Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Continue reading Până acum am devenit ceea ce sunt!

Cheile, a văzut cineva cheile?

Faptele, așa cum le cunosc eu, s-au petrecut după cum urmează:
Mă duc într-o zi să iau fetele de la școală. Deși ies din curte majoritatea colegilor lor, ele întârzie să apară. Îl întreb pe unul din copiii dacă știe ce-i cu ele. Acesta, oarecum afectat, îmi spune că o fetiță, colega de bancă a Soniei, și-a piedut cheile, iar Iulia cu Sonia au rămas în clasă să o ajute să le caute. Zic să mă duc acolo, poate le ajut și eu.
Ma întâlnesc apoi pe scările școlii cu doamna dirigintă care mă asigură că au căutat absolut peste tot, prin bănci, prin materialele didactice, prin coșul de gunoi, pe holuri, pe la toaletă, pe sub dulapuri… și nu-s de găsit, dar ea e convinsa că vor apărea mâine. 🙂
Ajung în clasă și văd cum copila căreia îi dispăruseră cheile, plângea cu lacrimi de crocodil, înconjurată de câteva colege. Ți se rupe sufletul când vezi un copil plângând, așa că am încercat și eu s-o liniștesc, să-i spun că nu-i nicio tragedie, că se mai întâmpla lucruri din astea… În fine, după încă vreo jumătate de oră de căutări, un lucru era cert: fata avusese cheile la ea, nu părăsise deloc sala de clasă și totuși cheile dispăruseră. Parca intraseră în pământ.

Până la urmă toata lumea a plecat spre casă oarecum împăcata cu gândul că facuse tot ce se putea pentru a le găsi și cu speranța că mâine cheile vor apărea.
A doua zi, pe seară, îmi amintesc incidentul și o întreb pe Sonia:
Ce a făcut Stefi, a găsit …?
N-am apucat să termin întrebarea că Sonia a sărit cu gura, entuziasmată:
Da, mami. Și-a gasit cheile azi. Ce chestie!
Eu continui cu întrebarea:
Unde erau, măi?
Sonia continuă cu răspunsul:
Aaaa, la mine în ghiozdan. 😀