Prima amintire

Sau de când îmi amintesc eu că exist. Mă însărcinează chinezu cu o leapșă faină la care răspund cu mare plăcere, deși vechii cititori de toane știu că eu le-am spus deja cum stau lucrurile cu primele filme care-mi vin în minte legate de viața mea.

Prima amintire vine de undeva de foarte departe. Fie că-ți amintești ceva de la 2-3 ani, fie că prima ta amintire datează de la 5-6 ani, aceasta te-a marcat profund ca și copil. Ți-a rămas în minte pentru că a însemnat pentru tine ceva major. A declanșat un clic, pe care în alte imprejurări nu l-ai fi sesizat, însă așa……

Viziunea poate fi legată de vocea mamei spunând o poveste. Liiceanu spune că amintirea lui cea dintâi este momentul în care, mama îi citește pe la 3 ani  povestea Puiul. Îl marchează, îl face să plângă și înțelege că spre deosebire de poveștile cu balauri, pățania Puiului este foarte reală și apropiată de lumea lui.

Prima mea amintire este de pe la 2 anișori și este legată de un costumaș alb din lânică, cu care mama m-a îmbrăcat pentru că era duminică. Stăteam la țară. Duminica lumea mergea la biserică, tineri, bătrâni, copii. Când ne-am întors, țin minte că i-am zis mamei să mă lase așa îmbrăcată frumos, că nu mă murdăresc. 

La poartă, de o parte și de alta a drumului erau șanțuri nu prea adânci,  în care se scurgea apa de la ploi.  Împreună cu încă 2-3 copii m-am tăvălit la propriu în apa aia murdară din șanț, fără nicio remușcare legată de îmbrăcăminte. Când în sfârșit m-am uitat la haine și am văzut cum se scurgea o apă murdară din costumașul meu alb ajuns acum un negru-pământiu, mi-am amintit vorbele mamei: “Nina, te mănânc, daca te murdărești!”

Duminica dupa-amiaza femeile mai batrane de la țara au obiceiul să iasă la poarta și să stea de vorba. Când m-au văzut vecinele, și-au pus mâinile în cap și mi-au zis și ele: “Du-te repede acasă, că te mănâncă măta cand te-o vedea!” Eu deja mă gândeam cam câte bucăți de carne va scoate pentru mâncarea ce avea s- o pregăteasca din mine.

Când am intrat în casă, apa încă se scurgea din lâna costumașului fost alb, însă mama când m-a vazut, în loc să țipe și să mă tranșeze, a avut cel mai frumos zâmbet pe care un copil îl poate vedea pe chipul mamei lui. M-a dezbrăcat repede, m-a spalat, m-a primenit de la piele și mi-a dat să mănânc ceva bun. Nu-mi mai amintesc ce. 

Amintirea asta e așa de clară în mintea mea și mă gândesc cum de o țin minte înca, în timp ce de lucruri mult mai recente nu-mi mai amintesc. Probabil că, așa cum spuneam, atunci s-a declanșat un clic, am învățat să nu iau niciodată amenințările mamei ad litteram.

De când datează prima voastră amintire și în ce constă? Aș vrea să aflu asta de la cât mai mulți dintre voi și în special de la Oana, Roxana și un băiat, ia să vedem… criserb.

Tags: copilarie, povesti, prima amintire

A venit vacanța

A venit vacanța cu trenul de Franța! Nu, nu plecăm în Franța. Cel puțin nu anul acesta. Și nici n-a venit vacanța pentru noi, ăștia mari (deși eu cam sunt în vacanță tot timpul ). Ca toți elevii din Romania, de azi fetele au intrat oficial în vacanță.

Ah, vacanța de vară, ce dor îmi e de lunile alea trei de altădată,  în care fiecare zi era o bucurie, începea la ce ora voiam noi și se sfârșea la ce oră ne striga tata de pe balcon la noi să venim acasa, cu o ușoara urmă de reproș că nu-l ascultam niciodată când ne spunea ca la 20.30 să fim în casă. Ieri la ora aia Iulia mea abia mă întreba dacă poate ieși pe stradă cu bicicleta. Cum nu prea mergeam în vacanță cu cortul, ne încropeam noi unul care să ne ferească de soare, în gradinița din spatele blocului, și ne petreceam acolo toată ziulica jucând cărti sau făcând îmbrăcăminte pentru păpuși. Asta când nu ne duceau ai mei la țară la bunici, unde era pentrunoi raiul pe pământ. Aveam Buzaul (râul) la două case de bunica și fix când era soarele mai arzător noi ajungeam pe malul apei la scăldat. Nu plecam de acolo decât atunci când ni se lipeau burțile de spate de foame și parcă și atunci plecam c-o părere de rău alinată doar de faptul că dupa ce aveam să ne potolim foamea, ne vom întoarce pe mal, fie la pescuit, fie la prins fluturi. Da, eram niște mici ucigași, aveam o plăcere nebună să prindem fluturi, alergam mai ales după cei mai frumos colorați. Azi nu înțeleg aceasta îndeletnicire, nici măcar nu-i puneam într-un insectar ceva, pur și simplu îi aruncam, dupa ce-i întorceam pe toate părțile și vedeam cum culorile lor se curăță în palmele noastre. Culmea e că nici bunicii nu ne opreau din activitatea asta, nu tocmai creștinească.

Cum și fetele mele vor să le duc la bunici, la  țară, le-am promis că vom merge săptămâna viitoare, iar până atunci abia reușesc să le țin departe de bălăceală între orele 11 și 16. Au o mini-piscină în care apa le ajunge până la brâu și sunt ca niște pești, vor numai în apă, numai în apă. Norocul lor e că nu prea răcesc și chiar dacă părul le e ud aproape toată ziua, n-am avut probleme până acum.

În rest, au deja de citit pentru vacanță și de povestit 3 romane la alegere dintr-o listă lunga de lecturi și la matematică au de rezolvat niște exerciții și probleme, dar astea, nu-i așa, le vor face în ultimele două săptămâni de vacanță. Așa ar vrea ele.

Tags: copii, copilarie, exercitii, jocuri, probleme, vacanta

Toate la timpul lor?

Merg adormită şi nu tresar la niciun stimul. Fac asta nu numai eu, ci noi cu toţii. E mai bine aşa. Să ne vedem de ale noastre. Aud asta des şi probabil că până la un punct e şi adevărat dar în niciun caz  nu e mai bine.

Când eram mică ştiam sigur că atunci când voi creşte îmi voi putea îndeplini toate dorinţele. Exact aşa cum spune acum Sonia că ea îşi va lua maşină fără acoperiş peste 10 ani. Nu i se pare deloc irealizabilă dorinţa şi mă bucur că-i aşa. E foarte important să crezi în forţele tale. Nu neapărat fizice.

Pe masură ce anii au trecut, am devansat unele planuri. Din lene, sau hai să-i spunem delăsare, din lipsă de timp, din comoditate şi nu în ultimul rând din lipsă de bani. Dar niciodată n-am renunţat la ele. Pâna acum.

Nu ştiu de ce îmi e din ce in ce mai greu să cred că voi ajunge cândva să îmi pot planifica, în linii mari, desigur, câteva obiective, măcar pentru anul viitor. Şi planul ăla să fie măcar 80% realizabil. Spun anul ce vine pentru că nu mai sunt copil şi mi-ar plăcea ca lucrurile să se întâmple acum, cel mult la anu’.

Spun asta pentru că în primavară am făcut nişte planuri pentru vara asta. Nu ne-am ţinut de ele şi vina nu-i exclusiv a altora. Dar ar trebui să fim optimişti, să spunem: “noi să fim sănătoşi că le-om face la anu” .

Numai ca eu n-am nicio certitudine că va fi aşa.

Tags: copilarie, planuri, viitor

Aşa a început

Într-o zi de mijloc de toamnă, în anul 1972, veneam pe lume la dispensarul din comuna Scorţaru Nou din judeţul Brăila şi aveam să fiu prima şi ultima fată a soţilor Nedelcu. La mai puţin de doi ani de la acest eveniment, a intrat în familia noastra Laurenţiu, fratele meu, de naşterea  căruia se leaga primele mele amintiri.

Revăd parcă şi azi ghemul acoperit cu pled subţire (frate’miu s-a născut vara) pe care mama l-a aşezat cu grijă în patul mare din camera de zi, în care până atunci eu fusesem stăpână. Veneau vecinii şi rudele la noi, treceau toţi prin dreptul puiului de om, se mirau, zâmbeau şi îi băgau copilului, dupa cum era obiceiul, câţiva bănuţi în pliul scutecului. Nu, nu eram un geniu, am aflat mult mai târziu că ăia erau bani.

Din celălalt capat al patului, de unde urmăream scenele astea, m-am mişcat încet-încet, până am ajuns să ating  cu picioarele copilul şi-am început să-l împing uşor către marginea patului. Un pic, încă un pic, până m-a văzut mama şi cu un glas dojenitor mi-a spus: “Nina, ce faci puiul mamei? Nu-l mai împinge că-l dai jos, e mic şi el şi-i frăţiorul tău.” Aveam de pe atunci răspunsuri pentru toate şi i-am spus mamei foarte revoltată: ” Tu nu vezi că n-am loc? N-am loc de el. Ia-l de aici!” Mama a zâmbit şi l-a luat.

A fost atunci unul dintre primele mele momente de răutate, mai ales că fratele meu a vorbit apoi destul de greu pe înţelesul tuturor, abia pe la 4 ani, iar până la vârsta aia eu eram singura care înţelegea ce spune şi devenisem traducătorul lui oficial. Nu traduceam decât ce-mi convenea şi tot ce se întâmpla rău, era din vina lui, vina pe care şi-o asuma, desigur, într-o limba înţeleasă, cum vă spuneam, doar de mine.

De exemplu, dacă mama avea două mere şi o pară, îi spuneam repede că Laur nu vrea pară, vrea doar măr, astfel încât să am eu para întreagă doar pentru mine. Şi azi perele sunt fructele mele preferate.

Eram rea tare. Numai mie mi se cuvenea totul. Noroc că fratele meu a fost un copil extrem de bun şi nu spunea niciodată ceva rau despre mine. Bine, pâna ne-am mai mărit, am ajuns la şcoală şi el n-a prea mai suportat să profit de pe urma lui, dar deocamdată suntem departe de perioada aceea.

Am locuit în casa în care ne-am născut până când am împlinit 4 ani. Am avut timp chiar să merg doi ani la grădiniţa din sat, unde mama era educatoare şi unde existau niste costume de poliţişti şi doctori  în miniatură, cu care îmi plăcea la nebunie să mă îmbrac. Mai ales chipiul ăla de de poliţist mi se părea ceva extraordinar. E logic că spuneam la toată lumea: “eu când voi fi mare voi fi poliţist”  Mult mai târziu l-am întâlnit pe Garcea şi mi-a trecut…

Sursa foto

Tags: copii, copilarie, frati, parinti, viata la incepu

Mi-e groaza de viitor

M-am trezit diminetaat cu o buna dispozitie de zile mari, explicabila prin faptul ca azi e sambata si viata e frumoasa.

Am coborat si am gasit fetele mancandu-si sandwice-urile si band lapte cald. M-am asezat langa ele si le-am privit lung, amintindu-mi ceva ce am citit  aseara si de care peste noapte uitasem. Oare chiar asa sa fie? Oare chiar asta sa le astepte si pe ele?

alinutza (01-Dec-2007, 21:23)
vreau sa vad zic k sunt d acord cu fetele kre si-au inceput viatza sexuala devreme ………si eu mi-am f**ut la 10 ani si am avut si primu orgasm si atunci am supt hi p*la:X:X….crek aqm sunt expeta in sex si daca avetzi intrebat sa l postatzi si eu o sa va raspud……..sa nu credetzi k sunt o c*rva ci sunt doar o persoana mai curioasa si mia plaqt sa ma f*t d mik si sa sug p*la …..nu uitatzi sa ma intrebatzi c vretzi sa aflatzi…11′

Ma pierd in ganduri… Iulia ma intreaba daca mi-a placut cum a pictat unchiul lor o  casuta de joaca. Sonia a intrat la dus si ma striga ca nu se poate limpezi la cap singura. Peste o luna fetele  implinesc 10 ani.  Aseara se jucau pe stada matele incurcate.

Nu-s incuiata, nu vreau sa le stiu virgine in noaptea nuntii. Am doar speranta ca le voi fi educat suficient de bine, incat sa poata face alegerile legate de viata sexuala in cunostinta de cauza. Dar dupa ce am citit ce scriu copilele alea acolo, nu mai stiu ce sa cred. Va intreb si pe voi,  ce-i de facut?

Sunt multumita macar, ca  daca vor scrie vreodata despre viata lor sexuala, o vor face corect din punct de vedere gramatical.

sursa poza

Tags: copilarie, sex

Ciulinii

La bunica la Pitulati in judetul Braila, malul  raului Buzau este in unele locuri nisipos  ca o plaja virgina. Din loc in loc sunt insa tufe de ciulini. Cum ar spune Panait Istrati – Ciulinii Baraganului. Eu ii stiu de cand eram copil si i-am regasit si anul trecut un pic mai desi decat altadata.

Eram parca din alt film noi cu umbrela noastra Pepsi Cola cu lada frigorifica si slipuri de firma, printe ciulini. Restul privelistii insa e foarte misto, apa e numai buna de scaldat, are nisip Buzaul pe fund in zona aia, nu pietre, nu namol.

La cca. o suta de metri de noi fetele, baietii se incapatanau sa prinda peste. Nu le-a fost usor dar nici imposibil. Au prins vreo cativa bibani si doi trei somni. Carnea de somn e delicioasa iar oasele se pare ca le-a dat altui peste, lui ramanandu-i doar sira spinarii.

Mi-am amintit ca in copilarie, mergeam cu bunica la Buzau sa spalam lana. Lana era plina de ciulini. Trebuia inmuiata in apa, rasfirata si curatata, apoi clatita si pusa intr-un loc special. Era o munca de chinez batran, la care noi copiii luam parte maxim 5-10 minute, dupa care ne vedeam de treaba noastra, care consta in a ne balaci si a juca leapsa, facand o galagie care le scotea  pe babe bunici din minti.

Spalatul lanii era poate printre cele mai fericite momente ale vacantei  noastre, pentru ca bunica mergea cu noi nepotii la rau pentru ca avea ea treaba, nu pentru  ca noi am fi vrut sa stam la rau toata ziua. Eram cumva in fericita postura, de a o insoti noi pe ea si nu de a ne ruga cu cerul si cu pamantul sau de a face diverse comisioane neplacute, pentru a merge cineva cu noi la scaldat.

Da, ciulinii sunt frumosi daca nu te apropii de ei. Noua nu ne reusea intotdeauna.

Tags: ciulini, copilarie, lana

Pofta

Imi place viata de la sat,
Mi-e dor de ea,
Dar e plecata azi, poate si maine.

Va reveni cu siguranta intr-o zi,
Sa-mi puna unt cu gem pe paine.

Ma va privi duios ca altadata
Si-mi va fi mama, poate chiar si tata
Ma va aduce iarasi intr-o lume
Ce-a disparut o vreme, s-a ascuns.

Va aparea ca un firesc raspuns
Sa-mi puna iarasi, unt cu gem pe paine.

Povestea poeziei

Acum doua trei- seri, mi-a fost o pofta nebuna de unt cu gem pe paine.    Prima data cand am poftit foarte tare la asa ceva, aveam 8 ani si eram la tara la bunici. Ramasesem in grija unui var mai mare si venise timpul sa mancam. El si-a pus pe o felie de paine proaspata, unt si apoi magiun, iar mie si fratelui meu ne-a servit cate o bucata de mamaliga rece, presarata cu sare. Evident ca a vrut sa faca misto de noi, insa i-am purtat pica pentru momentul ala, toata viata. De atunci am ramas cu o sensibilitate fata de tartina cu unt si gem si cu o ura neretinuta in privinta mamaligii cu sare.

De aici pana la poezie n-a mai fost decat un pas. Ma duc sa-mi pun niste unt cu dulceata pe paine.

Tags: copilarie, traume, versuri

Stiu sa merg pe bicicleta

Zis si facut. Si cum in mintea mea atunci era clar faptul ca trebuia sa te dai mare, ca sa te faci repede remarcat, am intrat in vorba cu o fata de varsta mea cu care aflasem ca o sa fiu colega la scoala si i-am spus ca eu stiu sa merg pe bicicleta (in afara ca, ma uitasem foarte atent cum merg altii pe bicicleta, eu personal nu incercasem niciodata), apoi ca sa o fac de ras am intrebat-o daca ea stie sa mearga pe bicicleta.

Ea zice « nu, dar eu am bicicleta! » Mda, se dadea mare.

Mai departe nu mai stiu cum a decurs discutia, cert este ca a doua zi s-a prezentat impreuna cu tatal ei la mine la usa. Taica’su ma ruga sa o invat si pe ea sa mearga cu bicicleta, pentru ca vrea sa-i ia o bicicleta noua si ar vrea ca ea sa invete pe asta veche pe care o are.

Nu stiam ce sa fac, sa ma bucur ca aveam ocazia in sfarsit sa incerc o bicicleta sau sa recunosc ca de fapt, eu nu am mers in viata mea cu asa ceva si ca doar m-am laudat. Omul m-a scos din incurcatura «  Hai Nina, te rog sa te ocupi tu, ca eu nu am timp, sunt foarte ocupat! ». Aha deci o sa fim singure. « Ok, am zis, sa ma astepte cu bicicleta in spatele blocului, vin imediat ». 

Si-am venit.

Bicicleta era intreaga dar arata jalnic, era un Pegas portocaliu. (mai mult…)

Tags: biciclete, copii, copilarie, oameni

Oamenii din televizor

Nu vorbesc de oamenii pe care ii vad azi la televizor. Eu ma refer la oamenii  care apareau la televizor, inainte  ca eu sa implinesc 5-6 ani. Ei locuiau dupa parerea mea, intre televizor si perete si intrau pe rand in cutia aia mare sa-si spuna replica. Ma gandeam uneori daca ei aveau ce sa manance, sau unde sa faca pipi, dar nu-mi bateam capul prea mult cu asta. Pana la urma era treaba lor.

Am vazut odata la circ, niste pitici iesind dintr-o cutie mica, mica si m-am gandit ca aia sigur lucreaza la radio. Cand bunica mea a aruncat un  radio din ala mare, Gloria parca se numea, l-am desfacut in bucati sa vedem cine era in el. Am gasit doare niste circuite si  ne-am zis ” Ah, au plecat deja!”

Mai tarziu, un var mai mare ne-a lamurit misterul “Nu sunt ba in televizor, vin pe fir.” Aoleu, pai daca in televizor ii mai bagam cum ii mai bagam, pe fir nu incapeau nicicum. Cum naiba sa incapa oamenii pe fir? Si unde mai pui ca vin din perete, ca firul e bagat in perete. Doamne, Dumnezeule! Apoi credeam ca astia care vin pe fir, au niste abilitati speciale cu care s-au nascut. Imi era intr-un fel ciuda pe ei.

Eram si convinsa ca actorii care mor in filme, mor de-a binelea. Imi era mila de ei si ma gandeam ca nu le spune nimeni inainte ca urmeaza sa moara, ca nu puteau sa fie asa prosti si de buna voie sa vina si sa faca asta. Cand ii vedeam ca apar din nou in alt film, eram complet bulversata si nu mai stiam ce sa cred.

Nu mai stiu exact cum au evoluat lucrurile si cum am ajuns sa inteleg pana la urma cum sta treaba cu oamenii din televizor, dar cert este ca in mintea mea de copil de 5 ani ei au ramas inca, niste eroi adevarati.

Tags: copilarie, oameni, radio, televizor

Mama

Am plans de dimineata. De fericire pe de o parte si de dor pe partea cealalta. Felicitari facute manual cu dragoste si creioane colorate, poezii si cantece dedicate mamei. Aproape ca a fost “Cantarea Romaniei” la mine in camera. Insa cand au ajuns la cantecul asta, gandul mi s-a dus si mie la “mama mea”.
mama
Eram obraznici amandoi. Eu si frate’miu. Dezordonati, lenesi cateodata. Nu mancam, pierdeam des cheia,  nu aveam grija de haine, spargeam pahare zilnic. Intram cu copii in casa fara stirea ei si aproape de fiecare data disparea cate ceva. Nu s-a suparat prea tare niciodata. Ba da. Odata. Cand (mai mult…)

Tags: copilarie, mama, sarbatoare, surprize