Am terminat de citit cartea acum câteva zile, ba am mai termiat una de-atunci. N-am vrut să scriu imediat despre ea, tocmai pentru a mă detașa puțin de acțiune, de a-mi scoate din minte personajele pe care le-am ținut pe tot parcursul lecturii atât de aproape de mine. Regina mătăsurilor e carte pe care mi-am apropiat-o prea mult și n-am înțeles asta decât atunci când inima mi s-a strâns dureros când ceva s-a întâmplat cu atelierul în care se fabricau mătăsurile din poveste.
Vanora Bennett face și de această dată o împletire meșteșugită între adevărul istoric și personajele imaginate de ea. Două surori frumoase se căsătoresc după dorința tatălui și-și trăiesc viața după propriile lor reguli. Una îndrăgostindu-se de rege (Jane), iar cealaltă (Isabel) de mătase, dar în egală măsură și de Dickon. Cine este acesta din urmă și ce rol joacă el în adevărata istorie, dar și în viața eroinei noastre, vă las pe voi să descoperiți, tot așa cum veți descoperi și Anglia sfârșitului de secol XV.
Mi-a plăcut mult un personaj din carte, un om adevărat, un prieten extraordinar care trece totuși neobservat în tumultul de personaje extrem de bine conturate și șarmant prezentate de autoare. El este Will Caxton, după părerea mea, cel mai modest om care existat în acea perioadă. La polul opus o văd pe prințesa bastardă Elizabeth, viitoarea regină a Angliei, soția primului rege din dinastia Tudorilor. Deși ingenuă, prințesa se dovedește genul de om care poate călca pe cadavre, numai pentru a-și atinge scopul. Sau poate sunt eu prea dură și ea nu voia decât o căsătorie bună.
Vă recomand cartea nu numai pentru o lectură plăcută care ține cu sufletul la gură pe tot parcursul povestirii, ci și ca pe o lecție de istorie și, de ce nu, o lecție despre comerțul internațional al acelor vremuri.
În 20 februarie 1816 a avut premiera, la Teatro Argentina din Roma, opera lui Gioachino Rossini, Bărbierul din Sevilla. Lansată inițial sub un alt nume (Almaviva sau Precautiuni inutile) și în prezența susținătorilor maestrului Paisiello – şi el autorul unui Bărbier, premiera a fost un eșec, dar reluată apoi în absența taberei adverse, spectacolul a obținut succesul binemeritat, Figaro devenind astfel nu numai cel mai isteț, dar și cel mai celebru bărbier din Sevilla.
Sunt, iată, aproape 200 de ani de când pe scenele lumii este prezentată opera în trei acte scrisă în numai 13 zile de Rossini, care din lipsă de timp s-a folosit de o uvertură mai veche, scrisă pentru Aurelian in Palmira ce fusese și ea fluierată la Milano în urmă cu trei ani.
Cu tot debutul dezastruos, ascultând Bărbieruldin Sevilla nu poţi decât să exclami, precum Dante: “asupra celor ce ştiu să râdă, nici zeităţile întunericului nu au vreo putere !”.
Nu puteam încheia săptămâna fără să mă mai fac un pic de râs, după cum vedeți, nu am reușit să mișc deloc cântarul față de săptămâna trecută. Adevărul este că nici nu mă prea așteptam să se miște, ba chiar mă mir că n-a crescut, dacă e să iau în calcul abuzurile de săptămâna asta:
am mâncat în două seri și destul de târziu, pizza.
n-am băut suficientă apă.
n-am băut suficiente ceaiuri.
am sărit peste gustări.
n-am făcut aproape deloc bicicletă.
aseară am băut două căni de vin fiert.
Ca să nu ziceți că am luat-o razna total, am de spus și câteva lucruri în apărarea mea:
n-am mâncat o pizza întreagă nici măcar dacă adunăm cele două seri când s-a întâmplat să mă ating de bestie.
nu reușesc nicicum să mă obișnuiesc cu apa, abia aștept să vină vara ca atunci sigur nu mai uit.
am băut ceaiuri mai mult decât săptamana trecută, însă n-am reușit să fac din asta o constantă.
am avut atât de mulă treabă încât am uitat cu totul de gustări. Sper să nu se mai repete. Chestia cu uitatul, nu chestia cu treaba.
în loc de bicicletă am dat zăpada aproape zilnic. Și nu câte 15 minute, ci ore întregi.
când vin oameni dragi in vizită la tine, nimic nu-i mai bun, mai ales acum iarna, decât o cană cu vin fiert. Ok, două căni.
Sper ca asta să fi fost săptămâna de răzvrătire, să nu se mai repete și data viitoare să vin și cu ceva rezultate. Aproape că mi-e rușine de voi, dar mă bucur că măcar nu m-am îngrășat două săptămâni consecutiv.
Parcă noi la vârsta lor nu aveam atâtea perechi de încălțări pe iarnă. Eu cel puțin aveam una și bună. Dacă eram norocoasă și la începutul iernii aducea ceva frumos la magazinul universal din oraș, eram mândră toată iarna, dacă nu aveam noroc și o prindeam pe mama în toane rele (da, și mamele de toane au toane), îmi lua ceva cizme ce mie mi se păreau foarte urâte, dar care îmi țineau picioarele calde ca într-o păturică ori de câte ori le încălțam. Indiferent de situație, alea îmi erau încîlțările pe iarna respectivă și știam că trebuie să mă apuce mărțioșul cu ele, așa că aveam grijă pe unde și cum calc.
Ei bine, la chestia asta fetele nu seamănă deloc cu mine la vârsta lor (dacă stau bine să mă gândesc, nu prea seamănă ele cu mine în general), așa că domnișoarele iarna asta au trecut la a treia pereche de cizme de fiecare, and counting.
Primele au fost unele stil UGG-uri, dar nu chiar UGG-uri, pentru că nu mi-aș putea permite să cumpăr două perechi odată, mai ales atunci când știu că ai mei plozi nu-s cei mai grijulii din lume cu lucrurile lor. Oricum, cizmele n-au fost nici cele mai ordinare, mie mi-au plăcut mult, dar pe ele nu le-au ținut mai mult de-o lună.
Imediat după Crăciun am mers iar la cumpărături de cizme. Și-au găsit repede fiecare câte ceva și foarte mulțumite au început să le poarte. Au rezistat (cizmele, zic) până la începutul săptămânii trecute, când Sonia m-a anunțat că ei i s-au rupt. Mai exact s-a dezlipit talpa uneia cu totul. Am crezut că glumește, dar când am văzut că pleacă azi la școală cu o pereche de cizme de la mine, am făcut ochii mari și-am cerut lămuriri. Mi-a arătat cizma ei veche de-o lună și jumătate care țipa la mine de i de vedea lipiciul prost de pe interiorul tălpii.
Eu am în prezent vreo 12 perechi de încălțăminte de iarnă, din care vreo 7 sunt cizme sau ghetuțe cu toc. Ele au fost achiziționate de-a lungul a vreo 8 ani, așa că nu săriți cu gura. Purtându-le prin rotație și nefiind nici ultimele ciurucuri, aproape toate arata ca noi. E drept că am mers mult cu mașina în tot acest timp. Am deci vreo 5 perechi de încălțări de iarnă fără toc, numai bune de încălțat de către copile. Care, nu știu dacă v-am zis, dar m-au ajuns la mărime. Nici nu știu dacă să mă bucur sau să plâng.
Cum spuneam, azi m-am trezit cu Sonia că-mi ia o pereche de ghete, și-o văd și pe Iulia că se uită cu jind la botinele cu care eram eu încălțată. Evident că m-am descălțat ca hipnotizată și i le-am dat. Sigur, m-am gândit dacă-i bine sau rău ce fac, dar am zic că o zi n-o fi foc. Și n-a fost.
În seara asta am fost din nou la cumpărături de cizme, ne-am cam ciondănit că ele alegeau tot modele de primăvară, și mi-e teamă că de data asta am procedat exact cum făcea mama mea când era în toane rele. Dar măcar sunt sigură că nu vor avea picioarele înghețate cel puțin o lună de azi înainte.
În caz că v-ați săturat de iarnă și nu mai suportați nici în sertar CD-ul cu ”Ninge iar, ninge iar, ninge, ninge iar…” ați nimerit aici greșit azi aici, pentru că am de gând să vă arăt poze cu iarna din jurul casei mele.
Mai întâi terasa care-i atât de plină de zăpadă încât mamei îi e frică să nu se prăbușească tavanul:
Și una cu strada și vecinii care au ieșit la dat zăpada:
Pozele sunt făcute înainte de a mă apuca eu de treabă (mă refer la dat zăpada din jurul casei). Și voi ați făcut asta dimineață, nu-i așa. A, am uitat, majoritatea stați la bloc și nici n-aveți lopeți. Pe de altă parte, măcar mașinile vi le-ați scos din zăpadă, da?
După ce săptămâna trecută mă bucuram că am trecut sub 65 kg (aveam atunci 64,9), inevitabilul s-a produs săptămâna asta și azi dimineață mai aveam un pic și spărgeam cântarul (e unul din cele de sticlă). M-am cântărit de trei ori, ba mi-am dat și ceasul jos de la mână, poate-poate. N-a fost să fie, trebuie să recunosc, săptămâna asta m-am îngrășat.
Bineînțeles că îmi merit soarta cu prisosință, mai ales că aseară și marți n-am mai făcut cele 15 minute de bicicletă seara, iar în afară de asta am avut și vreo două seri cu mâncat mai mult decât se cuvenea. Și-am băut și vin fiert.
Numai că îngrășarea asta mă face să mă ambiționez și mai mult. Stai așa că nu mă face el pe mine, cântarul zic. Îi vin eu de hac, mai ales că de azi am un program de băut ceaiuri ceva de speriat. Dacă până acum le-am cam ocolit, de acum înainte beau cel puțin trei căni de ceai zilnic, din care una musai e ceai verde. Și mălas și de carnea de porc, care porc tocmai s-a terminat și sper ca mama să treacă la gătitul din pui.
Știu că vă veți supăra pe mine că nu m-am ținut prea bine de treabă, dar sunt vă promit că recuperez săptămâna viitoare. Sper!
Nu v-am mai povestit nimic despre fete în ultimul timp și asta n-ar fi nimic, că poate voi puteați să trăiți liniștiți și fără asta, dar mă tem că peste ani când voi ajunge la posturile de anul asta, mă voi întreba unde au fost ele plecate în perioada asta.
Așa că vreau să vă spun că tocmai au terminat o epocă de istorie, au învățat despre Roma Antică și eroii ei, după mine ce-a mai interesantă parte din istorie, atât de îndepărtată încât nu poți să nu te întrebi dacă e ceva adevărat din tot ce știm noi despre perioada respectivă. Anyway, de azi ar trebui să înceapă epoca de română, numai că, ținând cont de codul portocaliu, s-ar putea să nu se facă ore nici azi nici mâine și copiii să aibă un weekend prelungit. Nu, ei nu se plâng deloc de asta.
În rest, au crescut și parcă se lungesc pe zi ce trece. Hainele le rămân mici și ele devin din ce în ce mai pretențioase (ca să nu zic fițoase). Nu vor să se îmbrace decât cool și și-au luat liber la șifonierul meu. Din păcate pentru mine, eu n-am ce să iau deocamdată din dulapurile lor, dar și când va veni vremea…
Mă bucur că le-am convins să facă economii și pentru orice fleac își doresc și vor să-și cumpere, răspunsul meu invariabil este: vrei asta sau vrei să-ți pun banii deoparte, să-i ai în excursia la Disneyland? Deci da, vor să aibă banii lor în excursia asta, așa că am scăpat de cheltuieli pe prostii în următoarele 5 luni. Dacă aș reuși să fac și cu tatăl lor chestia asta, ar fi super.
Sonia e mare fan serialul ăla de la protv Pariu cu viața și zice că azi începe sezonul doi, vorbește la telefon cu fetele care joacă în film și știe totul despre personaje și actorii care le interpretează. La fel și cu competiția aia de la Disney Channel, Totul pentru dans, care a ajuns acum la faza finală, adică la voturi, și ele țin fiecare cu altcineva și abia așteaptă să vadă cine merge la Londra.
În rest, abia aștept să aducă acasă ce-au lucrat la tehnologie (v-am spus ca sculptează în lemn, da?), Sonia zice că a făcut un suport de lumânare parfumată, și Iulia, ce credeți, o lingură de lemn. Mi-a spus că i-a fost foarte greu să-i scobească adâncitura aia, dar că i-a ieșit foarte bine coada.
Au fost și ele speriate de nebunia asta cu vremea, mi-am dat seama de asta aseară, când Iulia mi-a spus la șase fără zece: Mai sunt zece minute și începe codul portocaliu. Sonia a fost mai mult bucuroasă decât speriată, mai ales că avea de făcut o prezentare la biologie pentru azi.
Vestea bună este că nu și-au pierdut încă telefoanele, așa că și-au depășit recordul și anume acela de a avea același telefon mai mult de trei luni. Sper să nu citească niciuna postul asta! Cel puțin nu în următorii 5 ani.
Au fost cele mai greu de dat jos 700g din viața mea de până acum. Adică m-am luptat cu ele două săptămâni și parcă nu se dădeau duse. Dar vă spun eu, până aici a fost mai greu și va mai fi odată la trecerea către 59… ohoho ce de lucru mai am până atunci.
Pentru că a trecut aproape o lună, la ziua 30 pun și-o poză, deși mi-e teamă că cele 2,7kg scăzute într-o lună nu se vor prea vedea, zic să fac un bilant al obiceiurilor fără de care nu voi mai putea trăi:
-micul dejun e sfânt. Luat întotdeauna până în ora 8, consta în cafea și două felii de pâine crocantă cu suncă de Praga, sau orice altceva care să-mi țină de cald și foame.
- gustarea de la 10,30 încr s-o fac sfântă, nu-mi reușește mereu dar sper să sar cât mai rar este ea.
- la masa de prânz mănânc orice gătește mama în ziua respectivă și nu mă ating de pâine, la fel și seara, deși în vreo câteva rânduri seara pe lânga masa am mai mâncat și dulciuri, odată prăjiturele, altădată clătite…dar apoi dădeam mai cu spor la bicicletă.
- la ora 19 punct mă spăl pe dinți pentru a pune astfel o piedică în calea tentaților, întrucât nu m-aș mai spăla odată nici moartă, așa că mai bine nu mai mănânc nimic și am rezolvat problema poftelor după ora 19.
-cele 15 minute de bicicleta dimineața și alte 15 seara sunt un must. N-am sarit peste ele decât in două zile în toată perioada asta, și atunci pentru că m-am simțit foarte rău în zilele respective. Nu m-am fofilat, nu vă luați de mine.
Cam astea sunt regulile de până acum, încerc să beau multă apă și să-mi fac și tot felul de ceaiuri de-a lungul zilei, tot pentru a nu uita de lichide.
În viitorul apropiat ar mai trebui să renunț la zahărul din cafea (o beau aproape ceai), să măresc un pic ritmul la bicicletă, și să respect cu mai mare strictețe programul de apa (aia 2 l fir-ar să fie). Sper că sunt pe drumul bun.
Later edit
Pentru a nu ne pierde în prea multe posturi, m-am hotărât să postez aici poza 1 alături de poza 2 (făcută azi dimineață), cu precizarea că mie mi se pare că-s mai grasă acum. Dar cântarul nu minte și sincer, mă așteptam ca la o lună să nu se vadă nicio diferență în poze.
Mentalismul este o categorie a iluzionismului care imită citirea gândurilor, predicția, controlul minții, telepatia, telechinezia, percepția extrasenzorială. Nu mai văzusem niciodată un asemenea spetacol din sală și am fost realmente impresionată. Atât de mult încât aș vrea să pot face lucrurile pe care le face Vlad Grigorescu, dar nu într-un spectacol, ci în viața de zi cu zi. Da, cred că majoritatea celor care au fost aseară în club Prometheus au plecat acasă cu gândul ăsta.
Pe o scenă mică pregătită pentru show și-a făcut apariția un băiat înalt, aș zic deșirat dacă n-aș fi sigură că el mi-a indus să scriu asta , cu ochelari, papion și sacou, cu vocea gravă, dar melodioasă care s-a prezentat simplu: numele meu este Vlad Grigorescu și vă invit la un spectacol de mentalism.
Vlad s-a jucat vreme de o oră și jumătate cu mințile noastre, ale publicului care a ales să-și petreacă o vineri seara altfel, ne-a făcut să ne minunăm, să ne îndoim, să fim încrezători și în cele din urmă sa ne crucim. Dar mai ales, ne-a făcut să rămânem în minte cu întrebarea “oare este real?”, pe care aproape nimeni nu și-o mai pune la spectacolele de magie, unde ne-am prins cu toții că undeva există un truc. Dar mentalismul nu-i magie.
Mi-a plăcut foarte mult felul în care ne explica de fiecare dată ce va încerca să facă și cum îl vor ajuta chiar subiecții aleși prin tot felul de mesaje transmise de corpurile și mușchii fețelor lor. Ne-a spus că se va ajuta de sugestie, îndemânare, tehnici psihologice de manipulare, de distragerea atenției, predicție, telepatie…și a făcut-o aproape fără greșeală. Impresionant chiar! Un spectacol pe care merită să-l vezi măcar odată-n viață.
Invitația la show am primit-o de la Chinezu căruia îi mulțumesc foarte mult!
Și da, Sonia și Iulia au fost pentru prima dată în viața lor într-un club. Acum nu-și mai încap în piele de mândrie.
Azi sunt foarte tristă (de rezultate, nu de altceva). După cum vedeți n-am scăzut niciun gram săptămâna asta, așa că acum ați înțeles și motivul tristeții. Am stat și m-am gândit la cauze și uite ce-am descoperit:
nu am respectat în fiecare zi gustările. Uneori am sarit peste ele și-am mancat mult la prânz. Voi încerca să nu se mai întâmple asta.
în două seri am mâncat prăjiturele. Aici ar fi bun un emoticon care se linge pe buze urmat de unul care-si smulge părul din cap.
n-am mărit deloc timpul petrecut pe bicicletă, deși am făcut constant 8 km în 15 minute, atat dimineata cat si seara. Va trebui să ajung măcar la 10 km și voi începe asta chiar de azi.
nu beau suficientă apă, va trebui să schimb imediat și chestia asta. Pur și simplu trece timpul fără să-mi fie sete și uit să beau apă. Mda, cam multe uit în ultimul timp.
Probabil că mai sunt și altele, dar măcar să reușesc eu să respect ce n-am fost în stare până acum. În plus am trecut la pâinea integrală crocantă, nu mai multă de trei feliuțe pe zi. Voi înmulți și ceaiurile de peste zi, poate așa voi mai suplimenta din apa nebăută. În rest mai ziceți și voi, am neapărat nevoie de rezultate (măcar câteva grame) până săptămâna viitoare. Unde mai pui ca la o lună urmează poza și mă tem că nu s-a schimbat mai nimic.
acum câteva zile, ba am mai termiat una de-atunci. N-am vrut să scriu imediat despre ea, tocmai pentru a mă detașa puțin de acțiune, de a-mi scoate din minte personajele pe care le-am ținut pe tot parcursul lecturii atât de aproape de mine. Regina mătăsurilor e carte pe care mi-am apropiat-o prea mult și n-am înțeles asta decât atunci când inima mi s-a strâns dureros când ceva s-a întâmplat cu atelierul în care se fabricau mătăsurile din poveste.
Dar măcar sunt sigură că nu vor avea picioarele înghețate cel puțin o lună de azi înainte.
