Maria, Bebe şi nea Mitică

Maria şi Bebe sunt fraţi. Locuiau, pe vremea când litrul de lapte  se vindea la sticlă, pe acelaşi palier cu mine. La bloc. Pentru cei care nu localizează perioada la care fac referire, e vorba de mai bine de 25 de ani de atunci. Da, cei care au prins vremurile alea încă trăiesc. Să revenim.

Bebe era omul căruia numele îi venea mănuşă. Arata exact ca un bebeluş. Avea faţă de bebeluş, corp de bebeluş, mâini de bebeluş. Adică mici. Maria în schimb era exact cum trebuia să fie o fată de 14 ani numai bună să participe la un concurs gen “mi-s fata de la ţară” dacă n-ar fi stat într-un oras, evident. Aşa Maria s-a mulţumit să fie prinţesa din jocurile noastre cu regi şi regine şi să renunţe la facultate atunci când a fost cazul, pentru că nu-i aşa, ce-i trebuie unei fete frumoase facultate?  Da bre, aşa era pe atunci. Facultatea o făceau numai ăia deştepti, vânzătoarele frumoase nu aveau nevoie de facultate ca astăzi.

Maria şi Bebe nu se aveau ca fraţii. Dacă plecau undeva împreună sigur se întorceau separat, certaţi şi uneori bătuţi. Se băteau parte în parte. Uneori dădea şi Bebe.

Continue reading Maria, Bebe şi nea Mitică

Copilul Sonia şi muzica

Aseară la ieşirea de la ore, în faţa câtorva mămici, Sonia povestea despre doamna profesoară de muzică:

– Vă spun, doamna de muzică e cea mai bună doamnă. Bine, după doamna dirigintă. E o profesoară calmă care stă lângă fiecare copil şi nu se lasă până când fiecare dintre noi nu cântă perfect. Stă langa noi şi ne explică până înţelegem şi până la urmă (aici gesticula strângând din pumni) n-ai cum să nu reuşeşti.

Ştiind că ea e la început cu muzica şi nu tocmai un talent, când o auzeam vorbind aşa îmi creştea inima şi mă gândeam: “uite mă că se poate”. O întreb plină de speranţă:

Continue reading Copilul Sonia şi muzica

Ceva legat de mâncare

Luni dimineaţă stând în trafic bag un ochi pe twitter şi ce să vezi: anunţă chinezu că la 9 fix dă drumu’ la un post nou pe blog, ceva legat de mâncare.  La postul ăsta avea el nevoie de 44 de comentarii, cât mai urgent, ca să câştige nu ştiu ce concurs, ceva legat de mancare.  Calculez că exact în jur de ora aia ajung la birou şi cum chinezu mi-e simpatic, gândesc că nu pierd nimic dacă arunc scurt un comentariu acolo, ba din contră, zicea el că ceva legat de mâncare câstigă şi ăia 44 de comentatori. 😀

Contrar cârcotaşilor care spun despre mine că una gândesc şi alta fac, de data asta m-am ţinut de gând şi am intrat pe blogul omului. Am şi comentat, însă nu înainte de a citi ce era scris acolo.  Eu îs ca ăla care găseşte nişte bani pe stradă şi în loc să-i bage repede în buzunar, mai întâi îi numără. 😀 Cu toate astea am fost a 28-a, deci nu avea cum să-mi scape premiul. Care premiu era un meniu trimis de restaurantul Wu Xing fiecăruia dintre cei 44 de participanţi. Asta cu 44 e iar ceva legat de  mâncare şi timp. Mai exact de timpul maxim în care comanda ajunge la tine. Da, e vorba de minute, nu de ore.   😀

Una peste alta, ieri am primit la serviciu mâncarea pomisă, a fost delicioasă (asta ştiam deja, noi aici la muncă doar că nu suntem abonaţi la Wu Xing). Evident că n-am avut cum să n-o împart cu colegii, aşa că toţi spunem într-un glas: Vă mulţumim!

Continue reading Ceva legat de mâncare

Soluţia stă în puterea exemplului

Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era,  după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.

Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră.  În timp ce  în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.

Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.

Continue reading Soluţia stă în puterea exemplului

Echipa 1914 #letsdoitro raporteaza

25 septembrie 2010 a inceput devreme, mai devreme de 5.30, cand ar fi trebuit sa sune ceasul. Am facut rapid  cafea, sandvisuri, am spalat ceva fructe si am verificat sacii si manusile. Erau toate in rucsac. Ne-am echipat si noi (da, a mers si Sorin) iar la 6.40 ieseam din casa. George ma sunase deja si imi spusese ca s-a trezit tarziu si va ajunge direct la locul de intalnire, sa nu-l mai asteptam. La prima oprire am luat-o pe  Carmen. Era fresh. Ne-a spus totusi trista ca Oana, un alt membru al echipei noastre de 10 oameni, nu poate veni. Nu a gasit cu cine sa-si lase micutii care sunt totusi mult prea mici pentru a ne insoti. O cunosc pe Oana si stiu cat de trista trebuie sa fi fost ieri pentru ca nu a fost cu noi acolo. Nu-i nimic!

La 7.20 eram la Afi Palas, la locul de intalnire. Echipa s-a intregit cu Ioana, Beti, Cristian, Sabina si Ortansa. Este ca am avut echipa beton? Le cer tuturor de pe acum scuze pentru ca am scris postul asta si pentru ca voi publica poze cu ei. Convenisem sa nu facem asta, ca n-am fost acolo ca sa ne laudam apoi pe bloguri, dar credeti-ma ca nu pot sa tac asa cum nu tac nici cei care striga sus si tare ce fericiti sunt ei ca n-au facut mnimic in 25 septembrie. Uitati-va la poze si recunoasteti ca cel putin daca nu va parem fericiti, se vede macar ca suntem mandri. 

Continui. Am facut inventarul materialelor si am stabilit ca ne mai trebuie cate ceva. O vizita scurta la super-market si se rezolva si problema asta. Ploaia care a inceput nu ne-au dat niciun fel de emotie asa ca a renuntat si s-a oprit.  Am urcat in masini si am plecat spre Bragadiru sa facem inregistrarea. Urma sa curatam padurea de langa Draganesti Vlasca in zona parcarii, unde masinile opresc si calatorii se usureaza la iarba verde, iar Bragadiru ne era in drum.

Continue reading Echipa 1914 #letsdoitro raporteaza

Hearing birds fly

Acum două săptămâni am primit frumoasa veste că sunt una dintre cele trei câştigătoare ale concursului legat de motivul pentru care călătorim, organizat de Lumea mare şi Books- Express.

Premiul consta în alegerea unei cărţi de pe site. Cum eu sunt fascinată de Mongolia încă de pe vremea când jucam Păcălici, alegerea nu a fost aşa de grea.

Aseară când am ajuns acasă, am văzut că-mi sosise cartea. Am văzut în timp ce începusem să mă schimb de haine. Fără cămaşă şi cu pantalonii desfăcuţi la curea am desfăcut  pachetul primit. Am luat cartea în mână şi m-am aşezat, exact aşa cum eram, pe pat. Am citit.

Continue reading Hearing birds fly

Când banii din portofel nu mai sunt de-ajuns

De câte ori merg cu tramvaiul am câte-o revelaţie. Norocul meu (şi-al celor din jur) este că merg rar, altfel nu ştiu, zău,  ce idei bizare mi-ar mai fi venit.

Ca orice om care se ştie urmărit cu conştiinţă civica m-am dus să-mi iau bilet pentru transport. Constat că am în portofel doar 15 lei şi mă întristez brusc. Nori grei  şi gânduri negre s-au abătut asupra mea. Vorba lu’ Cabral: “viaţa e greu”.

Nici nu ştiu cum am ajuns în tramvai, vă spun, eram morcovită rău: ” Cum mă să am doar 15 lei la mine, cum…” E, şi acum vine revelaţia. Stai frate că am mult mai mult, ia să vedem şi o iau de la picioare:

Continue reading Când banii din portofel nu mai sunt de-ajuns

Sunt părinte

Simţi uneori că orice ai face nu-i destul pentru copilul tău. Încerci ca părinte să le oferi tot ce-i mai bun, tot ce crezi tu că trebuie să aibă pentru a deveni, peste ani,  Oameni.

Multitudinea asta de eforturi se cheamă educaţie, care educaţie nu depinde totuşi numai de tine. Am scris despre costurile educaţiei pentru suntparinte.ro aici. Poate acum sunteţi prea tineri, dar într-o zi veţi avea copii şi ne vom întâlni pe acolo. 😀

P.S.  Aveţi bonus o poză mică şi recentă cu mine şi fetele. Tunse.

Vreau înapoi timpul meu pentru citit

Am 5 cărţi începute, dintre care două de specialitate. Una de fotografie şi una de vânzări. Pentru că altfel nu se poate. Celelalte trei sunt beletristică curată. Una e în dormitor, o citesc înainte de culcare, una e în living, o citesc în timpul liber şi una e în geantă,  o citesc când aştept pe cineva nu tocmai parolist sau când traficul e extrem de aglomerat. 😀

Dacă reuşesc să termin una dintre ele, o alta îi ia locul şi astfel în mod constant am cel puţin 4 cărţi începute.

O să spuneţi că-i un talmeş balmeş în capul meu, dar nu-i aşa. Pur şi simplu, citind tot timpul în acelasi loc o carte, actiunea se continua de fiecare data exact de acolo de unde a rămas. Personajele din fiecare carte ramân la locul lor, în povestea lor.

Continue reading Vreau înapoi timpul meu pentru citit

Va fi o săptămână excelentă

Văd zilele astea în jurul meu euforie. Sau încerc să nu văd altceva. 😀

Sâmbătă dimineaţa m-am uitat la ştiri cinci minute şi deja mă încărcasem cu energie negativă cât pentru o lună. Am închis urgent televizorul şi m-am concentrat pe lucruri care-mi fac plăcere. Mi-am revenit mai repede decât mă aşteptam.

Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu mă simt minunat. Nu s-a întâmplat nimic deosebit în ultimul timp care să-mi justifice starea asta de bine şi asta mă bucură cu atât mai mult. Trebuie totuşi să existe o explicatie…poate că totul e deosebit.

Mă bucur că a venit toamna, mă bucur ca a început şcoala, mă bucur că suntem sănătoşi (ok, mai scârţâie pe ici pe colo câte ceva, da’ asta “e de le ei”). Mă simt ca unul care a găsit un trifoi cu opt foi. Da, cu 8. 🙂

Continue reading Va fi o săptămână excelentă