Peste 20 de ani?

Vă spuneam zilele trecute cât de mult s-au mișcat treburile în ultimii 10 ani. .

Acum zece ani, majoritatea dintre noi, nu aveam calculatoare acasă, acum se descurcă cu computerul până și babele, iar internetul îl avem deja, mulți dintre noi, pe telefon. Am fost zilele trecute la o conferință, în care se discuta despre viitorul produselor bancare și se întrevede efectuarea tranzacțiilor prin simpla apropiere a ceasului de un POS deștept. 

Stau acum și mă gândesc, cum or să stea oare lucrurile peste 20 de ani? Ok, vom fi cu toții mai bătrâni, asta se știe. Iulia și Sonia vor avea 30 de ani și mai multă minte probabil. Eu s-ar putea să fiu de mult bunica, logic.

Iulia mi-a spus, că a visat asta într-o seară. Adică, nu e sigură că era seară. Cineva i-a vorbit așa:

“Buna, sunt Raluca, nepoata ta și îți vorbesc din viitor.

Suntem în 07/11/2029 o zi memorabilă pentru omenire. Azi s-a lansat la scară globală potpalul Asus TL350, cu ajutorul caruia poți călători  în trecut.

Călătorii în viitor s-au făcut încă din 2012, când Frank Palm a fost nevoit să efectueze o călătorie  temporală în viitor și a avut posibilitatea de a modifica coordonatele de atunci, ale axei temporale, evitând astfel, sfârșitul omenirii, sfârșit datorat pandemiei de gripă porcină, declanșată în anul în care tu asculți mesajul meu.

Desigur, tu știi doar că se vorbește de o epidemie de gripă porcină, dar istoria pe care noi o studiem în 2029 menționează date mult mai grave.

De atunci, s-au făcut foarte multe călătorii în viitor, de exemplu eu știu exact cum vor arăta viitorii mei copiii și pe ce planete îmi voi face concediile în următorii 50 de ani, împreună cu cei trei soți pe care îi voi avea, dar n-am putut afla niciodată prea multe, despre istoria de dinainte de 2009. 

Se pare că domnul Palm, a făcut mult bine omenirii, dar a șters atunci dintr-o eroare, amintirile oamenilor,  iar aceștia lipsiți de memorie, n-au știut la ce foloseau cărțile și computerele, așa că majoritatea dintre ele au fost distruse. 

Norocul a fost că laptopul  Asus UL30, cu care Palm plecase în călatoria sa în timp, era intact.  La întoarcere, acesta, care era singurul om a cărui memorie nu fusese afectată, a reușit să-l conecteze la alte computere scăpate de distrugere, reușind astfel să  salveze multe date despre trecutul omenirii. Însă nu atât de multe, cât își doresc să cunoască, acum, copiii ca mine.

De aceea bătrânul Palm s-a luptat mult în acești ultimi ani, pentru a putea pune la punct o tehnologie, care să ne ajute pe noi, copiii de azi, să ajungem la voi, oamenii din istoria veche a omenirii. A reușit deocamdată doar parțial, deoarece încă nu putem ajunge fizic la voi, dar putem să ne facem auziți.

Cuvintele mele se imprimă în format text pe pagina alba a potpalului Asus TL350. Tati mi-a spus că pe vremuri se numea laptop și avea forma ușor dreptunghiulară. Al meu e rotund și mic cât o portocală. Ceea ce auzi tu, este de fapt vocea lui transpusă în timpul tau. Vorbește toate limbile pământului, mult mai  bine decât o facea pe vremea voastră google translate.

Este un potpal făcut special pentru copii. Putem foarte simplu să ne facem auziți de copii din trecut și pe lângă asta, mai știe să facă multe lucruri. Face cu mine lecții de pian și îmi atrage atenția că ora prânzului a trecut și eu nu mi-am mâncat sâmburele. Da, ăsta e pranzul unui copil de 8 ani…”

Dupa asta, Iulia îmi spune că glasul s-a stins, fără a-și lua rămas bun și fără  a-i spune dacă revine sau nu. 

Mă întreb cum or să stea oare de-adevaratelea  lucrurile peste 20 de ani. Apropo, Sonia zice că pe fetița ei o va chema Raluca. Dar dacă la un moment dat în viitor, călătoria în timp a devenit posibilă, atunci acei călători sunt deja printre noi? 

Acest post a fost scris pentru concursul SuperBlog 2009.

Tags: Asus, copii, trecut, viitor

Mă joc în grădina din vis

De ani de zile visez din când în când o grădină frumoasă. Ce spun eu frumoasă, e un fel de rai. De cele mai multe ori, acolo nu sunt singură, am cu mine prieteni, persoane din familie și uneori necunoscuți. Necunoscuți la început, pentru că pe măsură ce trece timpul (din vis) toți necunoscuții îmi devin parteneri de joc.

Jocul diferă de fiecare dată și pe măsura ce am crescut, a devenit mai complicat. Mai compicat și mai palpitant. Mai complicat și mai interesant.

Nici grădina nu-i mereu aceiași, sau nu-i în același anotimp, sau nu-i în același loc. Dar e gradină. Indiferent că-i uneori plină de păsări, alteori plină de case, întotdeauna știu că-i o grădina. O grădină de vis, din vis.

V-am spus azi de gradina mea, pentru ca zilele astea am visat-o din nou. Dacă de obicei eram acolo cu mâinile goale, acum aveam cu mine ceva ușor, dar totuși aveam ceva. Era un laptop  Asus G60J. Nu știam la început la ce-mi va folosi, dar mă bucuram că-l am cu mine și speram în gând ca visul ăsta, (de câte ori ajung în grădină, știu că-i un vis) să fie măcar puțin realitate și să-mi rămână, după ce mă trezesc, dacă nu grădina, măcar notebook-ul.

Să revenim. Încet, încet, oamenii din grădină s-au apropiat de mine și m-au rugat ceva: Să le salvez locul. Gradina urma să fie furată. Eu, mai novice decât mă credeau ei, am ridicat din umeri și până să apuc să spun ceva, mâinile lor s-au îndreptat toate spre laptop. “Dă-i drumul!” au rostit într-un glas, “el va ști ce-i de facut”.

Oarecum neîncrezătoare am dat drumul laptopului și în timp ce pe ecran apăreau rând pe rând componentele lui (procesor Intel Core i7 de ultimă generație secondat de 4GB de memorie RAM și o placă video nVidia GeForce 260M cu încă 1 GB de memorie dedicată) simțeam că oamenii aceia puteau avea dreptate, toate astea ne vor ajuta să găsim o soluție de salvare pentru grădină.

Urma ca un robot foarte deștept  sa vină și să fure grădina. Forța lui venea tocmai din faptul că nu aprecia dimensiunile, pentru el totul avea aceiași mărime.

Mie întotdeauna mi se păruse că ea e situată (grădina zic) pe un fel de norișor, dar chiar să o poată fura cineva nu mă gândisem niciodată.

Unul dintre oamenii veniți foarte aproape de mine, a spus ceva legat de clone. A fost suficient. Salvarea grădinii putea veni doar din munca noastră a tuturor. Trebuia să creăm o nouă grădină. O grădină identică cu cea în care ne găseam, dar de dimensiuni mult mai mici. Trebuia să fie identică pâna la cel mai mic detaliu. Robotul nu aprecia mărimea dar în rest nu putea fi păcălit. Aveam nevoie să creăm o lume reala, o lume 3D.  

Nu ne-a fost greu. Treaba a mers ca pe roate, fiecare din noi se pricepea la ceva. Ok, eu nu mă pricepeam la nimic, dar măcar era Asus-ul meu. Era incredibil. Totul arăta real. Totul. Oamenii, copacii, pasarile, casele, până și pârâul curgea identic.  

Am avut noroc și că robotul a venit de undeva de jos. Dacă ar fi venit pe orice altă parte, ar fi văzut mai întâi grădina, în ansamblul ei.

 Așa, venind de jos, grădina întreagă nu-i apărea decât dintr-un singur loc. Din locul în care, sunetul grădinii (păsări, foșnet, vânt) se auzea mai profund ca oriunde.  Din notbookul meu cel nou și puternic. S-a îndreptat înspre el și aproape că ni l-a smuls din mâini. A dispărut în câteva secunde fără să ne fi aruncat noua, nici măcar o privire.

Totul s-a petrecut foarte repede, nimeni n-a avut timp să se sperie sau să spună ceva. În câteva secunde toți au trecut apoi, de la îngrijorare la extaz. Grădina fusese salvată.

În clipa aceea mi-am dat seama că visul se va sfârși curând. Uitasem o perioadă că totul se petrecea în vis. M-am bucurat că se sfârșește. N-aș mai fi vrut să stau acolo fără bijuteria mea de laptop. Trebuia să mă trezesc și să fac ceva pentru a avea unul al meu. Unul real. Asus G60J există.

Tags: Asus, laptop, oameni, vise

Baba şi laptopul

Dimineaţă devreme, Răzvan şi-a aruncat în viteză rucsacul în spate, şi a plecat grăbit de la bunica, despărţindu-se doar printr-un sărut scurt şi lasând-o pe bătrână din nou singură cu amintirile ei, în satul depărtat de munte, dar promiţându-i acesteia că va reveni să o vadă curând.

Se va  întâmpla mult mai repede decât se aştepta el, dar despre asta mai târziu.

Acum îl aşteptau cca. 12 ore de mers cu trenul şi baiatul era mulţumit că laptopul Asus UL30,  primit cadou de la tatăl său acum o lună, îi va ţine companie, datorită bateriei care-i oferă autonomie pe toată durata călătoriei. Îşi pregătise pentru drum două filme, pe care le va vedea la rezoluţie HD. În drumul către gară băiatul chiar se gândea că laptopul lui, care cântarea doar 1,5Kg, nici nu se simte în rucsac.

Răzvan a prins trenul în ultimul moment şi odată ajuns în cuşeta pe care şi-o rezervase se dezechipă şi se pregăti pentru o zi lungă. Şi-a amintit că-şi descărcase pe laptop şi pozele de la ultima petrecere trăznită la care luase parte la facultate, fiestă la care m’nealui apăruse îmbrăcat în femeie, mai bine zis cocotă ieftina,  spre deliciul asistenţei.

………………………………………………….

După ce-şi petrecu nepotul, bătrâna se întoarse în casă, bagă câteva lemne în foc şi-şi făcu un ceai de mentă care s-o strângă oleacă la stomac. Băgă câteva lemne în foc, luă ceaiul de pe plită şi căută din ochi, un loc unde să pună  ibricul încins. Văzu pe colţul mesei o bucată de tablă frumos slefuită şi se bucură că nepotul s-a  gândit să-i taie aşa o placă frumoasă, ca ea să poată aşeza oalele pe masă, fară sa aibă grijă că arde ceva.

Îşi pregăti o cana şi turnă tacticoasă  ceaiul din ibric, uitându-se cu interes la bucata de aluminiu de pe masa ei. Din păcate din cauza ibricului încins, în mijlocul tablei ramăsese o pată neagră. Bătrâna se gândi că ar fi bine să cureţe acum negreala, că apoi cine ştie dacă se mai ia. Luă cutia de tix, turnă puţin pe o cârpă umedă şi începu sa frece locul înegrit. Nu se curaţa deloc şi femeia renunţă. Îşi puse ochelarii şi acum i se părea că vede, prin  lentilele groase, cum pata neagră semăna cu ceva scris. Bunica lui Razvan era credincioasă şi poate de aceea citi cu mare bagare de seama literele şi înţelese că e vorba  de un mesaj divin. Scria AldeSUS sau cam aşa ceva, ce mai, era divin.

Acum că văzuse placa asta mai de aproape, bătrâna observă că nu-i nici pe departe ce credea ea că este şi începu să inspecteze  manţocăria. O suci pe toate parţile şi reuşi chiar să o deschidă. Arăta cam aşa:

Femeia a rămas mută de descoperirea făcută şi brusc realiză că aparatul ăsta (era clar un aparat) e cel cu care umblase nepotul ei ieri, numai că ieri avea pe el imagini şi azi nu mai are. Cum nici ea nu trecuse degeaba prin viaţă, şi-a dat seama că “necuratu” trebuie să meragă cam ca un televizor şi curioasă, căută un buton de la care să-l pornească. Uşor de zis, greu de făcut, era plin de butoane care mai de care mai ciudate.  Apăsă pe câteva dintre ele şi nimic. “Ah, gândi bunica, poate i-am făcut de petrecanie eu cu tixul meu şi cu ibricul încins.” 

 Nu-şi pierdu însă speranţa şi mai apăsă câteva butoane. De data asta gandi înainte şi îşi aminti că la telecomanda televizorului, butonul de pornire e undeva sus. Aşa trebuie să fie şi la ăsta. Mai apăsă două butoane de sus şi dintr-o dată pe ecran începură să apară chestii.

Bătrâna zâmbea, ca un copil care a făcut o boroboaţă şi n-a aflat încă nimeni. Odată aprins, femeia începu din nou să apese pe butoane, având grijă să-l ocolească pe ăla de pornire. În mai puţin de jumătate de oră ştia deja să mute de colo-colo iconiţele de pe ecran.

Ceaiul se răcise în ceaşca, baba se juca la butoane de o ora jumate şi nu dădea semne că ar vrea să-şi termine distracţia. Apăsase pe ceva şi începuse un film. Nu-i prea plăceau ei fimele, prefera politica, dar la ăsta se uita cu ochii ieşiţi din orbite şi gura căscată. Era unul din filmele pe care Răvan şi le pregătise pentru o zi petrecută singur în cuşetă. Deci da. Era un film porno, la care se uita acum bunica lui, încercând să înţeleagă ceva din ţipetele, mişcările şi aglomeraţia de pe ecran, cu mintea ei de femeie trăită la ţară şi trecută acum de 75 de ani.

Ţaţa Marioara, fina bunicii lui Razvan, o obişnuită a casei, dădu buzna în jurul prânzului, alarmată de zgomotele pe care le-a auzit venind din casa bătrânei (aceasta din urmă nu gasise de unde să dea aparatul mai încet). O găsi pe aceasta, cum v-am spus, cu ochii ţintă în ecranul laptopului, ca atunci când s-a transmis Revoluţia la televizor acum 20 de ani.  

Cele doua femei urmariră în continuare foarte interesate ce se petrecea în film. Ba chiar au vrut să-l vadă şi pe urmatorul, dar cum acesta era un film de groază şi erau ele destul de speriate, au abandonat.

Ţaţa Marioara, mai versată (văzuse ea laptop din ăsta la primarie, unde era femeie de servicu), deschise altă iconiţă, cu videoclipuri, apoi alta, plină cu poze de data asta. Şi se distrară babele ascultând muzică şi privind la poze cu tineri petrecăreţi, unul chiar deghizat în femeie, de nici nu ştiură cum trecu timpul. Nu-l recunoscură pe Răzvan în poze, desigur, aveau mintea spălată de la filmul de mai devreme.

Aşa le găsi Răzvan pe amândoua, hlizindu-se cu feţele în calculator, într-un frig de crăpau pietrele, căci bunica uitase de ceai, de foc, de mancare, problemele cu stomacul, de tot…

Băiatul şi-a dat seama că a uitat Asus-ul la bunica şi a vrut să se întoarcă imediat, numai că trenul a oprit prima dată abia dupa trei ore. A coborat  în prima staţie, şi a luat imediat un tren înapoi şi iată-l acum, după mai bine de 6 ore din nou la bunica. Se aşteptase ca aceasta nici să nu fi băgat de seamă că el a uitat laptopul, însă nu a fost deloc aşa.

A întrebat-o doar ce a facut în tot timpul acesta şi bătrâna i-a povestit, sărind desigur peste partea cu ibricul, tixul si filmul deochiat.  Cum ceasul era abia două după-amiază şi bunica găsise butonul de start în jur de  opt dimineaţa Razvan a înteles că şi-a salvat jumatate din baterie şi că va putea folosi calculatorul încă 6 ore de acum în colo.

Îşi luă, din nou, la revedere de la bunica şi promise, la rugaminţile acesteia că-i va aduce odata şi ei un aparat din ăsta, pe care să i-l lase aici, să-şi mai alunge şi ea urâtul cu el.

……………………………………………….

Acest articol este scris pentru prima probă de concurs la SuperBlog 2009.

Tags: Asus, baba, concurs, intamplari, notebook