fără toane

Pe vremea când fetele mele erau mai mici, iar mie îmi era frică să le las singure și la noi la poartă, pe una din străzile vecine a avut loc o nuntă la cort. Pentru cei mai tineri care nu-și amintesc, nunta la cort nu înseamnă numai instalarea unui cort cochet în mijlocul unei pajiști cu verdeață, pomi si eventual apă, gen:

Nu.Există (cel puțin la noi în cartier) o variantă a acestei nunți care constă în întinderea cortului pe stradă, în fața casei unuia dintre miri si implicit a câtorva vecini care n-au absolut nicio vină dar sunt siguri invitați la nunta. 😀 Și da, în ziua respectivă pe strada cu pricina nu mai circula mașini. Ca  să nu mai spun că există varianta asta și la bloc, adicăsă pui cortul în fața blocului și să iasă ceva de genul ăsta:

De unde până unde am pornit eu acum în discuția despre nunți și-am ajuns să fac teoria chibritului pe subiectul ăsta? A, da. Când erau fetele mai mici spuneam, să fi avut vreo 4-5 ani fiecare, a avut loc la câteva străzi de noi o nuntă de genul ăsta, cu montarea cortului în stradă. În ziua cu pricina, când cartierul răsuna de glasurile unor artiști celebri pe posturile de televiziune de gen, copilul Iulia s-a rugat toată ziua de mine să o las să meargă până la cortul cu pricina (împreună cu alți copii de pe stradă, n-ar fi avut ea chiar atât curaj să se ducă singură) și eu n-am lăsat-o. Culmea era că doar Iulia mă ruga. Se tânguia copilul că de ce n-o las, că vrea și ea să vadă cortul, că nu-i corect, că sunt o mamă rea etc. Ca să-i închid gura și să-i dau un exemplu pozitiv, îi spun că ea a plâns pe tema asta cu nunta toată ziua, și uite, sora ei, Sonia, nu vrea deloc să vadă nunta, nu m-a bătut la cap deloc și tot așa am ținut-o până când Sonia a venit la mine și mi-a spus: Mami, eu nu vreau să merg să văd cortul și nunta, eu am fost deja. Nu prea mi-a plăcut.

Vă dați seama că am rămas un pic statuie, nu-mi venea să cred că ea plecase (cu niste copii mai mari, dar plecase) să vadă nunta fără să-mi ceară voie, iar eu nu lăsasem copilul Iulia care mă ruga încă de dimineață și care, culmea, știa că sora ei fusese la nuntă, dar n-a pârât-o.

Oricum, nu mai știu ce-am făcut atunci, cum s-a încheiat povestea, parca s-a dus și Iulia cu o fetiță mai mare de pe stradă să vadă și ea cu ochii ei ce-i povestise soră-sa toată ziua.

Ieri, însă, a fost din nou nuntă la cort, tot la câteva străzi de noi. Acum fetele-s mai mari, îmi spun doar că ies pe stradă și ele știu că au voie pe strada noastră și pe încă două străzi . În jurul prânzului ia-o pe Sonia de unde nu-i. Am așteptat-o cu masa, n-a venit. Când a văzut Iulia că-s oarecum îngrijorată, mi-a spus să mă liniștesc că ea crede că Sonia-i la nuntă. Ce nuntă? zic. Cum, nu auzi, mă întreabă Iulia, ridicând un deget în aer. O, da, o voce de bărbat cerea cu disperare (așa mi s-a părut mie) nuntașilor să-i felicite pe miri și să le ureze casă de piatră.

După ceva timp a apărut și Sonia. Unde-ai fost copile? o întreb dojenitor. Ea, cu un zâmbet ștrengăresc îmi spune: Am fost cu mireasa să aducă apă.