Espadrilele

Eram de vârsta fetelor mele și mergeam cu familia, cu dacia roșie cu număr de Dâmbovița, la  bunici, adică la Brăila, vorba lui Creangă: locul nașterii mele.

În drum spre Brăila opream mereu la un magazin universal din Ploiești, a cărui alimentară cu autoservire (un fel de supermarket al zilelor noastre) era mult mai aprovizionată față de ce aveam noi la Târgoviște și mama lua câte ceva de acolo pentru bunici. Cât timp ea era la alimentară, noi (eu cu frate-meu) ne plimbam prin magazinul mare și aveam o atracție deosebită pentru raionul de încălțăminte și cel de ceasuri. De data asta ăștia de la Ploiești băgaseră niște espadrile colorate (negre, albastre și roșii) la care nouă ne-au sclipit ochii, nu uitați că vorbim de epoca tenișilor Drăgășani. Ne-am uitat la preț, nu era mare, 85 lei. O nimica toată pentru noi copiii, o avere pentru părinții mei la vremea aceea.

Am alergat amândoi la mama și i-au spus că am găsit niște espadrile extrem de frumoase pe care ni le dorim cu orice preț. Mama nu ne-a zis nu, dar nu ne-a zis nici da, a lăsat-o în coadă de pește, ne-a sugerat că poate ne ia când ne vom întoarce de la bunici și am plecat astfel mai departe în călătoria noastră fără espadrile noi și foarte-foarte bosumflați. Nici nu-mi mai amintesc cum a fost atunci la țară, știu doar că la întoarcere ne-a spus mama că ne vom opri la Ploiești și ne vom lua mult doritele încălțări.

Nu vreți să știți ce bucurie era pe noi (nu era de ici de colo să apari în Târgoviște cu niște chestii care nu se găseau pe o rază de 50km 😀 ), am ținut-o într-un cântec tot drumul cu toate că ni s-a părut foarte lung. Odată ajunși la Ploiești parcă nu mai ajungeam la magazin, parcă nu mai nimeream etajul, parcă nu mai vedeam espadrilele în raft. Din păcate ultima afirmație era adevărată, nu mai era nici urmă de încălțările dorite nici în rafturi, nici pe tejghea, nicăieri. Și nu trecuse decât un week-end, care pe vremea aia era sfârșit de săptămână. Noroc cu mama care încă nu-și pierduse glasul ca noi. A întrebat vânzătarea despre mult lăudatele espadrile și aceasta i-a spus că mai avea în depozit două perechi una albastră și una roșie, oprite pentru o cunoștință care nu mai venise după ele, dar nu mai știe ce numere sunt. Eu cu fratele meu au spus atunci într-un glas: Nu contează ce număr sunt, le luăm noi. 

Am avut și noroc și ghinion, încălțările aveau exact numerele noastre, numai că cele numărul meu erau albastre și numărul lui Laur erau roșii. Dar n-am lăsat atâta lucru să stea în calea fericirii noastre. Doamne, cât de puțin ne trebuia atunci pentru a fi fericiți!

(Visited 679 times, 1 visits today)
Yolanda

Ahhh, ce frumos ai scris. Nu iti trebuie mult sa fi cu adevarat fericit – iubirea, siguranta pe care ti-o dau parintii intotdeauna, no matter how old you are, inocenta copilariei. O pagina de viata ca o fotografie trecuta prin filtru instagram. xx

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.