Cum am dormit sub cerul liber

În copilărie, mama îmi povestea că ea, copil fiind, dormea în nopțile călduroase de vară într-un pat mare și încăpător, în curte sub cerul înstelat. Era plină bolta de stele  pe vremea aia, iar tatăl ei, bunicul, părea că le știe pe toate. Le povestea noaptea copiilor despre Carul Mare, despre Luceafăr, despre Cloșca cu pui, și multe alte grupuri de stele numite probabil după imaginația lui de om al pământului. Și-al fierului. Bunicul a fost fierar.

Îmi mai spunea mama că nu erau țânțari noaptea afară sau cel puțin ea nu își amintea de ei. Nu erau nici hoți de copii care să-i ia din curte, nici animale sălbatice prin apropiere care să le strice somnul. Erau doar ei și cerul și erau fericiți. Inventau povești și erau împreună. Opt copii și un tată. Bunica niciodată nu dormea afară și cum bunicul a murit când eu aveam 5 ani, fix după ce m-a învățat să-mi leg șireturile la teniși (da frate, abia la 5 ani am învățat asta), bunica nu ne-a lăsat pe noi, nepoții ei, să dormim niciodată afară. E drept că nici patul încăpător nu mai era, fusese pus pe foc într-o iarnă târzie și geroasă.

Bun, am făcut toată introducerea asta ca să mă pot lăuda în paragraful 3 că aseară am dormit afară. Sun cerul liber, la mine pe terasă, într-un sezlong de piscină căptușit cu multe saltele. Am văzut stelele, se mai văd încă, faceți-vă timp să le priviți înainte de a apuca Firea să facă incineratorul de deșeuri în București. Am mai văzut și ceva ce bunicul și copiii lui nu cred că vedeau acum 60 de ani, avioane. Treceau pe deasupra mea într-o succesiune de 1 avion la 5 minute. N-ai zice asta dacă nu ai sta să privești întunericul de sus într-o noapte de vară, sau dacă n-ai o aplicație care îți spune exact ce aeronavă ai deasupra ta, de unde a plecat și unde se duce. Dap, există. Dacă vă interesează vă spun.

Să revenim. Mi-am luat perna preferată, un cearceaf pentru șezlong și unul pentru acoperit și-am ieșit afară. Era trecut de ora 23. Pe stradă era liniște, în curte la fel, doar câte un lătrat de câine mai spărgea liniștea nopții. Mi-am propus să stau acolo liniștită cât de mult voi putea, să nu strivesc corola de minuni a lumii, să mă scufund în ea (știți că poezia nu-i așa, da?). Am închis ochii pentru câteva momente, am ascultat liniștea, mi-am limpezit gândurile și m-am trezit trei ore mai târziu. Era două și se răcorise. Dar era atât de plăcut…

Și totuși mi-am luat perna și așternutul și am intrat în casă. Aveam spatele țeapăn de la sezlongul ăla. Sau de la bătrânețe, în fine. Important e că am făcut-o și pe asta, și în funcție de cât va mai ține căldura, mai am de gând s-o fac. Poate le conving și pe fete. Aseară dormeau deja când am ieșit eu și nu am îndrăznit să le propun.

Voi ați dormi sub cerul liber? Sau ați făcut-o deja și eu am rămas ultima care se uită-n stele noaptea. Din pat. Mă rog, din șezlong.

(Visited 164 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.