Poveşti de absolvire

Miruna povesteşte despre emoţiile simţite la banchetul de la sfârşitul clasei a opta şi ne invită la depănat amintiri din anii aceia uitaţi, în care noi eram centrul universului şi nimic mai grav decât un subiect neprietenos în teza de la mate nu ni se putea întâmpla.

Am avut noroc de colegi adevaraţi, transformaţi uşor în prieteni pe viaţă atât la generală cât şi la liceu. La facultate nici nu mai aduc vorba, locuiesc de 13 ani cu unul dintre  ei. 😀

Şi totuşi colegii din generală sunt cei la care îmi zboară gândul când mă gândesc la  absolvire. La primul nostru banchet adevărat, organizat în sala de sport transformată în sală de bal, la rochia prăzulie făcută pe datorie de vecina mea croitoreasă. Pe datorie, adică mi-a spus că vrea să i-o plătesc la primul meu salariu. Aşa am făcut. 🙂 La pantofii cu frunză pe care mama înca îi păstrează şi la ondulatorul acela de păr care-ţi ardea invariabil pletele  şi era cunoscut sub denumirea popular-germanică de drot.

În seara banchetului eram, evident în mintea mea, cea mai frumoasă fată de la bal. Şi astăzi cred acelaşi lucru, sper doar ca fostele mele colege să nu citească asta.  😀 Lacrimile nu şi-au avut locul  în seara aceea printre noi, majoritatea locuiam în acelaşi cartier şi urma să ne vedem în gaşcă la fel ca înainte iar cu profesorii (nişte oameni extraordinari de care îmi voi aminti cu mare drag mereu) aveam de gând să păstrăm o strânsă legătură.  Aşa gândeam atunci, ei bine n-a fost chiar aşa… şi lacrimile alea refuzate ne-au năpadit pe unde ne-au prins mai târziu când fiecare în singuratatea lui a înţeles ca nimic nu va mai fi ca înainte. Aveam buletine.

A urmat liceul şi revoluţia la care am participat cu toţii, ne-a unit mai mult decat 5 ani de prietenie. Banchetul l-am făcut de data asta la un local şi din păcate a fost atunci ultima dată când i-am vazut pe unii din colegi, dar am ramas prietenă bună cu ceilalti si ne-am văzut chiar şi anul ăsta. Deşi ne despart sute de km, ne leagă nişte lucruri care nu ţin cont nici de distanţă nici de timp. Sunt oamenii aceia cu care conversaţia se leaga la fel de firesc şi dupa ani de  absenţă.

După liceu ne-am împrăştiat care încotro, nu mai eram vecini  de cartier şi nici rochiile nu mai erau ample. Formele se cereau conturate chiar dacă croitoareasa era aceeaşi şi-mi lucra tot pe datorie. Am înţeles atunci, la poza de grup de la banchetul de absolvire a liceului, că amintirile (aici intră şi toata materia învăţată în timpul ăsta, da?) şi bucata aia de hârtie din care zâmbeam cu toţii aveau să ne rămână din toata  viaţa de liceu. Eram majori şi aveam în faţă tot restul vieţii noastre.

Ah, ce amintiri…

Vă invit şi eu la rându-mi să vă amintiţi de momentele astea şi-s curioasă sa aflu ce-ar avea de spus despre  absolvire  nicu, coana zoitzica, dili, viatanomada si toti cei care aveti ceva amintiri din vremea aia.

(Visited 252 times, 1 visits today)
viatanomada

Chiar mi-ai rascolit niste amintiri tare dragi,din pacate am colegi pe care am sa-i revad doar “dincolo”,multi plecati in “neagra”strainatate si culmea cu ei ma vad mai des decat cu cei care locuiesc in acelasi cartier cu mine.Fiica mea termina clasa aIVa , ca si fetele tale si e in febra pregatirilor pentru banchet,asa ca retraiesc ceva din febra de atunci.Doar ca ea va avea bal mascat,comanda mancarea la un restaurant si danseaza pe alta muzica,deh,dar emotiile si amintirile sunt la fel de puternice cred.Chiar ieri am aflat ca o fosta colega este bunica iar eu ma pregatesc doar de sfarsitul claselor I;IV si VI,copilareste fiecare dupa posibilitati!

Isolda

He he he ….
Ai rascolit tolba cu tezaur de coraçon !!! 😀 Toti avem amintiri fantastice din acea perioada . Cea mai frumoasa perioada, daca ma intrebi pe mine .
Eu si acum lacrimez ca toanta ori de cate ori revad ” Liceenii” ( si celelalte filme din aceeasi serie ) si asta doar pt ca-mi amintesc atat de puternic de frumosii ani ai adolescentei .
Pastrez legatura si astazi cu unii dintre fostii colegi , in unele cazuri chiar cu familia acestora , pe altii insa nu am ajuns sa-i revad vreodata, din pacate .

nina

@Viatanomada- esti fericita ca poti retrai acum un pic din timpul acela. Succes la bal mascat!

@Isolda- eu intotdeauna mi-am dorit sa particip la o intalnire din aia peste x ani. n-am avut parte deocamdata, dar cine stie…

coana zoitzica

mujer, de banchetul din clasa a opta imi amintesc doar cum mancam eugenii in statiunea amara, cum fugeam dimineata mai repede ca de obicei sa sunam disperate acasa sa aflam daca am intrat la liceu, terenul de antrenament fix in mijlocul campului si soarelui din baragan, lovitura la coloana de m-a scos pe tusa cam 3 luni si mai am si acum probleme, tiganii care au intrat pe geam si ne-au furat si sosetele mai bune, toate aste in timp ce colegii de clasa se distrau la CCA.
dar am amintiri si mai dragute de la liceu 🙂 vrei sa le auzi?

AlexG

Ce ciudat, sunt curios ce o să cred despre profesori când voi fi şi eu la casa mea… se pare că majoriatea oamenilor spun ca sunt “nişte oameni extraordinari de care îmi voi aminti cu mare drag mereu”… mie mi’e greu să cred că voi crede chiar aşa… sunt fericit că am blog de tânăr şi voi putea poate compara părerile de acum cu părerile de peste ani :D:)

nina

@coana zoitzica- da 😀

@Alex-eu imi consideram si atunci profesorii extraordinari, nu a venit asta odata cu trecerea anilor, dar la tine cine stie?

dojo

La banchetul din a VIII-a si la cel din a XIII-a (5 ani de liceu, Peda) am fost cu haine imprumutate, pentru ca nu aveam bani sa le cumparam si pe astea, mai ales pentru a le purta o data. Pantofii au fost cumparati in 3 rate, tot pe acelasi motiv. Nu pot spune ca m-am simtit extraordinar, desi recunosc ca mi-am frant picioarele dansand, poate si pentru ca nu sunt amatoare de festivitati in general.

De gimnaziu abia am asteptat sa scap, am avut profesori in majoritate “comunisti” partinitori, si, cum eram unul dintre copiii saraci si ne-fii de cine stie ce “gongi”, aproape ca eram ignorata, pentru a putea straluci copii de rectori si alte scule. Eram si proaspat iesiti din comunism, naiba stie. Sunt cred 2-3 dascali de bun simt din anii aia, in rest au fost niste nesimtiti.

Liceul a fost momentul meu de glorie, acolo am avut aproape in totalitate profesori de calitate excelenta, pentru care conta ce poti, nu ce porti. Eram cateva tipe “fruntea” clasei, desi eram cele mai sarace de pe acolo. Nu a contat pentru ei si nu le voi putea niciodata multumi suficient pentru tot ce au facut.

Bancheul de final a fost si putin trist, pentru ca nu ne-am dorit sa se incheie anii de liceu. Am avut o clasa faina si, dupa cum am precizat, niste profesori de nota 100.

La facultate nu m-am mai legat sufleteste decat de 2-3 profesori si tot atatia colegi. E adevarat ca si munceam full time si faceam si 4 antrenamente pe saptamana. Eram permanent obosita si ingrijorata de chestii serioase, nu de “cum ne mai rupem in figuri noaptea asta la disco”. Eram tanara de 20-22 de ani cu atitudine de 35. Nu am mers la niciun banchet. Imi permiteam, am preferat sa consum banii cu altceva. 🙂

nina

@Dojo- eu n-am avut parte de profesori care sa ne judece dupa veniturile parintilor, dar poate si pentru ca eram un cartier cu oameni cam de aceeasi conditie. Dar am mai auzit de chestii din astea.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.