Cadou pentru femeia care are totul

Când intram la ea în birou mă frapau  mereu două lucruri: bijuteriile și locul în care ea le ținea.

Irina era directoarea noastră de vreo 4 ani. O femeie frumoasă și deșteaptă care ne răsplătea munca prin prime consistente, și mai ales prin zâmbete și vorbe bune. Venea prima la serviciu și pleca întotdeauna, dar întotdeauna, ultima. Avea o familie frumoasă și făcea ea cumva ca soțul (și majoritatea colegilor noștri bărbați) s-o considere idealul feminin. Aveau și de ce, până și noi, fetele, ne doream să ajungem mai devreme sau mai târziu, ca ea. Sau măcar pe aproape. Irina era o femeie împlinită care nu mai avea nevoie de nimic pentru a fi fericită.

Bineînțeles, șefa trecea și ea, ca noi toți, prin zilele mai bune și zile mai proaste. Dar cumva, din toate stările proaste o scoteau bijuteriile ei. Sau faptul că noi toți ne purtam atunci ca niște super- profesioniști.

Oricum, bijuteriile erau importante. Ele ne făceau nouă viața mai ușoară atunci când era vorba să-i luăm directoarei un cadou. Fie că era vorba de 1 sau 8 martie, de ziua ei, de vreo altă aniversare importantă, Irina primea de la noi bijuterii. Asta până într-un an când am ieșit un pic din zona de confort și i-am luat un ceas. S-a bucurat de el atât de mult, că în următoarele trei ocazii a primit de la noi  tot ceasuri.

Bun, ați înțeles, îi plăceau chestiile astea foarte mult și nouă ne plăcea de ea.

Problema era alta. Irina își ținea bijuteriile și, mai nou, și ceasurile, la birou. Mai exact într-un colț al lui, pe o măsuță fost birou. Amestecate. Mari peste mici, cercei peste brățări și ceasuri împletite-n coliere. Un haos. Bine, ea se descurca cumva cu ele, și în afară de ziua în care și-a rupt cel mai frumos șirag de mărgele mov cu lila la care ținea foarte mult și din cauza căruia a tunat și-a fulgerat două zile, n-am avut incidente majore cu mațele încurcate, cum începusem noi să botezăm bijuteriile șefei.

Numai că tot la noi în birou lucra Nicol. O tipă super ordonată care nu suporta bijuteriile. În general. Nu purta nici măcar ceas, iar părinții ei probabil că i-au anticipat fobia, pentru că nu i-au făcut nici găuri pentru cercei.

Nicol vota de fiecare dată împotriva cumpărării unei noi bijuterii pentru Irina. Are destule, o sufocați, nici măcar nu mai știe câte are, nu și le ține în ordine, sunteți obsedați… ne spunea ea cu fiecare dată când noi, celelalte fete, alegeam cu mare bucurie coliere de kyanit sau granat pentru iubitoarea noastră de frumos.

În primul an în care Nicol a venit cu propunerea de a-i cumpăra Irinei un cadou care poate nu-i o bijuterie, dar e legat de bijuterii, am rămas toți stană de piatră. Cum de nouă nu ne trecuse prin minte? De ce tocmai Nicol să aibă ideea asta genială? O cutie pentru bijuterii. O cutie de bijuterii mare în care toate bijuurile de pe masa Irinei să aibă loc. Unde mai pui c-o și găsise ea, moț. La iLUX. Normal. Nici n-avea gusturi proaste. De acolo îi luasem odată unui client un bar glob pământesc de birou.

cutie_bijuterii_si_ceasuri_ava_din_piele_naturala_rosu_1Ce vreau să spun e că am rămas toți cu gura căscată. Alesese Nicol pentru a-i face cadou femeii ce ne conducea firma cu mână de fier și zâmbet de fecioară, o cutie pentru bijuterii super-frumoasă, dar mai ales super-încăpătoare. Avea până și loc pentru ceasuri. Bine, Nicol voia una neagra, sobră, pentru la birou, cum ar veni, dar am pus noi piciorul în prag și-am ales una roșie. O frumusețe. Aproape că nu ne mai venea să i-o dăm Irinei. Dacă ne vedeați cum ne învârteam în jurul ei, cum o atingeam, cum îi scoateam sertarele și descopeream compartimente. Cum ne dădeam noi cu părerea despre ce am pune în fiecare dintre ele. Numai Nicol ne privea de la depărtare cu o expresie a feței ce parcă ne întreba: Ce caut eu aici, între voi? 

Sper că nu trebuie să detaliez cam cum a făcut Irina când a văzut cadoul. Mai întâi și-a schimbat expresia feței când a văzut ambalajul mare. Cine știe ce mărgele gigant credea că i-am luat!? Apoi s-a luminat toată când a înțeles ce e, și jumătate de zi n-a ieșit din birou. Vă imaginați că și-a aranjat cu minuțiozitatea unui călugăr șhaolin fiecare piesă, ineluș cu ineluș, lanț cu lanț, brățară cu brățară, tot mini-magazinul de bijuterii din birou și-a găsit locul în cutia pentru bijuterii. La sfârșitul zilei a ieșit încântată în ușă și-a spus, dovedind încă o dată că ne cunoaște perfect: Asta a fost idea lui Nicol, așa e?

Lucrurile au stat cum nu se poate mai bine în continuare la noi la serviciu, până și Nicol mergea mai des la directoare, acum că nu mai erau acolo mulțimea de chestii împrăștiate, iar cutia cu bijuterii se încadrase foarte frumos în peisaj, lângă draperiile de catifea ale biroului.

Numai că la următorul Crăciun, Nicol a avut iar o idee. Aceeași. Să-i luăm Irinei cadou o casetă pentru păstrat bijuterii. Una neagră. Avea un fix cu negru. Iar când ne-a văzut pe toți privind-o perplexi, a venit cu explicația: Dacă aici, c-o vede lumea, își ținea bijuteriile în dezordinea aia, voi vă imaginați cum le ține acasă?

(Visited 449 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.