți la ea și, deși semnele pe care le facea duduia semanau cu cele ale unui naufragiat care vede trecând un vapor pe lângă insula lui, oamenii cu ecusoane n-au observat-o.

Domnul Costea, adica soțul din dotare,  n-a mai rezistat (trecuseră de acum vreo 5 minute) și s-a dus dumnealui în persoană să cheme pe cineva mai priceput și-a venit imediat cu un băiat finuț, drăguț, care, deși nu era treaba dumnealui să scoată piedica de la caseta (asta ne-a zis casiera), s-a oferit să ne ajute. Sau să o ajute. A luat cutia, s-a uitat atent la ea, a fixat-o în desfăcător și n-a reușit s-o desfacă. A incercat din nou, tot nimic, a întors-o invers, a agitat-o, s-a lăsat pe vine să vadă din alt unghi cum intră piedica aia în orificiul de desfacere. Nimic. Nada. Nothing. Zero. Cutia insista să rămână închisă. Omul a renunțat  și-a hotărât să cheme pe altcineva, vezi doamne, pe unul mai priceput.

Noi deja ne luasem gândul că ar mai fi cineva în stare să deschidă dracia aia, adică aproape renunțasem la ea,  când a apărut persoana. Un nene din ăla cu ceafa lată, ușor bronzat, cu o expresie de om scârbit de viață și de jobul pe care-l are. A trecut pe lângă noi flegmatic, a luat cu silă cutia din mâna domnului finuț și draguț care încercase mai mult de 10 minute să desfacă monstrul și, privind undeva înspre tavanul magazinului, a pus cutia pe desfăcător, iar aceasta, minune, s-a deschis. I-a înmânat-o cu aceiași față sictirită vânzătoarei, n-a scos niciun cuvânt, spre noi nici măcar nu s-a uitat, și-a plecat.

N-am mai rezistat și m-a pufnit râsul. Măi nene, un râs din ăla din care nu te poți opri. Adică ăștia doi care se uitau acum siderați după eroul nostru, casiera și omul cu ecuson, făcuseră tot ce era omenește posibil ca să deschidă cutia și nu reușiseră preț de zeci de minute (se poate să fi fost mai puține, dar când ești acolo așa par) și vine omul din neanderthal, și-o desface într-o miime de secundă.

Bine, până la urmă m-a atenționat soțul că se uita lumea din magazin ciudat la mine și m-am oprit din râs, dar chiar și așa, era de râs, frate.

Acum urmează încheierea: sper să nu plouă azi, dar nici să nu se încălzească prea tare!

Tags: Cora, cutie cu blocaj, intamplari la Cora, oameni

Distractia de aseara

Nu prea ma deplasez pe jos decat atunci cand nu am nicio treaba si merg la plimbare. In rest, masina-i sfanta si cateodata, atunci cand timpul si situatia o permite,  reusesc sa mai rezolv una alta si circuland cu bicicleta. Nu-i cazul acum.

Aseara am fost la sedinta cu parintii la scoala. Scoala este relativ aproape, cca 1000 de metri si am hotarat ca-i bine sa-mi mai misc oasele si grasimea, asa ca am plecat pe jos.

Trecand peste faptul ca la sedinta am aflat despre o anumita profesoara de romana pe care fetele urmeaza sa o aiba de la anu’  ca este pusa pe capatuiala pe spinarea parintilor la modul agresiv si vezi doamne, nimeni nu-i poate face nimic ca are ea pe cineva sus pus la minister, la sedinta s-a discutat despre serbarea de Craciun care va avea loc maine, la care e musai sa vina mosul.

Parintii au hotarat ca sacul mosului trebuie incarcat pe loc si s-a luat hotararea ca eu cu inca o mamica sa mergem chiar aseara la Cora (care este la vreo 300 m de scoala) si sa incarcam sacul, if you know what I mean.

Ei (parintii)  nu stiau ca eu am venit fara masina si mie mi-a fost oarecum sa spun ca nu merg. I-am spus doar invatatoarei ca sunt pe jos si ea s-a oferit sa ne duca cu masina pana la magazin. Doh, 300 m pe jos cu mainile in buzunar erau o binecuvantare pentru mine, chiar nu era nevoie de masina la dus. Intoarcerea cu mult bagaj era problema dar cine sa se gandeasca la asta.

Mai trebuie sa precizez ca nu exista un traseu RATB prin zona asta de care va vorbesc, variantele sunt perpedes sau cu automobilul. Imi vine mie ideea salvatoare si zic “hai sa facem noi cumparaturile, ca il sun eu pe Sorin la sfarsit si vine el cu masina sa ne ridice cu tot cu bagaj”.

Sa zicem ca am ajuns la Cora, sa zicem ca am terminat repede cumparaturile, sa zicem ca am depasit bugetul cu 30 de lei, sa zicem ca niste seturi de pixuri au costat cu aprape 5 lei mai mult decat la raft, sa zicem ca a venit timpul sa-l sun pe Sorin.

Mai tineti minte cand ca spuneam ca tre’ sa-mi leg telefonul de gat? Ei bine, da. L-am uitat acasa, mai exact l-am uitat in masina, pe el, telefonul.

Nu aveam cum sa-l mai sun pe Sorin, doamna care mai era cu mine nici ea nu avea telefon, bani de taxi nu mai aveam si in plus, nu cred ca ne-ar fi luat minunatii taximetristi de Pantelimon pentru un kilometru jumate. Ne-am imbarbatat cat am putut, am impartit frateste sacosile si am pornit spre casa pe jos.

Cand eram aproape  sa iesim din parcare de la Cora, ii vine mamicii care era cu mine, o idee. Exista de cealalta parte a parcarii o statie de maxi-taxi,  care ocoleste un pic dar ne lasa in capatul strazii noastre. Ne-am facut noi calculul, ca omul puturos care mai bine sta mai mult dar ajunge mai odihnit la destinatie si am luat-o la picior catre statia de maxi-taxi. Am ajuns relativ repede si am stat. Am stat, am stat, am stat, timp de jumatate de ora. Veneau si plecau o multime de microbuze din astea, numai al nostru nu venea. Pana la urma l-am intrebat pe un sofer care oprise in fata noastra, daca stie ceva de maxi-taxi 701, daca stam bine in statia asta… Omul a zambit pe sub mustata, la propriu, si mi-a spus asa: “Nu mai circula 701 de la 1 decembrie.”  Deci da.

Am facut stanga-mprejur, si plouate ca doua curci, am luat-o cu sacosile noastre mamut, catre casa. Ne-am oprit des, am ras pana n-am mai putut de tepele pe care le-am luat, am adoptat niste catei de pe drum si din vorba-n vorba am ajuns la destinatie. Am cazat bagajele intr-un loc secret si m-am oferit sa o duc cu masina acasa pe cealalta mamica, care locuieste la 10 case distanta de noi.

Cred ca acum, o perioada, o sa am tot timpul telefonul la mine.

Tags: Cora, maxi-taxi, mos Craciun, oameni, plimbare, situatii