Am trimis deja primii bani

Sunt încă sub influența zecilor de răspunsuri la solicitarea mea de ieri. Încă nu mi-am revenit din șoc, eu ceream doar 250 lei pentru a scapa un om dintr-o situatie disperata de moment. Am primit în schimb foarte multe reacții, și când spun reacții mă refer la fapte concrete. Aș putea scrie despre fiecare în parte, însă nu vreau nici să mă laud eu cu faptele lor, nici să se creadă că ei au făcut-o pentru publicitate. Important e că lumea s-a mobilizat și azi i-am trimis deja Valentinei 500 lei:

Mai am în bancă înca 150 lei pentru ea, mulțumesc Mihai, Mihaela Macovei și Alexandru Cuibari (nu va știu, și-aș fi vrut să vă cunosc măcar virtual) , iar acum câteva minute am primit un OP în valoare de 500 de lei de la Mihai Brehar, primul care a acceptat oferta lui Cristi Manafu. Și mai sunt promisiuni. Andrei s-a întâlnit deja cu ea.

Continue reading Am trimis deja primii bani

Pentru că putem

Alo, Timisoara, se aude acolo la voi?

Există o fată în orașul ăsta frumos al vostru, pe nume Valentina. O fată ce a renunțat la slujba de grefier la tribunalul din oraș, pentru a putea avea grijă de fetița ei de 4 ani. Acum a înscris-o pe cea mică la grădiniță și ea lucrează la o cantina în apropierea casei, unde câstigă 800 lei/lună. Luna asta a fost rugată să-și ia concediu și a primit doar 200 lei. Numai chiria locuinței în care stă cu fetița este de 500lei/lună și, deși încearcă să meargă în weekenduri să servească pe la nunți pentru a câștiga un ban în plus, timp în care își lasă fetița cu o vecină mai în vârstă, luna asta Valentina nu a reușit să-și plătească chiria, iar vineri pe 01.07.2011 va fi evacuată cu copilul în stradă.

Știu, sunt multe cazuri de genul ăsta și nu putem să-i ajutăm pe toți, dar ăsta e cazul meu pentru că  ea e o fată muncitoare care are tăria de a nu cere nimic. De aceea ne revine nouă sarcina de a o ajuta. Săptămana trecută și eu și Ioana (care a scris mai pe larg de caz aici) am primit un SMS de la prietena cea mai buna a Valentinei care ne spunea așa:

”Buna! Sunt colega  cu Valentina de la Timisoara careia dvs i-ati trimis pachet, fac apel la dvs pentru a o ajuta cu totii. Luna aceasta nu a reusit  din cei 800 lei pe care ii cistiga  sa acopere costul chiriei, iar peste citeva zile risca sa doarma pe strada cu fetita. Daca puteti sa o ajutati, orice suma e binevenita, trebuie sa stringem mina de la mina 500 lei sa o putem ajuta. Va multumesc!”

Continue reading Pentru că putem

Hai să vă zic ce fac

Hmm, au fost câteva zile de vreme excelentă, nici cald nici frig, exact așa cum aș vrea să fie acolo unde trăiesc. Ok, îmi place și plaja însorită dar asta doar în concedii nu în zilele în care eu am de lucru de dimineața până seara. Prefer ca atunci când fac o pauză de la lucru să ies afară și să pot respira, nu să fiu obligată să stau tot în aer condiționat. 🙁

Pentru că au trecut câteva luni bune de când mi-am mutat biroul vis-a-vis de casa în care locuiesc, adică în aceeași curte, și deși mi-am stabilit un program 8-16 în fiecare zi de luni pâna vineri, nu v-am spus niciodată așa mai pe larg cu ce ne ocupăm noi.

Cititorii vechi de toane știu probabil că avem un atelier de croitorie cu 10 mașini de cusut și 5 angajate, unde încercăm să facem față cu succes comenzilor venite din partea clienților, comenzi care nu-s deloc rochii de seară sau fustițe colorate, deși ar putea fi, dacă cineva s-ar încumeta să facă cel puțin 50 rochii de seară de același fel. 😀 Adică facem orice dorește clientul, dar la serie, așa cum spune și numele site-ului nostru croitorie-serie. Cum lucrurile la serie sunt în general uniformele de lucru, ăsta-i cel mai important segment din comenzile pe care le primim. Când spun uniforme mă refer la echipamente pentru firmele de pază, costume de doctori, halate, salopete, tunici și costume de bucătari, geci, pufoaice, dar facem și fețe de mese, huse de scaune, tot ce vă trece prin cap, etc.

Continue reading Hai să vă zic ce fac

Bărbații și bermudele

Odată cu venirea verii mă bucur să văd pe stradă oameni tineri îmbrăcați cu gust și oameni din generația mea, adică supra-tineri, care nu mai știu să se îmbrace. De a doua parte a frazei nu mă bucur.

Nu că aș fi eu vreun critic de modă, dar am pretenția ca ceea ce văd să-mi placă sau cel puțin să mă lase indiferentă și în niciun caz să nu să-mi provoace greață . Dacă voi veți spune că n-am dreptate, mă voi retrage în carapace și nu voi mai deschide ochii spre lume decât atunci când imaginea din fața mea va arăta așa:

Continue reading Bărbații și bermudele

Paznicul

Am un client la care merg destul de des, o firmă de construcții cu un sediu mare și frumos, nu gigantic și urât. La intrarea în sediul acestei firmei este o gheretă din asta pentru paznic, numai că paznicul nu arată deloc ca aceia pe care-i știți voi. E un om în jur de 50 ani, care în loc de uniformă de paăa poartă o salopetă de lucru și în loc de tonfa paznicului el se sprijina de-o cârjă, care-l ajută să se deplaseze, să-și păstreze echilibrul. Omul are un singur picior și e demn de toată stima.

Vă spuneam că firma care-l are angajat e una de construcții, da? Ei bine, lângă baraca asta a lui, omul are amenajat un mic atelier unde  face  toată ziua câte ceva pentru a-și ajuta colegii. Ba șlefuiește o piesă, ba ascute niște burghie, cert e că omul stă toată ziua în picioare. Sau, mai bine zis, in picior Eu nu l-am urmarit și din păcate nici n-am avut tăria de a-l aborda, dar cred că o voi face cu prima ocazie, ideea e că de câte ori mă duc acolo el se miscă ca o furnicuță.

Dsigur, se poate ca omul să fi lucrat la firma respectivă de când era în putere, să fi suferit  un accident, de muncă sau nu, și pentru a nu sta legumă din cauza handicapului să fi ales să muncească așa cum poate, dar în cele mai multe cazuri de genul ăsta celor ca el ori nu li se acordă șansa asta de a se simți în continuare folositori, ori cei în cauză nu și-o doresc. El nu-i așa. Prima dată când l-am văzut, m-am gândit că probabil are familie de întreținut și a trebuit să muncească să câștige bani în continuare pentru că nu are încotro, dar apoi mi-am amintit de un alt om, un vecin de-al meu, tânăr, care-i la pensie (sau mă rog, încearcă s-o obțină) pentru că îl doare un picior. În loc să-si caute de sănătate să-și rezolve problema, el încearcă să se agațe de asta ca să iasă la pensie. Urât!

Continue reading Paznicul

Oare asta să fie prima ocazie?

Știu că e weekend și eu m-am găsit să  scriu despre credite și soluții de a le suporta mai ușor, dar mă simt bine atunci când le știu pe toate în termen. Creditele zic.

Era o vreme când cu toții ne-am luat tot ce-am visat încă din copilarie să avem, dar fie nu existau, fie nu aveam noi bani de ele. Din fericire dacă nu existau s-au inventat, dar din păcate vremea să avem bani de ele n-a mai venit. Ne-am trezit, în schimb, cu libertatea absolută de creditare. Într-un timp nici nu mai trebuia să fii angajat, pur și simplu cu o factură de utilități de la adresa pe care o aveai trecuta în buletin îți puteai lua cel mai tare aparat foto al momentului. Ăsta-i caz real, mi s-a întâmplat mie, era o solniță de Samsung. 😀

Nici nu  se termina bine un credit că făceam altul, și uite așa am ajuns să-mi fac un credit de nevoi personale ca să-mi iau mașina pe care o folosesc pe firmă. Maxim, am zis! Mai am de plătit la rata asta încă 5 ani, adica pana-mi ajung fetele aproape majore. Apoi va trebui să strang bani pentru nunți. 😀 Nu-i vorba că mașina își scoate banii de rată în fiecare lună, dar dacă s-ar putea să refinantez acest credit +un card de credit de care orice-aș face nu reușesc să nu mă ating, ar fi excelent.

Continue reading Oare asta să fie prima ocazie?

B’estfest, 2pi și un război ce poate fi reluat

Azi, când ai impresia că nu te mai poate mira nimic și nu se mai poate inventa ceva care să te uimească, vin eu și-ți spun că se poate. Exista un lucru, nu de azi de ieri, ci de prin anul 2000, care o să te mire de numa. Bine, o să spuneți că voi știați deja de existenta lui și sunt eu habarnistă. 🙁

Să vă povestesc…

Bunica mea avea mulți vișini, dar unul dintre ei, exact acela care are legătură cu articolul de față, era preferatul meu. Era situat ușor după colțul casei și acolo mă duceam eu, copil fiind, să fac pipi la rapid, adică atunci când nu mai aveam timp să ajung la toaleta amenajată cochet în fundul grădinii. 😀

Continue reading B’estfest, 2pi și un război ce poate fi reluat

Mitocănia a atins punctul maxim

Și mă trezisem așa bine dispusă…

Asta până am ajuns la computer și am văzut ce-a mai debitat primul om din stat. De la noi. S-a găsit el, tocmai el, să-l atace pe Regele Mihai: slugă la ruşi

Nu mă înțelegeți greșit, nu cred  că R. Mihai a jucat corect carțile istoriei românilor, probabil că era prea tânăr, poate că a fost prea blajin, dar a luat întotdeauna deciziile pe care le-a crezut benefice la momentul acela pentru poporul român. Abia după încheierea razboiului și după ce inițial a fost de acord cu guvernul comunist,  și-a dat seama că făcuse greșeli majore și a încercat să se opună. Era însă prea târziu și el ajunsese să nu mai aibă nicio putere pe scena politica românească. Orice s-ar spune despre Regele Mihai, ca n-a avut curaj, ca n-a avut maturitate, ca n-a fost un bun strateg, orice s-ar spune, repet, nu-l vom putea acuza niciodată că n-a iubit Romania și poporul român.

Continue reading Mitocănia a atins punctul maxim

Semne de bună purtare

În prima zi de vacanță a fetelor, pe seară, copilul Sonia a căzut cu rolele. Explicația ei este că a uitat să pună frână și s-a oprit într-o mașină staționată dupa care a căzut, ca un mic bolovan, jos.  A venit acasă supărată, arătându-mi o julitură superficiala pe antebraț și spunandu-mi că o doare mâma dreapta, cea pe care s-a sprijinit când a căzut. 🙁 Am doftoricit-o cum am știut mai bine, am bozgorodit-o că i-am spus de atâtea ori să fie atentă și tot nu mă ascultă, după care mi-a spus că i-a mai trecut. Mâna nu umflase. Deșteaptă și înțeleaptă ca un om mare, am luat hotărârea că nu-i de mers la medic.

Ieri dimineață am întrebat-o ce-i face mâna, și când mi-a spus că încă o mai doare, am hotărât că-i cazul să mergem la doctor. După ce am dat o tură pe la Spitalul Pantelimon, unde după 15 minute de așteptare un nene, asistent cred, ne-a spus că aștia mici sunt primiți doar la N. Grigorescu sau Budimex, am luat calea Grigorescului că-l cunoșteam mai bine. Deși aici la camera de gardă, la ora zece dimineața erau circa 50 de copii, am avut noroc că la ortopedie nu erau decât 4, așa ca am așteptat doar o oră, într-un vacarm de nedescris. Noroc că era aer condiționat înăuntru că altfel cred că mureau copiii acolo. După o oră, fac aici o paranteză și vă întreb dacă nu vi se pare ciudat că de fiecare dată când așteptați la o ușă, la medic, la stomatolog, la orice,  cei de dinaintea dumneavoastră stau foarte mult înăuntru, iar când vouă vă vine rândul terminați extrem de repede? Nu mi se întâmplă asta numai mie, nu?

Revenind, după o oră zic, intrăm înăuntru, stăm un minut, apoi cu o trimitere mergem să facem o radiografie, dar doctorul ne și spusese că mâna-i ruptă. 🙁 La radiografie am fost primii așa că am scăpat în 10 minute cu tot cu filmul luat, care film n-a trebuit plătit cum am pățit altă dată, apoi ne-am întors la cabinetul doctorului ortoped să vadă radiografia. Am așteptat din nou, că mai veniseră vreo cinci persoane, noroc că după vreo doi, când a deschis ușa să cheme pe cineva, medicul ne-a văzut și ne-a chemat în cabinet. Nici el n-a costat nimic, btw. Din păcate avusese dreptate, era acolo o fractură prin tasare și mâna a trebuit pusă în atelă gipsată, ceea ce înseamnă că domnișoara Sonia (doamne, acum îmi dau seama că am început să le spun domnișoare fetelor) a spus adio pentru două săptămâni și la bălăceala din piscină și la mersul cu rolele (ăstuia cred că i-a spus adio pe termen mai lung), dar și excursiei la țară, planificată pentru sfârșitul de săptămână.

Continue reading Semne de bună purtare