Am fost cândva de vârsta lor

Pe la sfârșitul clasei a V-a m-am îndragostit cum numai o fetiță cu ochii de azur o poate face, de un băiat, să-i spunem V, ce semăna extrem de tare cu unul dintre membrii unei trupe în voga la acea vreme, cu care aveam un mare poster la mine-n cameră. V învăța la altă clasa. Tot a V-a. Nu conta că aproape toate fetele de vârsta mea erau îndrăgostite de el, mie îmi plăcea și gata.

De dragostea asta a mea știam eu, încă vreo două prietene și colegul meu de bancă, un băiat de două ori mai frumos (o spune mintea mea de-acum) față de donjuanul de la B. Din nefericire pentru mine colegul meu era prieten cu cel căruia îi declarasem de nenumărate ori în gândurile mele, în nopțile răcoroase de iarnă dintr-un apartament cu calorifere reci, dragostea mea veșnică. Doamne, cum putem gândi…

Era prieten, spuneam, și cum colegul era la rândul lui îndrăgostit de ochii ei de azur, a vrut să știe dacă rivalului îi e pe plac fata. Și l-a întrebat direct cum nu cred că mai știu s-o facă puștii de azi: Bă, lu Nina îi place de tine, ție îți place de ea? Bine, eu n-am fost de față când s-a întâmplat asta, dar aș putea băga mâna în foc că ăstea au fost cuvintele.

Evident că ăla n-a dat pe spate și n-a spus cum visam eu: Vai, dar eu am iubit-o primul, e fata visurilor mele, abia aștept să-i spun și ei lucrurile astea..bla, bla, bla, ci a fost cât se poate de sincer: Care Nina?

Că omul a fost sincer o spune iarăși mintea mea de-acum că pe atunci eram convinsă că se preface și că în taină mă iubește de numa.

Anyway , colegul a venit în clasă și în timpul orei de rusă, mi-a băgat mortu-n casă: Îți place degeaba de V, el nici nu te cunoaște. Dacă n-ar fi fost oră cred că l-aș fi omorât pe mesagerul nesolicitat. Cum să nu mă cunoască când eu credeam că dintre toate fetele care defilau prin fața ușii clasei lui, el a pus ochii pe mine? Cum să nu mă cunoască când eram sigură că m-a privit cum n-a mai privit niciodată pe nimeni și odată îmi aduceam clar aminte că mi-a zâmbit, e drept cînd eu m-am împiedicat la intrarea în școală, dar nu contează, a făcut-o.

Bun, m-am resemnat, am plâns vreo doua zile, dar ăsta, colegul de bancă, să-i zicem A, ca să nu mai explic de fiecare dată cine e, suferea și el alături de mine, așa că într-o zi mi-a propus să-mi facă cunoștință cu V. M-am gîndit dacă e înțelept să accept una ca asta, și după vreo câteva zile de ezitări dragostea a învins, în sensul că am zis fie ce-o fi, trebuie să mă cunoască și oficial.

La ora la care clopoțelul suna pentru pauza mare, eu cu A mă întâlnesc cu V, și A ne face cunoștință în stilu-i inconfundabil: Ea e Nina care te iubește, apoi către mine: El e V care nu te cunoaște. 

M-am înroșit până în unghiile de la picioare și mi-a venit s-o iau la fugă, bine, după ce l-aș fi snopit în bătaie pe A, dar n-am făcut nimic, am rămas acolo cu privirea tâmpă țintind freza modernă a băiatului care avea așa un aer de macho man de nu vă închipuiți. Gândurile-mi erau departe, nu mai vedeam nimic din ce se întâmpla în jur, dar cu toate astea am auzit vocea lui spunând, în loc de please to meet you sau orice se zice în cazurile astea, atât: A, o știu, nu-mi place de ea.   

Măi, mai mare umilire ca în ziua aia nu am mai trăit de atunci, dar dragostea pentru băiatul cu pricina s-a prefăcut în praf, nu brusc cum ați fi tentați să credeți, dar nici ani n-a durat. A ajutat mult și-o colegă de-a lui care mi-a spus că-i mediocru, acolo la limita corigențelor, iar eu pe proști nu i-am putut nicicând iubi, oricât ar fi fost ei de șarmanți.

Când l-am revăzut pe băiat peste ani, am înțeles că A mi-a făcut atunci un bine, tipul era doar o idee mai înalt decât băieții de clasa a V-a, chel și cu fața buhăită de la băutură. M-a salutat, dar eu nu l-am recunoscut. Am aflat abia apoi de la prietena cu care eram că tocmai am trecut pe lângă o fostă dragoste din generală. Bleah! Vedeți voi, pe mine nu trebuie să mă supere nimeni,că cine știe, poate păți ca V.

Glumesc, mi-am amintit de episodul ăsta umilitor și pe care îl credeam închis într-un ungher de suflet, pentru că zilele astea am înțeles că fetele mele au vârsta mea de-atunci și chiar dacă mie pe vremea aia nici nu-mi trecea prin cap să-i spun mamei despre iubirile mele, mă gândesc că ele vor vorbi cu mine despre asta. Că trăim alte vremuri, nu?

Tags: amintiri, copii, dragostea de adolescent, generala

Articolul de luni

Pfuăiiii, am scris un articol întreg, nici prea lung nici prea scurt, dar sigur pe placul meu și-al vostru, articol care a dispărut. Pur și simplu.

Bine, acum eu pot să spun că era cel mai bun articol scris de mine vreodată, că oricum nu mă poate contrazice nimeni, dar n-am s-o fac. Nu era important, era un articol pentru ziua de luni, ziua în care nici iarba nu crește, apăi textele să se salveze. Așadar, pentru că nu vreau să-mi las cititorii cu ochii în soare chiar dacă afară-i înnorat, vă trimit pe mami știe să citiți cum, ca o mamă nemernică ce sunt, am trimis o perioadă copilele la școală fără pachet. Mamelor din lumea-ntreagă, așa ceva nu se face.

Tags: copii, luni, mami stie, texte sterse

Cel mai important lucru

Zilele trecute îmi făceam unghiile în patul din dormitor și aveam scoase pe noptieră tot felul de oje, pile, bureți, acetone și tot ce-i mai trebuie unghiei jerpelite să devină french.

Copilul Sonia se foia pe lângă mine și cu cât îi ziceam eu să nu mai zgâlțâie patul cu atât se mișca ea mai tare. Am încercat să n-o bag în seamă o vreme sperând că se potolește, dar n-a fost chip. Pâna la urmă m-am întors cu spatele la ea și n-am mai văzut ce face. Nu trece mult și aud o bubuitură de toată sperietura în spatele meu, urmată de un zgomot de sticle, pile și acareturi, ba chiar și o veioză, toate căzute și rostogolite pe podea.

Inițial am vrut să zic ceva, dar m-am abținut știind că patul e destul de înalt și dându-mi seama că domnișoara Sonia căzuse ca un bolovan din el, luând și ceva trofee de pe noptieră în cădere. M-am întors totuși cu o privire ucigătoare, iar ea, ținându-se cu o mână de cot și având pe față o grimasă de durere îmi spune:

-Mami, nu te supăra că am dat toate astea pe jos, gândește-te că cel mai important lucru care a căzut, sunt eu.

Hmm, copiii ăștia, cum să nu-i iubești?

Tags: copii, copilul Sonia

Voi mai aveți hăinuțe vechi?

Ne-am obișnuit să ne îmbrăcăm micuții frumos, cu gust, cu stil și cât mai modern, de multe ori, nu pentru că așa ar vrea ei, ci mai ales pentru că vrem noi să-i vedem frumoși, bine îmbrăcați și nu mai prejos decât copiii vecinilor sau colegii lor de școală.

Am văzut de multe ori părinți cu haine ponosite și demodate, ținând de mână copilași încălțați cu pantofi Puma sau mai știu eu ce geacă mică de firmă mare. Ideal ar fi să păstram un pic proporțiile și să-i îmbrăcăm pe copii cu haine bune, dar pe care să nu dăm tot venitul familiei. Nu pentru că ai noștri copii n-ar merita tot ce-i mai bun, dar trebuie să ne gândim acum că ei vor aprecia cu adevărat aceste haine abia atunci când și le vor alege singuri.

Pentru că mie îmi plac hăinuțele mici si frumoase din magazine, am tendința ca la fiecare ocazie la care trebuie să iau un cadou pentru un copil (fetelor mele sau altor prieteni de-ai lor) mă îndrept citește continuarea pe mamiștie.ro

Tags: copii, hainute copii

Nu-i ok să-i îmbrăcați identic

Nu știu dacă v-am spus vreodată despre faptul că eu nu-mi îmbrac fetele la fel, așa cum fac majoritatea părinților de gemeni. Bine, acum nu le mai îmbrac eu, nici măcar nu le mai cumpăr haine singură, dar asta-i altă poveste. Am mai observat că unii părinți au tendința de a-i îmbrăca identic chiar și pe frații apropiați ca vârstă. Ooo, sărmanii micuți citește mai departe

Tags: copii, gemeni, imbracaminte, mami stie

Dimineața devreme

De un timp mă trezesc foarte devreme dimineața. Fără greutate. De unde anul trecut pe vremea asta abia trăgeam de mine pe la opt fără zece, acum mă trezesc la 5 fluierând și cu chef de lucru de zici că ce-i asta.  Am timp până la 8,când îmi vin fetele la atelier, să-mi beau cafeaua în liniște, să scriu un articol, să citesc ce n-am avut timp ieri și să fac multe alte mărunțișuri, cărora nu le-aș mai găsi rezolvarea în timpul zilei.

Cel mai fain este când îmi dau seama că n-am lapte pentru cafea, îmi iau o bluză de trening pe mine și merg până la magazinul din colț, care-i și mai harnic ca mine. Acolo îmi amintesc de cum sunt diminețile oamenilor care pleacă la muncă. Îi văd grăbiți, somnoroși, morocănoși cum își cumpără câte ceva pentru, probabil, prânz. Abia dacă salută la ora aia, deși daca-i întâlnești ziua ar sta de vorbă ore întregi. Nu, nu ne cunoaștem așa bine pentru a avea conversații lungi, dar măcar un răspuns la salut, dis-de-dimineață, accept.

Nu știu câți dintre voi ați ieșit în ultimul timp pe stradă la ora 5 dimineața. La ora aia poți încă asculta liniștea începutului de zi. Și-i tare fain. Bine, la noi e spartă de cântecul cocoșului pitic al unei vecine decedate. Femeia a murit acum aproape un an, dar moștenitorii nu se îndură să taie cocoșul. Dar pentru mine chiar și cântecul cocoșului e parte din peisaj.

Gata, mă apuc de scris, bună dimineața și vouă și-o săptămână execelentă!

P.S. Mersul copiilor la bauling cu gașca de pe stradă a fost un real succes. S-au întors fericiți și lefteri.

Tags: copii, dimineti, oameni, timp

E din nou vineri

A mai trecut o săptămână. Nu știu dacă mă credeți, dar practic nu știu cum a zburat timpul. M-am trezit în fiecare dimineață foarte devreme, am petrecut 80% din timp în atelier (avem niște comenzi ciudate, frumoase, grele, complicate și urgente ).  Dacă mai pun la socoteală și faptul că ieri m-am simțit foarte, foarte rău, îmi dau seama că n-a fost asta cea mai bună săptămână din viața mea.

Abia astept weekendul ăsta să mă liniștesc. Să încerc să-mi pun gândurile și treburile în ordine, să mă bucur de ziua de duminică așa cum ar trebui, deși fetele m-au anunțat că vor să-si petreacă ziua de naștere cu niște prieteni (de vârsta lor) la bauling și apoi în parc. Am rămas un pic blocată când am aflat ce-au pus la cale, dar încerc să mă adaptez la situație.

Și azi va fi tot o zi plină în atelier, facem niște chestii care trebuie să plece pe seară cu un transport special către câteva țări din Europa. Ne vom strădui ca străinii la care ajung produsele să poată spune: Hmm..these are made ​​in romania, very nice!

Spor și vouă!

Tags: copii, lucu, oameni, timp

Vârsta și filmele

Am ascultat zilele astea, fără să vreau, o conversație dintre fetele mele:

Iulia: Abia aștept să vină ziua de luni.

Sonia: De ce?

Iulia: Păi nu-ți dai seama, de luni vom putea vedea o mulțime de filme!

Am căzut brusc pe gânduri și m-am gândit ce înseamnă asta. Inițial am crezut că le-a promis tati cine știe ce fime, dar apoi am înțeles că nu-i vorba de asta. Știți atenționarea aceea de la TV cu mesajul  interzis copiilor sub 12 ani? Citește mai departe

Tags: copii, interzis copiilor sub 12 ani, mami stie

Echipa 1390 raportează

Nici nu știu cum să încep postul ăsta. Aș putea să nu-l scriu și să păstrez doar pentru mine o experiență și amintirea unor momente intense, frumoase și nemuritoate. Sau aș putea să-l scriu să vă spun și vouă despre ce-i vorba, dar dacă n-ai fost acolo, nu vei înțelege pe deplin niciodată.

E dimineață. Ne întâlnim și facem cunoștință. Îmi dau seama ca am uitat în frigider bucata de ghiudem de la Doinash. Suntem un grup de 8 adulți ( eu, Sabina, Marius cu Adriana, Andrada cu Vlad, Alexandra și nu în cele din urma cealaltă Adriana) și 6 copii, dornici de a face din țara asta un un loc mai frumos, mai curat și, cel mai important, cu niște oameni mai civilizați. Sunt convinsă că cei care citesc aici știu ce-i acela un om civilizat, dar chiar si oameilor de acest fel li se întâmplă să-și termine țigara și și să nu aibă unde s-o arunce. Și-atunci ce faci? Dacă aș fi fumător nici nu mi-aș aprinde țigara pe stradă, cu atat mai puțin în locuri unde n-am unde arunca chiștocul. Dar ce știu eu, n-am fumat niciodată…

Să revenim, am format grupul, am făcut înregistrarea și-am plecat spre mormanul pe care cu mare greutate, intervenții și  rugăciuni ni l-am alocat. Se vede treaba că n-a fost să fie, la locul cu pricina erau deja puzderie de oameni veniți cu autobuze și șefi să curețe pădurea.  Noi eram oarecum în plus așa că am zis să curățăm drumul de la șoseaua principala până la pădure. Numai că înainte de intrarea în pădure ne aștepta o surpriză… Am găsit în spatele șanțului de pe marginea șoselei la adăpostul vegetației crescută pe marginea șantului, puzderie de gunoi. Gunoi cât muntele, gunoi în delulețe, gunoi sub pomi, gunoi, gunoi, gunoi. Am tras concluzia că acolo fusese o groapă de gunoi a satului din apropiere și-am început să curățăm. Se vedea că nu erau aduse de curând, mizeriile alea erau bine infipte in pământ. Și-am strâns, și-am strâns până n-am mai putut și atunci ne-am dat seama că avem nevoie de lopată și de greblă. Andrada și sotul ei au plecat în trombă să cumpere greblă și lopată. S-au întors rapid cu uneltele și ne-am continuat munca. Voluntară.  A, și-au făcut treaba și copiii. Campioni au fost băieții dar nici nu mă așteptam să fie altfel. Daca n-ar fi plecat un câine vagabond din zonă cu casoleta noastră cu plăcintă, ar fi fost o zi excelentă.

Hai să vă arăt poze și să vă spun impresiile Soniei din seara respectivă de dinainte de culcare:

Copilul Sonia: Mami, știi, în afară de faptul că am făcut curățenie și am lăsat drumul și pădurea curate, cel mai important lucru e că am făcut niște oameni fericiți?  

Eu: Ce oameni? La cine te referi?

Copilul Sonia: La noi.

Și da, despre Let’s Do It Romania am vorbit.

Tags: civilizatie, copii, curatenie, echipa, gunoaie, o Romanie curata, oameni, voluntariat

Dacă e miercuri, muncim

Titlul acestui articol era dacă e marți, muncim, pentru că eu aveam impresia că-i marți. Bine, asta nu schimbă cu nimic lucrurile, și dacă e miercuri, muncim.  Nu, n-am nicio problemă cu munca atâta timp cât ea îți lasă timp și de altceva.

Când erau fetele mele mai mici, pe la 4 ani așa, observaseră ele că în fiecare dimineață toată lumea se trezea se învârtea puțin prin casa și plecă apoi la muncă, numai bunicul stătea toata ziua în fotoliu la televizor. Cu toate astea, din casa noastră cel mai avut era bunicul. Lui îi aducea poștașul pensia în fiecare lună, iar pentru că de câte ori fetele îmi cereau mie un leu le spuneam că n-am sau le luam la întrebări legat de ce vor să facă cu leul ăla, în timp ce dacă-i cereau bunicului un leu, el le dadea fără să le întrebe nimic,așa că ele au ajuns la concluzia ca bunicul are întotdeauna bani și este deci cel mai bogat dintre noi. Azi așa, mâine asa, vine Iulia într-o zi la mine și-mi spune:

- Mami, te rog din suflet, nu te mai duce la serviciu! Spune-i și lui tati să stea acasă, că e mult mai frumos când suntem toți acasă.

Mi se rupea inima când vedeam cum mă roagă copilul și aș fi stat cu ea tot timpul meu, numai că noi toți trebuia să și trăim, așa că am încercat să o fac să înțeleagă:

-Iulia, dacă noi toți am sta acasă, cine ne-ar mai cumpăra pâine, de unde am avea bani de hăinuțe și mâncare, de cărți de creioane colorate, de jucării. Pentru toate astea trebuiesc bani și pentru a câștiga bani oamenii mari merg și muncesc.

Credeam că am s-o întristez cu explicația mea și-am s-o fac să nu-și dorească să crească mare vreodată, dar ea din contră, avea un as în mânecă:

- Mami, stai liniștită, sigur ne vom descurca, uite cum face tataie, stă toata ziua în fotoliu și exact atunci când nu mai are bani, vine poștașul și îi aduce o grămadă.

Acum copilul e mai mare și se pare că a înțeles cum stă treaba cu munca. De exemplu, acum stăm toți acasă, așa cum și-a dorit, dar muncim poate mai mult decât atunci când mergeam să lucrăm pentru altcineva.

În continuare tataie stă și chiar dacă nu mai e la fel de sănătos, lui îi aduce poștașul bani în fiecare lună.

Tags: bani, bunici, copii, munca, pensie