fără toane

Într-o zi de mijloc de toamnă, în anul 1972, veneam pe lume la dispensarul din comuna Scorţaru Nou din judeţul Brăila şi aveam să fiu prima şi ultima fată a soţilor Nedelcu. La mai puţin de doi ani de la acest eveniment, a intrat în familia noastra Laurenţiu, fratele meu, de naşterea  căruia se leaga primele mele amintiri.

Revăd parcă şi azi ghemul acoperit cu pled subţire (frate’miu s-a născut vara) pe care mama l-a aşezat cu grijă în patul mare din camera de zi, în care până atunci eu fusesem stăpână. Veneau vecinii şi rudele la noi, treceau toţi prin dreptul puiului de om, se mirau, zâmbeau şi îi băgau copilului, dupa cum era obiceiul, câţiva bănuţi în pliul scutecului. Nu, nu eram un geniu, am aflat mult mai târziu că ăia erau bani. 😀

Din celălalt capat al patului, de unde urmăream scenele astea, m-am mişcat încet-încet, până am ajuns să ating  cu picioarele copilul şi-am început să-l împing uşor către marginea patului. Un pic, încă un pic, până m-a văzut mama şi cu un glas dojenitor mi-a spus: “Nina, ce faci puiul mamei? Nu-l mai împinge că-l dai jos, e mic şi el şi-i frăţiorul tău.” Aveam de pe atunci răspunsuri pentru toate şi i-am spus mamei foarte revoltată: ” Tu nu vezi că n-am loc? N-am loc de el. Ia-l de aici!” Mama a zâmbit şi l-a luat.

A fost atunci unul dintre primele mele momente de răutate, mai ales că fratele meu a vorbit apoi destul de greu pe înţelesul tuturor, abia pe la 4 ani, iar până la vârsta aia eu eram singura care înţelegea ce spune şi devenisem traducătorul lui oficial. Nu traduceam decât ce-mi convenea şi tot ce se întâmpla rău, era din vina lui, vina pe care şi-o asuma, desigur, într-o limba înţeleasă, cum vă spuneam, doar de mine.

De exemplu, dacă mama avea două mere şi o pară, îi spuneam repede că Laur nu vrea pară, vrea doar măr, astfel încât să am eu para întreagă doar pentru mine. Şi azi perele sunt fructele mele preferate.

Eram rea tare. Numai mie mi se cuvenea totul. Noroc că fratele meu a fost un copil extrem de bun şi nu spunea niciodată ceva rau despre mine. Bine, pâna ne-am mai mărit, am ajuns la şcoală şi el n-a prea mai suportat să profit de pe urma lui, dar deocamdată suntem departe de perioada aceea.

Am locuit în casa în care ne-am născut până când am împlinit 4 ani. Am avut timp chiar să merg doi ani la grădiniţa din sat, unde mama era educatoare şi unde existau niste costume de poliţişti şi doctori  în miniatură, cu care îmi plăcea la nebunie să mă îmbrac. Mai ales chipiul ăla de de poliţist mi se părea ceva extraordinar. E logic că spuneam la toată lumea: “eu când voi fi mare voi fi poliţist”  Mult mai târziu l-am întâlnit pe Garcea şi mi-a trecut…

Sursa foto