Nici nu știu cum a trecut săptămâna asta (am impresia că, dacă cuiva i-ar veni ideea să verifice, pe blogul ăsta exista deja expresia asta scrisă de vreo 20 de ori). Păcat. E timp ce nu se mai întoarce, ar spune un necunoscător. Eu însă nu voi plânge niciodată după timpul trecut. Mă interesează mai mult viitorul, oricât ar fi el de scurt lung. Așa că în săptămâna ce tocmai s-a încheiat, eu am făcut o mulțime de lucruri. Ia să vedem:
- Am renunțat la tentativa de dietă pe care voiam s-o țin, recunosc a fost extrem de ușor.
- Am terminat o comanda cu care ne luptam de la începutul lui ianuarie și care mi-a stat pe creier până s-o vad ambalată în cutii.
- Am plătit către statul român numai săptămâna asta 2650 +1625 = 4275 lei, iar de la începutul anului s-au adunat deja în jur de 20000 lei, și gândiți-vă ca au trecut dor doua luni din 2015. Bineînțeles că sunt într-o mică depresie legată de faptul că pe an plătesc mai mult de un miliard vechi la stat, bani făcuți cu mare, mare greutate, ca să aibă ei ce fura. Cum care ei?
- N-am fost în stare să-mi duc copilele să-l vadă pe James Arthur, care s-a găsit să vină în București fix acum când n-au ele vârsta potrivită pentru cluburi.
- Mi-am rupt două unghii (țin la unghiile mele foarte mult) și din cauza asta voi avea probabil vreo trei săptămâni o manichiură de școlăriță de prin anii 80.
- N-am citit nimic (mă refer la beletristică, nu la facebook și bloguri), pentru că am numai tâmpenii de cărți scrise parcă pentru retardați, nu mă întrebați cum le-am ales.
- Am mâncat cea mai bună plăcintă de praz din câte există (nu-i ca și cum le-aș fi încercat eu pe toate, dar asta a fost extrem de bună) făcută după o rețetă învățată de mama de la televizor.
- Am avut joi seara o cină târzie gătită împreună cu finii noștri, și mi-ar plăcea să păstrăm obiceiul. Să avem o seară din săptămână în care să mâncăm alături de prieteni, să fie așa un fel de joia deschisă, cine vrea să vină la noi joia pe la opt și jumătate seara, să stabilim împreună un meniu, să-l cumpărăm și să-l gătim. Bineînțeles că apoi tre’ să-l și mâncăm, dar la asta nu cred că se dă cineva înapoi.