Posts Tagged ‘cazaturi’
Duios Nina trecea
Sep
Dimineață. Pe terasă soarele încă se luptă cu vântul pentru supremație. Nina sorbea liniștită cafeaua, cu gândurile cufundate în griji și neliniști pe jumătate reale, pe jumătate închipuite. Într-o clipă tresare ca și cum și-a amintit brusc de ceva, lasă cafeaua deoparte, se ridică aranjându-și ușor rochia și pășește suav pe verdele iebii. Plete-i sunt ușor ciufulite de vânt, o suviță insistă să-i acopere fața și ochii, ba chiar îi gâdila nările. Încearcă să-și aranjeze părul fără să-și piardă șirul gândurilor și arătând în continuare preocupată de tot felul de lucruri, mai puțin de ce se întampla cu ea acum.
Pașii o duceau ușor, involuntar parcă, spre marginea scării. Piciorul drept, sunt sigură că a fost dreptul, i se oprește numai pentru o clipa, dar lovind cu forța unui ciocan în tăblia de la capatul scărilor. De sus. De aici nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce și cum a fost, poate doar corpul ei, care păstrează, și-o va face mult timp de acum încolo, urmele căzăturii care a urmat. Împleticirea picioarelor și neputința mâinilor n-ar fi putut fi mai rele de-atât. Cu capul înainte și palmele încercând să prindă o balustradă imaginară, s-a împiedicat și-a căzut ghemuit și încâlcit, s-a zbătut, s-a mai rostogolit de două ori pe scări și s-a oprit pe cea de-a cincea treaptă, cu fundul înainte și picioarele în sus, într-o pozitie care ar fi făcut invidios orice contorsionist.
Să fi fost de vină o aliniere nefastă a planetelor, să fi fost aiureala din capul ei, cert e că o căzătură ca asta, venită într-un moment cum nu se poate mai prost (furnizorii ne-au trimis 1300 m de material în altă nuanță decât cea agreată de client), te poate trezi la realitate urgent. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. 
P.S. Clientul a văzut noua nuanță și a fost de acord cu ea. Zic că n-am căzut degeaba. 
Tags: cazaturi, femei aeriene, oameni, semne de buna purtare
Luni după weekend
Iul
Deși mă așteptam la cel mai liniștit weekend de anul ăsta (se anunța căldură, copiii erau la țară la bunici, nu lucram sâmbata…), el s-a desfășurat exact pe dos.
Vineri seara primesc telefon de la țară și aflu că Iulia se văita că o doare în partea dreapta jos aproape de încheietura piciorului. Vorbesc cu mama, vorbesc cu copilul și hotărâm că-i treabă serioasă și că trebuie dusă la doctor că nu te joci cu apendicele.
Sâmbătă la 9 admiram în viteză holdele din Bărăgan în drum spre Brăila, unde mergeam să luăm copiii de la bunici, da copiii, pentru că Sonia nu voia să rămână acolo fără sora ei. În plus, cu ele la bunici era și verișoara lor, Mara, care spera să-și petreacă vacanța acolo cu Sonia și Iulia și pe care n-o puteam lasa singură la bunici, așa că sâmbătă pe la patru jumătate după amiaza, dupa aproape 500 de km parcurși, eram înapoi în București, ne pregăteam să mergem cu Iulia la doctor.
Prima și singura veste bună din weekendul ăsta a fost că nu-i probabil decât o alarmă falsă chestia cu apendicele, că acesta nu-i chiar inflamat, dar dacă o doare în continuare să mergem la consult și-n următoarele zile. Să vă mai zic că pe Iulia n-a mai durât-o nimic din clipa în care am ieșit de le medic?
Dumincă toată ziua le-am răspuns într-una la întrebarea: Mami când ne duci înapoi la țară? Nu vreți să știți răspunsul.
Aseară am dat o fugă la cumpăraturi înainte de vijelie și nu știu cum naiba am făcut că am ajuns acasă cu mai puține lucruri decât am cumpărat. Tind să cred că s-a întâmplat din prostia noastră, pe care însa nu mi-o explic 
, pentru că de furt nu cred c-a fost vorba, fiindcă imi lipsesc chestii gen dergentul de vase, pe care nu cred ca s-ar înjosi niciun hoț să-l fure. Încă.
Și ca weekendul să se încheie perfect, azi dimineață, coboram ca o floare cu petale roz, scările de la ieșirea din birou, ținând în mână 3 căni și 4 lingurițe. Cum florilor prea multă apă le strică, când am atins cu papucul meu roz o treaptă încă udă după ploaia de aseară, s-a întâmplat ceva total explicabil, fizicește vorbind, și după două zbateri rapide de aripi, am aterizat cu fundul și picioarele ținute într-o poziție nefireacă și nu tocmai decentă, în singura băltoacă din curte.
Dar acum sunt bine, iar cănile sunt și ele salvate. O săptămână excelentă vă doresc!
Semne de bună purtare
Iun
În prima zi de vacanță a fetelor, pe seară, copilul Sonia a căzut cu rolele. Explicația ei este că a uitat să pună frână și s-a oprit într-o mașină staționată dupa care a căzut, ca un mic bolovan, jos. A venit acasă supărată, arătându-mi o julitură superficiala pe antebraț și spunandu-mi că o doare mâma dreapta, cea pe care s-a sprijinit când a căzut. Am doftoricit-o cum am știut mai bine, am bozgorodit-o că i-am spus de atâtea ori să fie atentă și tot nu mă ascultă, după care mi-a spus că i-a mai trecut. Mâna nu umflase. Deșteaptă și înțeleaptă ca un om mare, am luat hotărârea că nu-i de mers la medic.
Ieri dimineață am întrebat-o ce-i face mâna, și când mi-a spus că încă o mai doare, am hotărât că-i cazul să mergem la doctor. După ce am dat o tură pe la Spitalul Pantelimon, unde după 15 minute de așteptare un nene, asistent cred, ne-a spus că aștia mici sunt primiți doar la N. Grigorescu sau Budimex, am luat calea Grigorescului că-l cunoșteam mai bine. Deși aici la camera de gardă, la ora zece dimineața erau circa 50 de copii, am avut noroc că la ortopedie nu erau decât 4, așa ca am așteptat doar o oră, într-un vacarm de nedescris. Noroc că era aer condiționat înăuntru că altfel cred că mureau copiii acolo. După o oră, fac aici o paranteză și vă întreb dacă nu vi se pare ciudat că de fiecare dată când așteptați la o ușă, la medic, la stomatolog, la orice, cei de dinaintea dumneavoastră stau foarte mult înăuntru, iar când vouă vă vine rândul terminați extrem de repede? Nu mi se întâmplă asta numai mie, nu?
Revenind, după o oră zic, intrăm înăuntru, stăm un minut, apoi cu o trimitere mergem să facem o radiografie, dar doctorul ne și spusese că mâna-i ruptă. La radiografie am fost primii așa că am scăpat în 10 minute cu tot cu filmul luat, care film n-a trebuit plătit cum am pățit altă dată, apoi ne-am întors la cabinetul doctorului ortoped să vadă radiografia. Am așteptat din nou, că mai veniseră vreo cinci persoane, noroc că după vreo doi, când a deschis ușa să cheme pe cineva, medicul ne-a văzut și ne-a chemat în cabinet. Nici el n-a costat nimic, btw. Din păcate avusese dreptate, era acolo o fractură prin tasare și mâna a trebuit pusă în atelă gipsată, ceea ce înseamnă că domnișoara Sonia (doamne, acum îmi dau seama că am început să le spun domnișoare fetelor) a spus adio pentru două săptămâni și la bălăceala din piscină și la mersul cu rolele (ăstuia cred că i-a spus adio pe termen mai lung), dar și excursiei la țară, planificată pentru sfârșitul de săptămână.
Nu-i nimic, ea să fie sănătoasă, ne bucurăm că n-a fost mai grav și ne facem fete cuminți. Până atunci Sonia deja a vândut spațiu publicitar pe gips, aseară era deja mâzgălit cu tot felul de culori și semnături. Și n-a trecut decât o zi.
De pe stradă
Aug
Declar în cunoştinţă de cauză că atunci când prestezi muncă fizică n-ai chef de scris. Am încheiat declaraţia.
De câteva zile ne străduim să punem gresie în una din băi.”Punem” e un fel de a spune pentru că de fapt Sorin face toată treaba ( măsoară, taie, lipeşte, măsoara din nou, fixează, etc. ), eu doar îi dau plăcile de gresie/faianţă la mână şi, cea mai grea munca dupa parerea mea, curăţ după chitul de rosturi.
Ieri, mai exact aseară, mă faţâiam între baie şi terasă, cu treabă desigur, şi-am văzut pe stradă, cu ciudă recunosc, cum ceilalţi oameni n-aveau legătură cu apăsările noastre legate de gresie şi faianţă şi-şi petrec sfârşitul de zi cum ştiu ei mai frumos.
De exemplu, era pe stradă un tătic cu copilaşul lui pe care se străduia să-l iniţieze în mersul cu rolele. Dacă la început totul părea să meargă bine şi cel mic începuse chiar să prindă viteză, la un moment dat s-a întâmplat ceva (probabil o pietricică la una din roţi) şi copilul s-a dezechilibrat şi-a căzut. Ce mai vaiet, ce mai plânset…
Tatal, calm, îl ridică pe băieţelul de vreo 5 ani şi încearcă să-i spună că aşa e până înveţi să mergi cu rolele, te mai împiedici, mai cazi. Copilul plangea din ce in ce mai tare şi nu dădea semne că ar vrea să se oprească din urlet.
- Hai tati, nu mai plânge, e normal să mai şi cazi pâna înveţi…
- Măăăă doareeee, hăăăă…
- Lasă, tati, că-ţi trece, hai să mergem mai departe.
- Hohohoo măăăăăăăăbăăăă doareeeee că am căzut hăăăă…
- Aşa păţesc, tati, toţi băieţii, mai şi cad, se mai şi lovesc. Nu mai plânge, hai să mergem mai departe să mai încercam.
- Hăăăăă, mă doare, am căzut… hăăăă (plâns).
Dialogul a avut loc chiar sub balconul meu timp de vreo cinci minute (în cazuri din astea 5 minute înseamnă mult), aşa că am auzit discuţia până la capăt. Încheierea a fost cam aşa:
Copilul:
- Hăăă, nu mai vreau să merg, hăăăăăă, am căzut…hăăăăă…
Tatal:
- Ai căzut, ce să-ţi fac eu dacă eşti prost? Ia, gata, treci în pizda mătii acasă că m-am săturat.
Copilul:
- Hăăăă, am căzut….
Ştiu că sunteţi curioşi aşa că o să vă spun: baia a ieşit foarte misto.
Căzătura
Ian
Acum trei ani, la începutul verii eram cu rolele prin Herăstrău. Toţi patru. După ce ne-am plimbat fo două ore la liber sau controlat, am mâncat îngheţată, am băut suc şi am admirat peisajul, ne îndreptam spre ieşire. Parc aglomerat, sâmbătă după amiază, caldură mare, veveriţe pe alei, noi fără griji, patinam haotic.
Maşina noastră era parcată undeva în pantă, la ieşirea din parc. Coboram panta lejer, când văd copilul Iulia trecând pe lângă mine într-o viteză ce mie mi s-a părut extrem de mare. Ţipa: “mamiiiii!”. Mintea mea bolnavă a procesat că ea are nevoie urgentă de ajutor şi vă daţi seama, fără să stau pe gânduri, am pornit după ea, tare de tot. În pantă. Credeam că nu se poate opri şi are nevoie de ajutor.
Am ajuns-o rapid, am smucit-o din mers şi am aruncat-o pe o bancă de pe marginea aleii, dupa care, în loc să mă concentrez să mă opresc şi eu, mi-am întors capul să văd dacă e ok copilul. Moment în care s-a întâmplat ceva la picioarele mele, rolele nu m-au mai ascultat şi fara prea lung preludiu, am văzut copacii învârtindu-se deasupra mea şi m-am prăbuşit brusc pe buci, ca să nu zic noadă şi apoi pe spate.
Sincer, nu cred că m-aş mai fi ridicat de acolo fară targă, dacă n-ar fi venit spre mine un băiat, care mi-a dat mâna să mă ridic. De ruşine, am fost în stare să redevin biped, să-i mulţumesc omului pentru ajutor şi să urc dealul până la maşină (era parcată cam la jumătatea pantei) cu rolele în picioare.
Bineînţeles că Iulia m-a întrebat de ce am aruncat-o pe bancă, că ea ţipa aşa de fericire, nu că nu mai putea să se oprească.
Iniţial, m-am dat rotundă că n-am nimic, peste o ora eram la urgenţe la Floreasca şi deşi n-am avut nimic rupt sau mişcat, am avut dureri în zonă toată vara. Rău.
V-am povestit toate astea pentru că le-am revăzut “cu ochii minţii” azi dimineaţă, când am călcat strâmb pe scările din casă şi am căzut, cât sunt de lungă, de sus si pana jos, luând contact puternic cu fiecare treaptă. Acum nu-mi mai simt picioarele, palmele, dosul şi spatele. Sunt bine. Puţin ameţită, da’ bine.
