Balul bobocilor

Pe masură ce trece timpul, amintirile se înmulţesc. Pe măsură ce se înmulţesc cele mai vechi tind să se piardă sau în cel mai bun caz să rămână undeva într-un colţ permanent de memorie. De aceea uneori e bine să ne amintim de câte-o întâmplare din asta, care nu are legatură cu nimic, dar care la momentul producerii ei a avut un efect foarte puternic asupra noastra, a celor care erau de faţă, dacă şi acum, după circa 15 ani, amintirea asta ne strâneşte hohote de râs. Să vă spun:

Era în toamna anului 1989 şi pentru că eram clasa a unsprezecea ne revenea nouă deosebita placere de a organiza balul bobocilor în liceul Economic din Târgovişte. O, ce bucurie pe băieţii din clasa noastră, trei la numar. 😀 Am mers din clasă în clasă şi am făcut preselecţia pentru fete, luând în calcul strict criteriul frumuseţe. Mare greşeală.

În ziua balului, când noi juriul, cam ştiam pe cine vrem să alegem miss (oare nu-i aşa la orice concurs de frumuseţe?), preferata noastră a apărut la concurs, încălţată cu cei mai urati pantofi posibili, cu care totuşi poate ar mai fi avut o şansă la coroana, dacă încălţările ar fi fost măcar curate. Dar nu, tot colbul străzii şi noroiul ploilor trecute, pentru că nu căzuse picătură de curând, era pe botforii ei. 🙁

Cum concurenta era compromisă, ne-am îndrepatat atenţia şi simpatia către o fată blondă, cu părul lung şi drept ce încadra o faţă angelică ovală. Doamne, ce-o fi fost în capul nostru?

Fata era frumoasă, avea şi o privire inteligentă în care ne pusesem mari speranţe şi pantofii ei straluceau. Orice juriu normal ar fi referat-o celorlalte. Păcat că a început concursul. Dacă la probele de ţinută şi întrebări adresate de ăatre juriu, fata noastră s-a descurcat onorabil,  la ultima probă, la care fiecare avea de susţinut un moment artistic, cosânzeana noastra a ales să recite. Poezia aleasă a fost “Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu.

Când i-a venit rândul, nimfa a plutit până în faţa scenei şi cu pumnii strânşi (în unul ţinea o foaie albă pe care îşi  scrisese versurile) şi cu voacea cea mai suavă pe care  o auzisem în seara aceea a spus:

– Voi recita poezia “Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu.

A venit toamna…

Atât. Privirea inteligenta de mai devreme dispăruse. Oarecum pierdută de emoţie, fata privea fără ţintă spre sala plină de liceeni şi ceva profesori. A reluat:

– “Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu.

A venit toamna…

Şi s-a oprit. Chicotelile ce se auzeau din sală n-o ajutau deloc şi noi, cei din juriu, eram împietriţi. Ni se năruia şi cea din urmă speranţă. Dintr-o dată, fata îşi face însă curaj, deschide pumnul şi reciteşte scurt versurile poeziei. Apoi, cu forţe proaspete şi chipul luminat:

– “Emotie de toamna” de Nichita Stanescu.

A venit toamna….

Măi oameni buni, n-a spus nimic în plus nici de data asta, în schimb a început să lucreze cu limbajul trupului. Se uită spre noi şi ridica din umeri, de parca ar fi spus: “Pana mea, atât îmi amintesc.”

Fluieraturi, râsete,  aplauze îndelungi, râsul uşor forţat al fetei din faţa noastra, râsete şi mai multe…

Amfitrionul tentativei noastre de spectacol a salvat-o pe copilă când a intrat şi i-a spus:

– Mulţumim mult domnişoară, e de ajuns, publicul şi-a făcut o idee. :))

Evident, câştigătoarea trofeului din seara aceea a fost o altă fată, care a câştigat corect, fără să fie nevoie că membrii juriului să coalizeze, dar credeţi că-şi mai aminteşte cineva cine era? Nu. Toata generaţia noastră ştie însă despre cine e vorba dacă zice cineva: “A venit toamna.” 😀

(Visited 1,394 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.