Am fost cândva de vârsta lor

Pe la sfârșitul clasei a V-a m-am îndragostit cum numai o fetiță cu ochii de azur o poate face, de un băiat, să-i spunem V, ce semăna extrem de tare cu unul dintre membrii unei trupe în voga la acea vreme, cu care aveam un mare poster la mine-n cameră. V învăța la altă clasa. Tot a V-a. Nu conta că aproape toate fetele de vârsta mea erau îndrăgostite de el, mie îmi plăcea și gata.

De dragostea asta a mea știam eu, încă vreo două prietene și colegul meu de bancă, un băiat de două ori mai frumos (o spune mintea mea de-acum) față de donjuanul de la B. Din nefericire pentru mine colegul meu era prieten cu cel căruia îi declarasem de nenumărate ori în gândurile mele, în nopțile răcoroase de iarnă dintr-un apartament cu calorifere reci, dragostea mea veșnică. Doamne, cum putem gândi…

Era prieten, spuneam, și cum colegul era la rândul lui îndrăgostit de ochii ei de azur, a vrut să știe dacă rivalului îi e pe plac fata. Și l-a întrebat direct cum nu cred că mai știu s-o facă puștii de azi: Bă, lu Nina îi place de tine, ție îți place de ea? Bine, eu n-am fost de față când s-a întâmplat asta, dar aș putea băga mâna în foc că ăstea au fost cuvintele.

Evident că ăla n-a dat pe spate și n-a spus cum visam eu: Vai, dar eu am iubit-o primul, e fata visurilor mele, abia aștept să-i spun și ei lucrurile astea..bla, bla, bla, ci a fost cât se poate de sincer: Care Nina?

Că omul a fost sincer o spune iarăși mintea mea de-acum că pe atunci eram convinsă că se preface și că în taină mă iubește de numa.

Anyway , colegul a venit în clasă și în timpul orei de rusă, mi-a băgat mortu-n casă: Îți place degeaba de V, el nici nu te cunoaște. Dacă n-ar fi fost oră cred că l-aș fi omorât pe mesagerul nesolicitat. Cum să nu mă cunoască când eu credeam că dintre toate fetele care defilau prin fața ușii clasei lui, el a pus ochii pe mine? Cum să nu mă cunoască când eram sigură că m-a privit cum n-a mai privit niciodată pe nimeni și odată îmi aduceam clar aminte că mi-a zâmbit, e drept cînd eu m-am împiedicat la intrarea în școală, dar nu contează, a făcut-o.

Bun, m-am resemnat, am plâns vreo doua zile, dar ăsta, colegul de bancă, să-i zicem A, ca să nu mai explic de fiecare dată cine e, suferea și el alături de mine, așa că într-o zi mi-a propus să-mi facă cunoștință cu V. M-am gîndit dacă e înțelept să accept una ca asta, și după vreo câteva zile de ezitări dragostea a învins, în sensul că am zis fie ce-o fi, trebuie să mă cunoască și oficial.

La ora la care clopoțelul suna pentru pauza mare, eu cu A mă întâlnesc cu V, și A ne face cunoștință în stilu-i inconfundabil: Ea e Nina care te iubește, apoi către mine: El e V care nu te cunoaște. 

M-am înroșit până în unghiile de la picioare și mi-a venit s-o iau la fugă, bine, după ce l-aș fi snopit în bătaie pe A, dar n-am făcut nimic, am rămas acolo cu privirea tâmpă țintind freza modernă a băiatului care avea așa un aer de macho man de nu vă închipuiți. Gândurile-mi erau departe, nu mai vedeam nimic din ce se întâmpla în jur, dar cu toate astea am auzit vocea lui spunând, în loc de please to meet you sau orice se zice în cazurile astea, atât: A, o știu, nu-mi place de ea.   

Măi, mai mare umilire ca în ziua aia nu am mai trăit de atunci, dar dragostea pentru băiatul cu pricina s-a prefăcut în praf, nu brusc cum ați fi tentați să credeți, dar nici ani n-a durat. A ajutat mult și-o colegă de-a lui care mi-a spus că-i mediocru, acolo la limita corigențelor, iar eu pe proști nu i-am putut nicicând iubi, oricât ar fi fost ei de șarmanți.

Când l-am revăzut pe băiat peste ani, am înțeles că A mi-a făcut atunci un bine, tipul era doar o idee mai înalt decât băieții de clasa a V-a, chel și cu fața buhăită de la băutură. M-a salutat, dar eu nu l-am recunoscut. Am aflat abia apoi de la prietena cu care eram că tocmai am trecut pe lângă o fostă dragoste din generală. Bleah! Vedeți voi, pe mine nu trebuie să mă supere nimeni,că cine știe, poate păți ca V.

Glumesc, mi-am amintit de episodul ăsta umilitor și pe care îl credeam închis într-un ungher de suflet, pentru că zilele astea am înțeles că fetele mele au vârsta mea de-atunci și chiar dacă mie pe vremea aia nici nu-mi trecea prin cap să-i spun mamei despre iubirile mele, mă gândesc că ele vor vorbi cu mine despre asta. Că trăim alte vremuri, nu?

Tags: amintiri, copii, dragostea de adolescent, generala

Ce-am mai făcut – 3

Ieri ne-am hotărât să petrecem o zi (mă rog, o parte din zi) în mina de la Slănic. Am plecat ca boierii pe la 10 dimineața de acasă, am circulat regulamentar și la 12 fix eram la coadă la intrarea în mină. Da, era coadă și la intrare și la ieșire, dar imediat ce intrai înăuntru aveai impresia că-s foarte puține persoane acolo, poate și pentru că mina e imensă. Am mai fost o singura dată acolo cu fetele acum vreo doi trei ani, Doamne, ce repede trece timpul.

Anul ăsta am stat în mină trei ore și-un pic, am fost bine îmbrăcați și totuși ne-am bătut pe cafea, ceaiuri și ciocolate calde. Am fost cu Ioana și-ai ei, plus copilul Daria care are norocul de-a avea o bunică din Slănic, cu casa vis-a-sis de Grota miresei. Am fost și noi acolo după ieșirea din mină și unde ne-am îndragostit iremediabil de loc.

Dar să revenim în mină, fetele nu s-au plictisit deloc, s-au plimbat cu bicicletele, au sărit în saltelele alea de pe-acolo, au jucat cărți, au lins sare… Chiar și tăticii s-au distrat grozav, au pedalat până nu și-au mai simțit picioarele, au jucat tenis de masă, ce mai, au fost trei ore faine de tot.

Dacă n-ai fost niciodată la salină ar cam fi cazul s-o faci, e o experiență pe care noi o vom repeta cât de des putem. Culmea e că așa ziceam și data trecută și uite că au trecut deja trei ani. Intrarea e 14 lei pentru adulți și 7 lei pentru copii, elevi si studenți, iar programul este de la 9-15 în zilele de lucru, de la 9-18 sâmbăta și duminica, iar lunea e închis.

Tags: amintiri, oameni, program salina Slanic Prahova, salina

10.08.2011

Ce-aș vrea să-mi amintesc peste ani legat de ziua asta?

A fost o dimineață cu nori și ploaie. Am vazut-o la prima oră când cu părul nepieptănat am plecat pe stradă până la magazinul din colț (noi chiar avem un magazin fix în colț) să-mi iau zahar și lapte. Am strâns apoi în grabă și printre picături rufele de pe sârmă, știu, ar fi trebuit să fac asta înainte de a pleca la magazin, dar cereți prea mult de la un om abia trezit, așa că unde aproape ca atunci când au fost scoase din mașină, le-am aruncat de-a valma în fotoliu. O să hotărăsc mai târziu ce fac cu ele. Acum vreau să-mi gust cafeaua cu zahar și mult lapte. Mmm, gustul cafelei băută pe ploaie e altul, mult mai profund față de cel al zilelor însorite.

O pisică a dormit la mine în birou. Nu-i pisica mea, nu-i nici măcar a vecinilor, dar pentru că las noaptea ușa deschisă la birou și-a făcut un obicei din a dormi aici. Pisică vagaboanda, cine știe unde e casa ei de fapt, pentru că ziua nu o văd deloc.

Azi trebuie să pregătesc actele pentru contabilă, sunt un pic în urmă cu ele pentru că am avut mult de lucru în atelier și am zis că-i bine să dau și eu o mână, două mâini, de ajutor.

Știți de ce am zis două mâini? Pentru că zilele trecute am pus nasturi la niște pantaloni întai și apoi la bluze. E ușor de tot. Trebuie doar să stai în fața unei mașini, s-o pornești, să verifici că ai ațele băgate de către cineva care se pricepe, să iei un nasture, să-l potrivești pe semnul dat pe material, să le bagi așa potrivite (materialul cu nasturele) sub tălpica mașinii de cusut,  să lași tălpica jos, să verifici dacă acul intră exact prin găurile nasturelui (altfel se sparge nasturele) și apoi să apeși cu încredere pe pedala de acelerație a mașinii vreo două secunde.  Simplu, nu?  Cât am scris aici cum se face, punem trei nasturi.

Revenind, azi am crezut ca-i joi. Până și mama a crezut la fel aseară când voia să scoată tomberonul cu gunoi la poartă. Joia vin gunoierii și asta bătrână nu avea de gând să-i scape. Noroc că a văzut-o un vecin și i-a spus că-i oleacă prea devreme. Pun pariu ca azi uitam să-l scoatem. N-ar fi prima dată.

Fetele sunt bine, bronzate, cu lecțiile de vacanță făcute pe jumatate (n-au ajuns încă acolo, dar eu le încurajez). Îmi amintesc că eu îmi făceam tema de vacanță în ultimele doua zile înainte de începerea școlii. Și scriam frumos și cu grijă. Aș vrea ca ele să termine mai repede, mai ales că au început să le scrie încă din prima zi de vacanță, însă cheful le-a dispărut brusc atunci când au auzit zarva străzii. La noi încă se joacă copiii pe stradă. Aproape toate jocurile alea de mult uitate. Unele chiar cu mingea.

Vă las că începe ziua. Să fie și-a voastră exact așa cum vă doriți!

Tags: amintiri, copii, munca, vacanta, zile obisnuite

Trei ani de blogăreală

În 3 august 2008 scriam primul post pe blog. Au trecut de atunci 3 ani frumoși în care am crescut (vedeți, nu zic am îmbătrânit) odată cu blogosfera, am văzut și uneori făcut lucruri faine, am cunoscut oameni și cel mai important: am scris. Nu mult și bine, nu mult și prost, ci așa cum am crezut eu de cuviință, așa cum am putut și așa cum s-au întâmplat lucrurile.

Pentru cei care nu știu, eu am început blogul ăsta pentru că începea să mă lase memoria, și cu toate că criserb îmi amintea în fiecare zi la 11 să iau pastila de Memoplus, am zis că-i bine să rămână undeva, într-un colțișor de net, cele mai faine lucruri care mi se întâmplă, că poate eu nu voi mai fi în stare să le povestesc nepoților. Pentru că timpul trece (uite cum au trecut ăștia 3 ani) și ne trezim că vine vremea să stingem lumina și că toată averea noastră sunt amintirile.

S-au întâmplat multe în anii ăștia, iar eu am învățat că netul nu-i plin numai cu prostii cum spun babele de la mine de pe stradă, că oamenii nu sunt toți răi,dar și că apele nu sunt toate limpezi, iar cărările șerpuite sunt multe.

S-au strâns aici 1077 articole și 12340 comentarii pentru care vă mulțumesc din suflet. Numai cei care n-au blog, nu știu cât de importante sunt comentariile. Îmi aduc aminte de primul coment  ce l-am primit de la cineva pe care nu-l cunoșteam personal. Doamne, ce bucuroasă am fost!  Îmi închipuiam cum arăta omul ăla, dacă-i fată sau băiat (că se semnase cu un nume ciudat ), aveam așa niste frământari ciudate legate de bietul om (și azi sper că a fost om, nu cine știe ce robot).

Mă mândresc cu oamenii care-mi citesc blogul și le spun azi că-i consider prieteni, pentru că mă cunosc (fie si numai din povești). Cu mulți dintre voi mă știu și față în față și unii chiar mi-au spus că-s exact ca pe blog  (încă nu știu dacă asta-i de bine sau de rău), dar oricum ar fi, e mare lucru că-s la fel.  Am încercat mereu să fiu eu, indiferent dacă vorbesc cu voi pe net (pentru că eu când scriu articolele astea, vorbesc cu voi, vă e clar, da?) sau față în față.

Mai nou, de când cu tema asta, la pagina despre mine se pot lăsa comentarii. Bine, nu mi-a scris nimeni nimic, dar eu tot mai sper să-mi spuneți acolo ceva, ce nu vă convine, ce să nu mai scriu sau din contră, despre ce să scriu mai des, ce v-a plăcut.

Acestea fiind spuse, declar deschisă poarta către cel de-al 4-lea an de blogăreală.

Tags: amintiri, blog, net, oameni, prieteni, trei ani de blogging

Dacă aș avea o aromă…

Fata avea ochii în culoarea cerului senin de iarnă și părul castaniu lung până la umeri, foarte mătăsos. Însă nu astea îl atrăgeau la ea. Mai erau fete cu părul castaniu și mătăsos, dar ea avea ceva ce îl învăluia inexplicabil de câte ori i se afla în preajmă. Băiatul suferise mult, mai mult decât putea un adolescent îndura. Nu era orgolios, dar de prea multe ori se lăsase călcat în picioare de ea. Chiar dacă el nu avea o problemă cu asta, prietenii  începuseră să râdă de el și să-l convingă să mai vadă și alte fete. Era adevărat, erau frumoase și celelalte, dar lui îi plăcea ea. Iubea cu pasiune până și aerul din jurul ei, mai bine zis iubea mai ales aerul din jurul ei. Inițial a crezut că-i un parfum cu mosc și santal pe care ea îl folosește și care l-a înnebunit, dar știa din surse sigure că fata nu folosea nicio licoare frumos mirositoare.

În sala de clasă stătea în spatele ei și când fata își întorcea (rar ce-i drept) privirea spre el, băiatul se îmbujora. Nu era un băiat banal. Ba din contra, era cel mai drăguț băiat din clasă. Fata recunoștea asta în fața prietenelor ei, dar nu se simțea deloc atrasă de el. Nu ar fi vrut însă să-l rănească deloc, pentru că era prietenul ei cel mai bun. Jucau împreună tenis, îl ajuta să-și pregătească echipamentul atunci când echipa liceului avea meci cu cei de la mate-fizica și țineau amândoi cu U. Craiova. În afară de asta însă, când era vorba de dragoste, ea visa la un Făt Frumos din alt liceu, care nu prea-i dădea atenție. Băiatul nostru știa asta și nu se lămurea dacă să se bucure sau să-i pară rău pentru ea. Și mai era și mirosul acela parcă de iasomie care o învăluia.

Anii au trecut, viața i-a dus depate unul de celălalt și fiecare are acum familia lui. Fata n-a avut nicio șansă cu Făt Frumosul de la alt liceu, iar eroul povestirii noastre a uitat-o și el curând. Pentru că așa-i în tenis.

Acum câțiva ani, eroina noastră, acum o tănără femeie, se afla pe o stradă aglomerată din capitală. Cineva a prins-o de braț și nu mică i-a fost mirarea când sub barba de trei zile a necunoscutului a descoperit un zâmbet altă dată atât de familiar.

S-au îmbrățișat ca doi prieteni vechi și-au stat o vreme la depănat amintiri. Când l-a întrebat cum de-a recunoscut-o în mulțimea aceea de oameni, el i-a răspuns că n-a facut-o. Pur și simplu a fost învăluit de o miresmă de mult uitată, un amestec de portocale roșii și coacăze negre. Mirosul ei. Apoi i-a fost ușor s-o recunoască. Fata i-a repetat că nu-i dată cu niciun parfum, deci nu înțelege ce-i cu mirosul ăsta pe care doar el i-l simte.

Au mai trecut ceva ani și zilele trecute am primit un parfum. E un C-THRU Golden Touch și are o aromă care mi-a adus zâmbetul pe buze. Atașat avea un bilet pe care scria: Ca să înțelegi, asta-i aroma ta.

Tags: amintiri, arome, C-THRU Golden Touch, liceeni, parfum de femeie

Când atunci înseamnă acum

Nimic nu mai contează.

Copilăria a fost, este și va fi cel mai frumos timp petrecut alături de părinți. E începutul istoriei fiecăruia dintre noi, e locul în care ne întoarcem cu gândul de fiecare dată când viața ne întreba “cine esti, de unde vii?”

Am adus vorba de părinți pentru că iYli mă îndeamnă să scriu despre aromele copilăriei mele, iar cele mai multe dintre ele sunt acelea cu care ne-au obișnuit de mici părinții. Ok, și bunicii. Fie că vorbim de boabe de struguri (da, numai boabe, asta primeam în serile târzii când nu puteam pune pleoapă peste pleoapă până ce mama nu se întorcea de la schimbul doi), fie că-i vorba doar de pâine tăvălită prin ou, prăjită în tigaie (nu de teflon, pe vremea aia nu știam ce-i aia) cu mult zahăr deasupra (ah, cât de nesănătos, ar zice mamele de azi), aromele astea există, ne sunt dragi și aducem vorba de copilărie de câte ori le reîntâlnim.

In copilărie, uneori venind de la școală mergeam acasă la o colegă mai cu stare ( părinții ei erau șefi la nu știu ce depozit de alimente) și mâncam împreună cu ea ceva ce nouă ni se părea mai bun decât orice prăjitură: Pâine unsă cu unt (da, unt adevărat) și picurată cu miere. Când spun picurată, mă refer la picături minuscule și relativ puține, scurs din vârful cuțitului. Nu prea multă miere că apoi s-ar fi prins maică-sa că-i ospăț pe noi în fiecare zi. Ah ce gust bun avea treaba asta…

Un alt gust din copilăria mea e ăla de cafea. Era vară și stăteam singură la umbră, în casa unor veri din Brăila. Citeam. La un moment dat intră în cameră bunica lor din partea mamei, care nu-mi era și mie bunică, dar care era o femeie de-o bunătate pe care n-am s-o uit cât voi trăi, intră, ziceam, ducând în mână o tavă pe care era o micuță ceașcă cu cafea turcească aburindă, lângă o farfuriuță cu doi biscuiți. Mai copii, cafea mai bună decât aia n-am băut și nici nu cred c-am să mai beau vreodată. Poate a contribuit mult și momentul, și liniștea din jur, poate și personajele din cartea pe care o citeam atunci, nu știu, cert e că acea savoare n-am mai întâlnit-o niciodată.

Așadar, exact așa cum ne amintim cu drag de unele parfumuri ale copilăriei noastre, tot așa pe unele dintre ele nu le vom mai întâlni nicicând. Pentru că există o vreme pentru orice. Știți, am încercat să-mi ung acum o felie de pâine cu unt. Am pus și miere și mi-am închipuit că sunt în bucătăria prietenei mele de acum 25 de ani. Hmm, gust delicios, dar parcă nu același. Cred că am pus prea multă miere.

Voi de ce parfumuri din copilărie vă amintiți cu drag?

Tags: amintiri, cafea turcească, gustul copilariei, paine cu unt si miere

Povești de mărțișor

Eram în clasa a VIII-a și 1 Martie m-a găsit certată cu cel mai bun prieten. Nu-i spun iubit că nu știam ce-i aia. Îmi ceruse prietenia, eu nu i-am acordat-o pentru că-l consideram deja prieten. Cum auzise el că gelozia se obține plimbându-te cu altă fată prin fața celei ce ți-e dragă, se fâțâia mână în mână cu o prietenă buna de-a mea, ce învăța la altă clasă. N-am fost geloasă, dar n-am i-am mai vorbit. Pana la 1 Martie, când a venit la școală cu o cutie mare, plină cu mărțișoare pentru fete și o cutiuță mai mică, cu mărțișoare mai frumoase, pentru profesoare.

Stătea exact în banca din spatele meu, așa că eram practic cu cutiile la ceafă.  Le-a dat tuturor fetelor din clasă mărțișoare, ba a împărțit și pe la alte clase, numai pe mine m-a sărit. Până la ora de engleza, când m-a întrebat arătandu-mi cutia mică plină cu martisoare frumoase de tot: “Which of these you like better?” Am vrut să fac pe inabordabila dar m-am abținut și i-am răspuns arătându-i unul cu o față de fată cu păr lung cu breton, făcut din mătase galbenă. Atât. Ora a continuat fară alte incidente legate de subiect. Ba îmi amintesc că în ora aia, deși am fost cu mâna pe sus, n-am răspuns la nimic, dar la sfârșitul lecției profesoara de engleză a spus: Azi nu am timp să vă pun note, dar Ninei tot îi dau un zece. Aveți cuvântul meu că nu scosesem o vorbuliță toata ora, dar aveam nevoie ca de aer de zecele ăla.

Însă la sfârșitul orelor a venit la mine și mi-a dat mărțișorul pe care i-l arătasem, spunandu-mi: “Ia-l tu, că mi-a rămas.” N-am știut dacă să mă bucur sau să plâng, dar ăla a fost reînceputul unei lungi și frumoase prietenii. Prietenii am spus.

Leapșa am furat-o de la Miruna (blogul  încă nu ți-l pot citi cu explorer) și îi dau drumul liberă în blogosferă (lepșei zic). Mai are cineva povești de mărțișor?

Tags: amintiri, elevi, martisor, prietenii

În viaţa reală timpul nu se mai întoarce

Nici nu mi-am dat seama când a trecut săptămana asta. Şi nu e prima dată când se întâmplă asta. Spectacolul  merge pe repede înainte şi noi nu apucăm să fim decât niste spectatori care, în cel mai fericit caz, aplaudăm la sfârşitul actelor.

Peste 10 zile împlinesc 38 de ani. Na, că am zis-o. Vârsta vreau să zic. 

Beau o cafea fierbinte şi mă gândesc la bătrânica de pe str. St. Mihaileanu, care de dimineaţă mătura frunzele galbene şi ruginii de pe stradă cu pămătuful de praf.  Şi făcuse o grămăjoară destul de mare. De frunze.  În felul ăsta mă gândesc eu la anii mei şi la felul în care s-au strâns într-o grămadă (dacă erau mai puţini ziceam grămăjoară). Folosesc şi eu pămătuful de praf pentru a strânge şi uneori depăna,  amintiri. Amintiri dragi. Nu contează că-s bune, rele, banale sau magnifice. Sunt toate ale mele şi mi-s preţioase. Atât de dragi şi preţioase încât uneori le scriu aici, de frică sa nu se piardă. Şi ca să mă laud, desigur.

Aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că nu-mi pare rău ca trece timpul. Îmi pare nespus de rău, dar parerea de rău păleşte când văd câte au luat contur în jurul meu, în anii vieţii mele. Multe. Şi-s toate ale mele. Şi-or să mai fie, pentru că 38 e doar un număr. O amintire. În plus.

M-a apucat nostalgia asta probabil la vederea covorului de  frunze căzute. În mintea mea frunzele care cad, nu mor, la fel ca stelele, dar în viaţa reală timpul nu se mai întoarce. Trăiţi!

Tags: amintiri, ani, oameni, varsta

Trei minute

Atat dureaza in medie sa citesti un post (eventual si comentariile) de pe blog. Orice blog.

Chiar nu conteaza daca scrie un actor, un fotbalist, un scriitor sau o femeie cu toane. Sunt trei minute. Ele ne vor evoca peste ani starea, gandurile, frustrarile, bucuriile, sufletul, prietenii, viata. Regasesti intr-un blog in medie trei minute din viata celui care scrie, in fiecare zi. Indiferent ca scrie de Basescu, de fotbal, de politie, despre el si ai lui.

Nu scriu decat de doi ani, dar chiar si asa, daca recitesc ceva din urma, ma apuca nostalgia si ma gandesc la cum era viata mea atunci, ce s-a schimbat, cum au crescut copiii, ce-am facut intre timp, ce m-a preocupat… Sunt multe.

Ma gandesc cum ma voi regasi in toate astea peste vreo zece ani. Dar peste 20? Mi se pare o chestie foarte, foarte faina sa poti sa scrii si sa fii sigur ca poti reciti oricand. Asta a fost, este si va fi principalul motiv pentru care scriu aici. Intre timp s-au mai adaugat si altele, le stiti voi prea bine. 

Pentru ca-i in jur de ziua in care am inceput sa scriu ma gandesc sa fac azi un tort pentru blog. Si nu, nu plang.

Tags: amintiri, blog, inceputuri, oamnei, viata

Hai cu mutatul

De când mă ştiu, m-am mutat o singură dată mai serios aşa. Adică am plecat din apartamentul unde strânsesem câte şi mai câte şi am venit să stau o vreme (doar până termin facultatea ) la Sorin. Da, exact, despre soţul meu vorbesc.

Cum credeţi că se muta un student pe vremea aia? Păi ce, apelează el la firme specializate pentru transport mobila? Are el un plan în ceea ce priveşte mutarea? Nu. Sau cel puţin, eu n-am avut.

Mai era o lună şi jumătate până la licenţă şi proprietarul apartamentului în care locuiam ne-a anuntat ca trebuie să eliberăm casa, pentru că i se întorcea fata din străinătate şi era casa ei.

Am vorbit cu Sorin (da bre, era prietenul meu pe vremea aia) şi a rămas stabilit că pot sta la el oricât vreau. Bun… Dar cum mutam lucrurile, care nu erau puţine, ţinand cont că apartamentul fusese parţial mobilat, adică aveam eu frigider, televizor, masuţă, plus o gramadă de haine, borcane, farfurii, oale, nu vreţi să ştiţi.

Eu ştiam că Sorin are maşină, dar el niciodată nu venea cu ea la şcoală sau la întâlnirile noastre. Deci nu ştiam ce maşină avea şi nici nu mă interesa. Acum, ca să fac o paranteză, îmi dau seama că fraiere mai eram noi, fetele din vremea respectivă, auzi, să nu vină el cu maşina la întâlniri. Hm… Revenind, fiind vorba de mutare, ne-am înţeles să vină el cu automobilul să ma ajute. Nu a vrut însă, sub nicio formă, să vină pe lumină. S-a fofilat că are treabă sau mai ştiu eu ce şi mi-a spus că nu poate veni decât pe la 9 pm. ”Mai bine mai târziu decât nicodată” mi-am zis, şi l-am aşteptat cu sacii de haine, cratiţele şi genţile la uşă, până a reuşit să ajungă. Acum îmi amintesc că atunci, el muncise toată ziua să-mi pregătească mie acasă la el, o camera proaspăt zugrăvită şi mobilată. Doamne, ce m-am mai bucurat când am văzut unde o să stau, dar asta-i altă poveste.

Odată ajuns în seara cu mutarea la mine, îmi spune că eu trebuie să stau în casă şi el va căra şi aranja toate lucrurile în  maşină. Pe atunci aveam bunul obicei de a-l asculta, aşa că, am stat ca un copil cuminte şi  i-am dat la mână rând pe rând tot ce era de luat din vechea locuinţă. Când a terminat de cărat totul, era deja undeva la 10.30 pm. Mi-am luat şi eu “la revedere” de la vechea casă şi am plecat împreună cu el către noua mea adresă. Dar pâna atunci mai aveam de traversat oraşul cu o maşină încărcată de mobilă şi bagaje.

Când am coborât în faţa blocului şi am văzut maşina, am înţeles de ce nu venea Sorin cu ea la întâlniri. Era o Dacie 1100 veche, veche. Tata socru’ zicea la un moment dat că aia a fost printre primele Dacii 1100 apărute pe piaţă.  Dacă maşina asta arăta de obicei veche, ei bine, atunci era ceva de groază. Imaginativă o Dacie 1100 mică şi lăsată, cu vopseaua sărită pe alocuri, cu un frigider vechi deasupra şi  încărcată cu tot felul bagaje. Am fost totuşi foarte multumită că a încăput totul dintr-o tură.

Cu maşina gata să se prăbuşească, am plecat împreună, în prima noastra plimbare cu maşina sub cerul înstelat al Bucureştiului. Aproape că mă obişnuisem cu situaţia când, la un viraj mai brusc, Sorin a pus o frână mai bruscă şi unul dintre sacii cu haine din spate s-a răsturnat (nici nu-l legasem suficient de bine) şi s-a împrăştiat printre celelate lucruri. Mda, era fix sacul cu lenjerie intimă, dar asta aveam să descoperim mai târziu, când poliţistul care ne-a oprit, cum altfel,  ne-a pus să deschidem prtbagajul şi imediat ce a văzut chiloţi într-o oală, a început să râdă şi ne-a spus că ne urează viaţă lungă împreună.  Ceea ce s-a şi întâmplat.

Pâna la urmă am ajuns cu bine la destinaţie, uite că au trecut de atunci aproape 14 ani şi eu încă locuiesc aici.

Articolul ăsta este un fel de leapşă pe care am primit-o de la leoni şi care mi-a trezit aşa, un fel de amintiri super plăcute, aşa că, dacă ai amintiri legate de prima mutare, te invit să ni le împărtăşeşti. Sunt sigură că şi voi ati avut ceva peripetii de gen. 

Tags: amintiri, dacia 1100, faculate, leoni, mutare mobila