Posts Tagged ‘bunici’
Dacă e miercuri, muncim
Sep
Titlul acestui articol era dacă e marți, muncim, pentru că eu aveam impresia că-i marți. Bine, asta nu schimbă cu nimic lucrurile, și dacă e miercuri, muncim. 
Nu, n-am nicio problemă cu munca atâta timp cât ea îți lasă timp și de altceva.
Când erau fetele mele mai mici, pe la 4 ani așa, observaseră ele că în fiecare dimineață toată lumea se trezea se învârtea puțin prin casa și plecă apoi la muncă, numai bunicul stătea toata ziua în fotoliu la televizor. Cu toate astea, din casa noastră cel mai avut era bunicul. Lui îi aducea poștașul pensia în fiecare lună, iar pentru că de câte ori fetele îmi cereau mie un leu le spuneam că n-am sau le luam la întrebări legat de ce vor să facă cu leul ăla, în timp ce dacă-i cereau bunicului un leu, el le dadea fără să le întrebe nimic,așa că ele au ajuns la concluzia ca bunicul are întotdeauna bani și este deci cel mai bogat dintre noi. Azi așa, mâine asa, vine Iulia într-o zi la mine și-mi spune:
- Mami, te rog din suflet, nu te mai duce la serviciu! Spune-i și lui tati să stea acasă, că e mult mai frumos când suntem toți acasă.
Mi se rupea inima când vedeam cum mă roagă copilul și aș fi stat cu ea tot timpul meu, numai că noi toți trebuia să și trăim, așa că am încercat să o fac să înțeleagă:
-Iulia, dacă noi toți am sta acasă, cine ne-ar mai cumpăra pâine, de unde am avea bani de hăinuțe și mâncare, de cărți de creioane colorate, de jucării. Pentru toate astea trebuiesc bani și pentru a câștiga bani oamenii mari merg și muncesc.
Credeam că am s-o întristez cu explicația mea și-am s-o fac să nu-și dorească să crească mare vreodată, dar ea din contră, avea un as în mânecă:
- Mami, stai liniștită, sigur ne vom descurca, uite cum face tataie, stă toata ziua în fotoliu și exact atunci când nu mai are bani, vine poștașul și îi aduce o grămadă.
Acum copilul e mai mare și se pare că a înțeles cum stă treaba cu munca. De exemplu, acum stăm toți acasă, așa cum și-a dorit, dar muncim poate mai mult decât atunci când mergeam să lucrăm pentru altcineva.
În continuare tataie stă și chiar dacă nu mai e la fel de sănătos, lui îi aduce poștașul bani în fiecare lună. 
Luni după weekend
Iul
Deși mă așteptam la cel mai liniștit weekend de anul ăsta (se anunța căldură, copiii erau la țară la bunici, nu lucram sâmbata…), el s-a desfășurat exact pe dos.
Vineri seara primesc telefon de la țară și aflu că Iulia se văita că o doare în partea dreapta jos aproape de încheietura piciorului. Vorbesc cu mama, vorbesc cu copilul și hotărâm că-i treabă serioasă și că trebuie dusă la doctor că nu te joci cu apendicele.
Sâmbătă la 9 admiram în viteză holdele din Bărăgan în drum spre Brăila, unde mergeam să luăm copiii de la bunici, da copiii, pentru că Sonia nu voia să rămână acolo fără sora ei. În plus, cu ele la bunici era și verișoara lor, Mara, care spera să-și petreacă vacanța acolo cu Sonia și Iulia și pe care n-o puteam lasa singură la bunici, așa că sâmbătă pe la patru jumătate după amiaza, dupa aproape 500 de km parcurși, eram înapoi în București, ne pregăteam să mergem cu Iulia la doctor.
Prima și singura veste bună din weekendul ăsta a fost că nu-i probabil decât o alarmă falsă chestia cu apendicele, că acesta nu-i chiar inflamat, dar dacă o doare în continuare să mergem la consult și-n următoarele zile. Să vă mai zic că pe Iulia n-a mai durât-o nimic din clipa în care am ieșit de le medic?
Dumincă toată ziua le-am răspuns într-una la întrebarea: Mami când ne duci înapoi la țară? Nu vreți să știți răspunsul.
Aseară am dat o fugă la cumpăraturi înainte de vijelie și nu știu cum naiba am făcut că am ajuns acasă cu mai puține lucruri decât am cumpărat. Tind să cred că s-a întâmplat din prostia noastră, pe care însa nu mi-o explic , pentru că de furt nu cred c-a fost vorba, fiindcă imi lipsesc chestii gen dergentul de vase, pe care nu cred ca s-ar înjosi niciun hoț să-l fure. Încă.
Și ca weekendul să se încheie perfect, azi dimineață, coboram ca o floare cu petale roz, scările de la ieșirea din birou, ținând în mână 3 căni și 4 lingurițe. Cum florilor prea multă apă le strică, când am atins cu papucul meu roz o treaptă încă udă după ploaia de aseară, s-a întâmplat ceva total explicabil, fizicește vorbind, și după două zbateri rapide de aripi, am aterizat cu fundul și picioarele ținute într-o poziție nefireacă și nu tocmai decentă, în singura băltoacă din curte.
Dar acum sunt bine, iar cănile sunt și ele salvate. O săptămână excelentă vă doresc!
Vacanțele la țară
Iul
Cea mai mare parte din vacanțele de vară ni le petreceam la bunici, într-un sat de pe malul Buzăului, unde autobuzul din oraș ajungea odată pe zi. Bunica era o femeie strașnică, care deși avea pe vremea aia aproape 60 de ani și crescuse deja 8 copii și-o droaie de nepoți, avea încă răbdarea unei tinere mamici și ne făcea cam toate poftele.
Stați, copiii de pe vremea aia nu aveau poftele celor de azi, când spun toate poftele, trebuie înțeles că ne gătea exact ce-i spuneam noi. Voiam colarezi, ea ne făcea colarezi, voiam checuri, ne facea checuri, voiam ardei umpluți sau chifteluțe, tăia bunica o găina și-o gătea pentru nepoții ei dragi (eram vreo patru-cinci care stăteam peste vară la ea).
Pe vremea aia noi credeam că suntem niște copiii tare ascultatori, măturam curtea dimineața, adunam vișine pentru compot sau dulceață, alergam dupa fluturi, mergeam la pescuit și la scăldat, ce mai, cuminți nevoie mare. Numai că, acum când mă gândesc văd lucrurile cam așa: măturam curtea fără s-o stropim și dis-de-dimineță ridicam tot colbul în văzduh, de rămănea în urma noastră, când noi înaintam voioși curățând curtea, un praf de să-l tai cu cuțitul. Venea bunica de la apă (pe care o căra cu cobilița de la o cișmea de pe uliță) și găsea cei mai harnici nepoți din lume învăluiți într-un praf de nedescris. Nu ne certa, dar ne învăța în fiecare zi să stropim curtea înainte de a mătura, să nu se mai ridice praful. A doua zi poate udam, dar a treia sigur uitam.
Culesul vișinelor, la fel, era o îndeletnicire pentru care noi am fi vrut să ni se ridice statuie și pentru care primeam ce-i drept compoturi și dulceață la schimb, dar cât sufereau bieții vișini… Pentru a nu ne apleca sau întinde prea mult, pe ascuns, fără să ne vadă bunica, rupeam cu totul câte-o creangă mai greu accesibilă și o culegeam numaidecât. O ascundeam apoi cu grijă și ne lăudam că a terminat treaba repede. Vedea ea, săraca buni, că vișinii rămași fără fructe sunt mult mai golași, dar cum ea nu găsea crengile rupte decât hăt târziu în toamnă când noi eram de mult întorși la școală, n-am primit niciodată mustrări pentru treaba asta.
La prins fluturi, la pescuit și la scăldat eram cei mai fericiți copii din lume, dar tot ea trebuia să ne faca instrumentele, plase de prins fluturi, respectiv undițe. Oare dacă mai rugăm astăzi o doamna de 60 de ani să ne facă niște undințe, s-o pricepe ea? Că bunica se pricepea, frate. Făcea plută din te miri ce stuf și n-am înțeles nicodată de unde lua plumbul. Cârlige și gută îi mai luau ginerii de la oraș când își aduceau loazele în vacanță la țară, dar până și cozile alea de undițe le găsea ea undeva.
Una peste alta, tare mult ne-au plăcut nouă vacanțele astea petrecute la bunici și mă bucur tare mult că și fetele mele au posibilitatea astea, de a-și petrece o parte din vară la sat. Azi plecăm. Ele abia așteaptă, bunica le face cozonac si supă cu găluști, bunicul vopsește leagănul. Ah, ce dor îmi e de vremea când eram copil în vacanță la țară!
Tags: bunici, copii, copilarie la tara, parinti, tara
Familia ta îți citește blogul?
Mai
Ai mei nu, frate. Nici să-i pici cu ceară.
Pesemne că știu ei cum că eu scriu aici lucruri deja întâmplate majoritatea cu ei de față. Dar să zicem că eu îs excepția și voi scrieți bine și interesant, vouă vă citește familia blogul? Și dacă da, ce zice? Le place, nu? Că ăsta dor îl am și eu, să-mi spună ai mei că le-a plăcut. Sau nu, dar numai să spună ceva. Să mă certe că am scris ceva de bine despre un vecin, să mă prindă cu ocaua mică când vă povestesc că eu am făcut nu știu ce prăjitură și ea e de fapt făcută de mama soacra, să zică ceva.
Mai rău e că nici vecinii nu citesc. De unde să știe ei săracii că eu debitez aici prostii la adresa lor. Sinceră să fiu vecinul din stânga nici nu-mi doresc să citească vreodată ceva scris aici. El îmi va cere să pun parolă blogului. Nu, n-am scris nimic de rău despre el, dar chiar de bine de-ar fi fost, tot nu i-ar fi convenit. Pentru că e contros. Cuvantul ăsta nu-l căutați, nu cred că există.
Ai mei părinți probabil c-ar citi dacă i-ar învăța cineva să umble cu calculatorul, altcineva le-ar cumpăra unul si nenea de la RDS s-ar duce să le bage net. Dar nici de ei nu-s așa sigură. Când să aibă ei timp de net cu atâta treabă în gradină și la animale? Și dacă vor să știe ei ce fac, mă sună, că tasta aia cu telefon mic verde pe ea au învățat-o și-o știu acum cu ochii închiși.
Așa, cine-ar mai fi. Unchi, mătuși, aha, verișoarele. Da, da. Ele mai citeau uneori, ba una își făcuse curaj și chiar mai comenta pe aici. Acum are un bebe mic care-i mănâncă energia și firele de la net, cred.
De bunici nu mai zic nimic, ei sunt din generația care a luptat pe front ca să ne putem noi acum bate în taste. Abia aștept să vină vara și să merg la ei. Țin minte când eram copil, bunicul din partea tatei îmi arăta la televizor câte o crainică sau vreo cântăreață și-mi zicea: Uite tată, aș vrea să trăiesc și eu să-mi văd nepoții la televizor. El n-a murit, așa că mai e timp, numai că mi-e teamă, că șansele sunt acum la strănepoți. Dar eu la vară mă duc la el și-i arăt blogul. Sunt sigură că e singurul din familie care l-ar aprecia. I-aș spune: vezi bunicule, vezi ce frumos scriu eu aici ? Nu va vedea, n-are cum. Una la mână, eu nu scriu frumos și a doua la mână, el nu prea mai vede. Dar mă va crede și mai ales îmi va da dreptate.
Acum reiau întrebările de la început. Ce zic, mă, ai voștri după ce citesc ce scrieți? Le place, au ba?
Bunica şi calculatorul
Dec
Acum vreo două săptămâni a venit în vizită la noi bunica fetelor, de la ţară.
Eu mă bucur mult că fetele au o bunică la ţară. Este vorba de mama mea, cea care mi-a spus într-o zi că vrea să-i tipăresc blogul ca să-l citească şi ea. Ai mei au stat toată copilăria mea la oraş şi acum la pensie, a lor nu a mea, şi-au construit o căsuţă cu verandă şi pridvor, în satul în care s-au cunoscut. Romantici ăştia bătrâni, ce să zic…
Cât mama a stat la noi, fetele au fost pe ea cât au putut de mult. În timpul în care ele erau la şcoală, bunica respira. În perioada asta de respiro, mama s-a aşezat într-o zi pe scaun în faţa calculatorului şi a încercat să facă ceva. E de la sine înţeles că în afară de momentele în care îl şterge de praf, bunica n-a pus niciodată mâna pe calculator, deşi n-ai zice că-i aşa bătrână. A fost , în schimb, atentă la felul în care foloseam noi maşinăria fără de înţeles şi a stiut că trebuie să mişte de mouse. I s-a deschis în momentul următor o pagină de poveste frumos ilustrată , lăsată pornită probabil de copilul Iulia, care butonase înainte de a pleca la şcoală. De poveste i s-a părut bunicii iniţial, dar şi-a dat seama imediat că pe ecran erau nişte cerinţe de aritmetică, e drept, uşoare pentru bunici.
Nu ştiu cât timp a petrecut mama uitându-se prin magic desktop ( da, s-a descurcat, dar ce pretenţii să avem când şi copiii de 3-4 ani se descurcă cu softul asta?).
Eu povestea asta am auzit-o seara târziu în ziua respectivă din camera fetelor unde bunica stătea la poveşti cu nepoatele. Am tras cu urechea la discuţie, aşa cum îi stă bine unei mame care se respectă.
Iulia: Aşa buni, şi cum te-ai descurcat?
Mama: M-am descurcat usor, am rezolvat ce era de rezolvat şi abia după asta am avut voie să mă joc.
Iulia: Şi te-ai jucat?
Mama: Da, sigur ca m-am jucat…a fost foarte distractiv.
Iulia: Ah, buni, din păcate cred că programul ăsta e defect.
Mama: Cum aşa?
Iulia: Păi, dacă pe copii nu-i lasă să ajungă pe paginile pe care n-au voie, pe bunici de ce îi lasă să se joace? Nu-i corect…
Sonia (somnoroasă): Lăsa-ţi mă, că ne lămureşte mami mâine.
Vă e clar că m-am prefăcut a avea de dus ceva la ele în cameră şi mi-am făcut întâmplător apariţia în mijlocul lor. Le-am spus aşa direct şi pe un tot destul de grav:
“Dragele mele, joaca nu-i numai pentru copii, aşa cum nici pericolele de pe internet nu vă pândesc doar pe voi. Şi noi, cei mari, putem fi înşelaţi sau furaţi pe internet, şi noua ni se pot intâmpla multe lucruri suparătoare, dar chestia care ne fereşte pe noi de asemenea pericole, şi pe care ne place să credem că o căpătăm cu toţii odată cu vârsta, se cheamă discernământ. Aţi înţeles?
Ele se uitau toate trei la mine ca la televizor.
Sonia: Mami, tu ai ascultat la uşă?
Tags: bunici, copii, internet, magic-desktop
Deja mi-e dor
Iun
Pentru ca a inceput vacanta mare, am dus fetele la tara la bunici. Le-am zis ca le las doua luni, ceea ce nu-i adevarat, da’ eu nu le-am mintit, doar ca ma vor chema ele mai devreme. Asa sper.
Au trecut abia doua zile si deja mi-e dor de ele. Stiti ca-i o expresie: ” Fara copii casa parca-i goala”? E super-adevarata vorba asta. E goala, tacuta, plictisitoare si nasoala. Tre’ sa-mi gasesc urgent o ocupatie ca altfel o iau razna. Noroc ca luni incep serviciul. Acum o saptamana nu m-as fi asteptat de la mine sa gandesc asa.
Ele se simt minunat la bunici, doar ca ieri m-au sunat sa-mi spuna sa le trimit o piscina, ca-i garla cam departe (10 minute) si mamai nu vrea sa stea toata ziua pe malul raului.
Mi-au mai spus ca plimba catelul de doua trei ori pe zi, la sosea. Saracu’ caine pica seara lesinat. Au si copii cu care sa se joace, au si maidan la 10 metrii de casa bunicilor si ce-i mai important, au magazin.
Ce ciuda mi-e ca nu pot sta si eu toata vara acolo! 
Sfarsit de vacanta
Feb
Imi este foarte dor de fetele mele. Au fost plecate doar o saptamana si deja cand vorbesc cu ele la telefon, am un nod in gat si o gheara in stomac. Ma gandesc ce o sa fac la vara, cand am aveam de gand sa le las mai mult la bunici.
Au avut o vacanta frumoasa, linistita, fara calculatoare, poluare de metropola si zgomote de trafic. Tataia nu s-a tinut de cuvant dar nu a fost nici o tragedie si cred ca tarasenia, se va intampla totusi la vara.
Sper ca s-au mai cumintit .
In sat la bunici exista si oameni foarte, foarte saraci. Insa lumea nu-i trateaza cu indiferenta, cum am citit ieri undeva, ci ii ajuta. Si pentru ca printre ei sunt si copii, Sonia si Iulia s-au hotarat sa-i dea unei fetite, gecile lor de schimb, pe care si le-au luat la tara. M-am bucurat mult ca au facut ele asta, desi nu-i prima data. Imi aduc aminte ca in clasa intai, Iulia i-a dat ghiozdanul unei fetite de la ea din clasa, care venea cu cartile in punga. Bine, au culminat cu rolele, pe care le-au facut cadou tot asa unei fetite, care se uita la ele ca la Dumnezeu. “Le vrei tu? a intrebat-o Sonia. “DA, daca se poate!” a raspuns copilul si Sonia i le-a dat, desi stia ca se va alege cu o cearta zdravana, ca rolele de-abia le primise cadou de la unchiul ei. A plans apoi trei zile, pana s-a dus taica’su cu ea si ia luat alte role 
Pe astea noi cand s-au mai tocit, le-a vadut cu 10 lei si era foarte fericita Hai ca am pornit de la una si am dat in alta.
Vacanta s-a terminat!
Din nou acasa
Feb
Ne-am intors acum cateva ore. Fara copii. Au ramas la tara la bunici, pentru o saptamana. Poate se mai cumintesc.
Ne-au facut bine aceste doua zile la tara. 
Am respirat aer curat, am fost dupa gaste,
am facut focul cu lemne,
si am mancat bunatati facute de bunica.
Desi si-au luat la ele si bagaje pentru o saptamana si carti/caiete pentru temele de vacanta, fetele la un moment dat s-ar fi intors acasa cu noi. Mai mult Sonia. Nu-i mamoasa si isi iubeste mult bunicii ( care le fac toate poftele, evident), numai ca o apucase asa un dor de casa . S-a razgandit rapid, cand tatal meu ( tataia) care are o dacie veche in spatele curtii, pe care nu se indura sa o dea la fiare vechi, pentru ca inca merge, le-a promis ca se vor ocupa de masina saptamana asata. Ce inseamna asta? Vor sa vopseasca cu pensula masina, in toate culorile, sa o taie cu flexul, ca sa o faca cabrio, si sa-si plimbe nepoatele cu ea pe camp . Eu inca sper ca el glumea, numai ca nepoatele l-au luat foarte in serios si chiar sunt curioasa cum o sa se termine toata treaba. Deja mi-e dor de fete.
Cand sa plec?
Ian
Stau la serviciu, in fata calculatorului si nu ma pot hotari.Vor fetele sa mearga la tara, la bunici, in scurta vacanta care urmeaza. Le-am promis ca le duc si ele acum nu mai au stare. Vor sa plece in clipa asta. Bineinteles ca n-am pregatit nimic si sunt inca la serviciu. Nu stiu ce sa fac. Sa plecam in seara asta, sa plecam maine dimineata. Astia anunta zapada. Daca se blocheaza drumurile? Zici ca sunt aia din povestea cu drobul de sare.
As pleca acum acasa, as face bagajul si la patru as fi deja in drum spre Braila. Dar as pleca in prea mare viteza, poate as uita acasa niste chestii importante. Doamne, ce ma mai lamentez. Cred ca daca eram un pic mai hotarata acum eram la Urziceni. Da poate e mai bine sa plec maine dimineata.
Suna telefonul. Sigur sunt ele. Sit, nu stiu ce sa fac.
