Părinții noștri

parintii nostriAm cei mai buni părinți din lume. Din păcate viața ne ține destul de departe unii de alții și, deși nu locuim în emisfere diferite, ne vedem de maxim 4 ori/an. Nu-i normal și eu știu asta, dar ei nu se plâng. Nu se plâng că nu venim mai des la țară, nu se plâng nici măcar că nu-i sunăm mai des, trec uneori și două sătămâni fără schimbăm două vorbe. Bineînțeles că eu dau vina pe lipsa de timp, dar adevărul este că zece minute pe zi aș putea oricând să găsesc. Atunci de ce n-o fac?

Părinții mei au avut grijă ca în copilărie să nu ne lipsească nimic, bineînțeles asta în limita posibilităților lor de atunci. N-am avut păpuși Barbie sau trenulețe pe șine, dar de fiecare Craciun și Paste aveam cadouri și hăinute noi, pe care le prețuiam mult mai mult decât o fac azi fetele mele.

Poate pentru că mi-e de ajuns să-i știu acolo, în căsuța de la țară. Pentru că-i știu împreună și pentru că am încredere în ei. Poate mă simt încă copil și aștept eu telefonul lor, deși știu că asta nu-i corect.

Țin minte ziua în care tata a aflat că am intrat la facultate. M-am întâlnit cu el pe stradă, venea de la serviciu și eu i-am spus din prima, ca să nu se bucure prea tare, că am intrat pe locurile cu taxă și că va trebui să plătească studiile mele. Credeți că a clipit? Nu. Bucuria i-a fost completă și deși a făcut imposibilul ca mie să nu-mi lipsească nimic la București, nu mi-a spus niciodată că aș fi putut învăța mai mult și aș fi putul ocupa un loc fără taxă. Era probabil de ajuns că o știam eu.

Zilele astea am înțeles că părinții nimănui, cu atât mai puțin ai mei,  nu vor trăi la nesfârșit și noi copiii, mai mici sau mai mari, trebuie nu numai să ne prețuim părinții, sunt sigură că majoritatea dintre noi o facem, dar trebuie să le fim alături, acum mai mult decât oricând. Nu se știe cât timp îi vom mai avea.

Am de gând să fac niște schimbări în ceea ce-i privește pe ai mei. Alea 4 ori/an în care mergem la țară trebuie să se transforme în 8 ori/an. Neapărat! Până la urmă  200 km nu-s motiv de nevizită măcar la o lună jumătate.

În urmă cu ceva ani părinții mei și-au construit o casă frumoasă la țară, în satul natal al tatălui meu și s-au mutat de la oraș, unde în tinerețe veniseră ca să le fie bine copiilor lor, înapoi la țară. Sunt amândoi la pensie și au o gospodărie frumoasă de care se ocupă cu mare drag. Eu îi știam orășeni și sunt cu atât mai mândră de ei să-i văd cum se descurcă într-o gospodărie pe pământ, plină de orătănii și pomi fructiferi.

Anul ăsta am fost deja o dată la ei, mama a fost la mine 3 săptămâni, deci n-am început chiar rău. Numai de ne-ar ține obiceiul. De nu ne-am cufunda iar în muncă fără pauze și fără timp de a observa dacă mai avem părinți sau nu. Uneori nici nu ne dăm seama daca-i noapte sau zi, ce să mai observăm altceva…

Balzac spunea că părinții, ca să se simtă fericiţi, trebuie să dea mereu. A da mereu te face să fii tată, te face să fii mamă. Nu cred că-i nevoie să vă spun că din casa lor plecăm mereu cu mașina plină și dacă i-am lăsa ne-ar da și haina de pe ei. Sunt singură că nu-s singurii din lume care ar face asta, probabil mulți părinți o fac, dar ăștia sunt ai mei și uneori mă apucă un dor nebun de ei. Apoi îmi trece și viața merge mai departe.

(Visited 74 times, 1 visits today)
Mihaela Dămăceanu

Ai perfectă dreptate! Nu ştiu de ce este viaţa asta făcută aşa. să ne fure timpul tot felul de activităţi, nu întotdeauna importante. Ne trezim consumându-ne energia într-o mulţime de prostii şi uităm că ei stau acolo, uneori aşteptând cu jind o vizită de la noi, sau măcar un telefon. Unii dintre ei, îşi duc zilele tânjind după un semn de la noi. Şi noi uităm, sau nu ne găsim timp. Este trist că se întâmplă aşa şi ar trebui să luăm măsuri!

Iuliana

Noi locuim la 15 minute unii de alţii. Ne vedem la sfârşit de săptămână când mâncăm împreună şi vorbesc zilnic la telefon şi cu mama şi cu tata. Acum duc muncă de lămurire cu ei să vindem apartamentele şi să ne mutăm împreună undeva la casă. În oraş, în împrejurimi, unde s-o putea. Trebuia s-o fi făcut mai demult, ei deja sunt la vârsta la care îi sperie schimbările şi sunt greu de convins.
Dar pot privi şi din perspectiva cealaltă, căci copilul meu e plecat departe. Îl văd doar de 2-3 ori pe an, noroc că s-a inventat skype-ul. Dar atata timp cât ştiu că e fericit, totul e bine, nimic nu mai contează.

vienela

Mama mea locuieste la cateva statii de autobuz de mine, iar eu abia reusesc sa o vizitez o data pe luna. Bine, la noi mai sunt si neintelegerile cu sora mea, care ma fac sa ma gandesc de doua ori inainte de a pleca sa le vizitez. Nu ratam nici o ocazie… De cate ori ne vedem, se iveste ceva din care sa starnim o cearta. :))

Mirela

Nina, fii fericită că-i ai, știu că așa este, dar făceam o urare. Le doresc sănătate și viață lungă!
Mi-aș fi dorit ca tata să fi trăit mai mult, avea o sănătate de fier, doar inima era ”ușor slăbită” spuneau medicii… Dar malaria din copilărie și-a spus cuvântul și inima a cedat mai repede decât ar fi trebuit…rip… O am pe mama. Mi-ar fi plăcut să locuiască ceva mai departe, să aibă o casă a ei cu curte, unde să mergem în vacanță. Nu e așa, e prea aproape, să nu mă judece nimeni greșit, dar cred că acesta nu-i cel mai bun lucru. Oricât aș iubi-o și aș prețui-o, ar fi de preferat să ne vedem un pic mai rar. Dragii noștri părinți, bine că sunteți, fiți sănătoși și aveți grijă de voi!
Frumos articol, Nina, mi-a fost dor să te citesc. Te pup, o zi frumoasă!

Cris

Frumos articol, mi-a rascolit dorul de ai mei si de casa parinteasca. Ai dreptate, asta mi-am propus si eu, sa merg mai des sa ii vad..

cotos

Foarte frumos articol 🙂 Si eu imi pretuiesc parintii mai mult decat orice. M-au ajutat si ma ajuta in continuare enorm in viata. Fiind si singur la ei, am fost mereu un rasfatat al sortii sa zicem. Eu ma vad si vb zilnic cu ei 🙂

Mihaela Curea

După ce m-am mutat cu soțul meu, am făcut un obicei din a ne vizita săptămânal părinții. Astfel reușim să ne organizăm mai bine timpul și munca. Știm că vineri după masă trecem pe la toți! De vorbit la telefon, nu mai zic, aproape zilnic.
Sunt părinții noștri, buni sau răi, au făcut cât au putut pentru noi și merită respectul și dragostea noastră.

Frintz

De 1 martie am primit cel mai frumos martisor de la tata: m-a vizitat. Acasa la mine, pentru prima data, desi m-am mutat aici de peste un an. Mama sta mai mult pe la mine, uneori din cauza bolii, alteori ca ne e bine cu ea. Ne face cea mai buna mancare din lume. Chiar daca nu mai are ea puterea sa le faca pe toate brici, m-am obisnuit sa ma bucur de ceea ce am. Am incetat sa ma mai supar ca mi-a patat peretele sau ca pus oala fierbinte pe pervaz. E mama si ma bucur de prezenta ei, si atat. Acasa la ei ajungem destul de rar (6-8 ori pe an), dar nimic nu se compara cu zilele petrecute in casa copilariei.
Matusa mea imi spune mereu: “Sa ai grija de ai tai, sa ai rabdare cu ei! Parintii nu ni-i alegem!”

Nina

Da, si eu m-am invatat sa nu pun la suflet chiar toate care nu le fac asa cum vrem noi. Iti dai seama cate din astea au suportat ei de la noi in toata viata lor?

Madutza77

Off..ca m-ai facut sa plang! Si parca nu era de ajuns ziua asta plana de melancolie , ca m-ai citii si articolul asta al tau care m-a umplut de nostalgie. Off…! Ai mei stau doar la 30 km de mine si din cand in cand sunt asa bucurosi cand le mai duc cate un nepot sa stea la ei.Sambata cand l-am vazut pe tata dupa multa vreme ( recunosc!), m-a luat in brate si m-a pupat cu un foc…iar de mama ce sa m-ai zic? nu stia cu ce sa imi mai stea in fata…
Sa ne trezim odata , zic si sa traim mai mult clipe alaturi de ei, sunt nepretuiti !:)

Nina

Da, exact. Si tu, la 30 km…mergi la ei saptamanal. Eu ma gandesc cu groaza cum va fi sa-mi astept fetele in vizita (cu familia lor, desigur) atunci cand vor creste. Cum sa vina la mine asa de rar? Nici nu le mai las sa plece. Ii tin pe toti cu mine aici. 🙂

Madutza77

Nu chiar saptamanaL (: De aceea mi-e rusine… Nu am masina personala si de multe ori nu avem bani nici pentru biletele de microbuz. Ne ducem cu randul 🙁 cate unul din familie atunci cand putem.

ana

Foarte frumos ai scris despre ai tai, ei iti citesc blogul ?!
in ultimii ani, relatia mea cu ai mei s-a imbunatatit, m-am straduit sa ma bucur ca sunt in viata si mai pot merge “acasa”, sa ma bucur ca am pe cine suna, cand vad ca ei nu o fac, prea ocupati cu treburile zilnice…din pacate, ei vin destul de rar in vizita, dar compensez eu, aproape saptamanal 🙂

Nina

Esti ofericita ca poti merge saptamanal. Ce n-as da sa pot face si eu asta.
Nu, ai mei nu-mi citesc blogul. Le mai arat eu din cand in cand cate un articol cand merg la ai, dar acolo n-au nici computer, nici internet.

laur

Nu stiam ca ti-ai fi dorit o sora. Maine plec la tara pt . a-i ajuta la curatenia de primavara si da imi este dor de ei, cu toate ca vorbesc mai des cu ei. Si de tine imi este dor . Chiar am preferat o surioara.Hai ca m-am emotionat…….

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.