Cea mai mare parte din vacanțele de vară ni le petreceam la bunici, într-un sat de pe malul Buzăului, unde autobuzul din oraș ajungea odată pe zi. Bunica era o femeie strașnică, care deși avea pe vremea aia aproape 60 de ani și crescuse deja 8 copii și-o droaie de nepoți, avea încă răbdarea unei tinere mamici și ne făcea cam toate poftele.
Stați, copiii de pe vremea aia nu aveau poftele celor de azi, când spun toate poftele, trebuie înțeles că ne gătea exact ce-i spuneam noi. Voiam colarezi, ea ne făcea colarezi, voiam checuri, ne facea checuri, voiam ardei umpluți sau chifteluțe, tăia bunica o găina și-o gătea pentru nepoții ei dragi (eram vreo patru-cinci care stăteam peste vară la ea).
Pe vremea aia noi credeam că suntem niște copiii tare ascultatori, măturam curtea dimineața, adunam vișine pentru compot sau dulceață, alergam dupa fluturi, mergeam la pescuit și la scăldat, ce mai, cuminți nevoie mare. Numai că, acum când mă gândesc văd lucrurile cam așa: măturam curtea fără s-o stropim și dis-de-dimineță ridicam tot colbul în văzduh, de rămănea în urma noastră, când noi înaintam voioși curățând curtea, un praf de să-l tai cu cuțitul. Venea bunica de la apă (pe care o căra cu cobilița de la o cișmea de pe uliță) și găsea cei mai harnici nepoți din lume învăluiți într-un praf de nedescris. Nu ne certa, dar ne învăța în fiecare zi să stropim curtea înainte de a mătura, să nu se mai ridice praful. A doua zi poate udam, dar a treia sigur uitam.