Nu știu cum vă înțelegeți voi cu lichioana cu picioare lungi, sete de sânge și ochi gigantici, dar eu am ajuns la limita răbdării. De vreo săptămână toate femelele de tânțari (știți că doar ele înțeapă, nu-i așa?) s-au adunat acasă la noi și am impresia că mi-au băut aproape tot sângele.
Se zice că ar fi necesar ca aproximativ 1,200,000 de tânțari să ne muște (și asta e aiurea spus că ele practic nu mușcă, ci înțeapă) pentru a ne goli de sânge, iar la mine puțin a lipsit să nu se întâmple asta. Vă dați seama că m-au enervat tare de tot dacă am ajuns să scriu despre ei. Nu știu de ce îmi tot vine să spun ei când de fapt sunt ele. E nedrept. Săracii masculi care se hrănesc numai cu nectar și sucuri de plante sunt huliți de toată lumea, pe când de ele nu spune nimeni nimic.
Oricum, să lăsăm istoria tânțarilor (știați că existau țânțari și acum 80 milioane de ani?) și să revenim la mine-n dormitor, unde zilele astea a fost raiul lor. Asta până a apărut Sorin în plină noapte și a descărcat o jumătate de tub de Raid de jur împrejur. Apoi a inchis ușa și geamul. Da, ne-am intoxicat complet, am simțit cum inima nu mai poate pulsa, cum nările absorb cu lăcomie mirosul criminal, de insecticid, dar măcar n-am mai auzit bâzâitul supărător și nici nu ne-a mai înțepat nimeni.