Archive for februarie, 2010
Eu, accidentele şi Dumnezeu
Feb
Maşina mea nu-i cea mai bună de pe şosele, ba chiar e aproape cea mai naşpa şi dacă adăugăm aici şi un şofer uşor distrat, atunci avem o combinaţie de care tu, ca şofer de maşină bună, ar fi bine să te fereşti.
Acum, faptul că am făcut deja două pene şi un accident de la începutul anului, în condiţiile în care jumatate din perioada asta am lăsat maşina în garaj, mă duce cu gândul la ceva ghinion care mă cam urmăreşte, că vorba aia, conduc de aproape 10 ani zi de zi în Bucureşti fără incidente. Eh, vorbe, gânduri…
Ieri dimineaţă, ştiţi, era oarecum îngheţat pe jos, mai ales pe strazile lăturalnice. Duceam, elegant, cu sparkul fetele la şcoală. Când să intru pe staduţa şcolii, care este îngustă cât o stradă cu sens unic dar pe care circulaţia e permisă în ambele sensuri, maşina din faţa mea frânează brusc, frânez şi eu, îmi dau seama că maşina aluneca ca pe patinuar, mai frânez odată, schimb viteza, trag şi frâna de mâna şi îl lovesc pe ăla din faţă. Elegant.
Omul coboară din maşină, îmi face semn să dau un pic în spate ca să lăsăm pe cineva care ieşea de pe strada şcolii să treacă, eu dau în spate, el se urcă la volan şi pleacă. Eu trag maşina pe o străduţă laterală pe dreapta şi aştept. Am crezut că el întoarce şi vine să ne răfuim. După 15 minute nu venise. Adică stau să mă întreb dacă el o fi simţit că l-am lovit. Până la urmă am plecat simţindu-mă oarecum că ăla care fuge de la faţa accidentului….
Azi am plecat din nou cu maşina, străzile negre şi pline de gropi mi-au dat curaj. Făra niciun incident notabil, mă apropii de serviciu care, cum altfel, îşi are sediul pe o străduţă întortochiată şi îngustă. La ultima mică/minusculă/aproape invizibilă intersecţie pe care o mai aveam de trecut, am oprit să mă asigur (aveam un mare semn de cedează trecerea în dreapta sus) şi făra nicio atenţionare, mă loveşte un nene cu o dubă din spate. Tare. Cel puţin aşa am simţit eu, care era să-mi muşc limba de la buşitură.
Îmi trece brusc prin gând, faptul că cineva mă pedepseşte că n-am aşteptat ieri destul acolo la şcoală. 
Noroc că, în afară de faptul că omul ăsta care m-a lovit pe mine, avea o gură mare şi ţipa tare de tot că de ce am oprit, ce tot opresc (mai fusese o intersecţie de genul ăsteia înainte şi oprisem şi acolo 
), maşina nu avea nimic şi i-am zis liniştit să se calmeze, să-şi revizuiască un pic atitudinea, să vadă semnul, să se gândească că n-a păstrat distanţa regulamentară, să se gândească că m-a lovit din spate, să vadă că maşina mea nu are nicio urmă, a lui la fel şi în sfârşit i-am urat o zi bună.
A tăcut, şi-a cerut scuze, mi-a urat şi el o zi bună şi am plecat fiecare fericiţi spre locurile în care aveam treabă.
Optimistul din mine spune că probabil trebuia să am un accident mai mare şi mai nasol, dar mi-l dă Dumnezeu pe bucaţele, ca să nu sufăr prea tare. 
Cum mi-am petrecut Sf. Valentin
Feb
Soarele care m-a trezit, anunţa o zi specială. Era valăntains dei.
Am început usor, cu două guri de cafea în timp ce spălam trei pahare rămase de cu seară pe masă. Am pregătit apoi micul dejun pentru toată familia şi înainte de a apuca să iau a treia gura din cafeaua încă aburindă şi îmbietoare de duminică, am început să pregătesc prânzul. Cu ajutoare desigur. Eu eram doar sărmanul salahor, cel care curăţa robotul şi spăla vasele, şterge pe jos şi aprinde cuptorul, pune rahatul pe cornuleţe şi pregăteşte tava pentru friptură.
Când în sfârşit prânzul a fost gata, am luat a patra gură de cafea.
Am urcat apoi în dormitoare, am deschis larg geamurile (da, uitasem să le deschid de dimineaţă) am tras adânc aer în piept şi am băgat aspiratorul în priză. A urmat apoi un tur al casei cu maşinăria urlătoare după mine, cameră după cameră, hol după hol, n-am uitat de scari şi living. Aici am avut o clipa de nebunie şi am hotărât că-i momentul potrivit să scoatem covorul şi să-l batem, căci era o zi însorita de iarna, cum rar se întâlneşte.
Degeaba au sarit ai mei cu gura, că-i ziua îndrăgostiţilor, că-i sărbătoare să ne liniştim şi să-l scoatem altă dată, n-a fost chip şi am ajuns să batem covorul cu stoicism si hotarare, de parcă el săracu avea vreo vina. Mi-am atras, cu ocazia asta, simpatia a doua-trei vecine care mi-au strigat fiecare de prin curţile lor: “Bravo Ninuţa!” şi ”Uite ce noră harnică are coana Florenţa”. Vă spun, e greu să le vezi mulţumite pe vecinele astea ale noastre.
Când a fost gata şi treaba asta, m-am apucat de şters praful, de şters parchetul şi de spălat gresia. Ei nu, exagerez, gresia am spălat-o după masa de prânz. A, să nu uit, în timp ce ştergeam parchetul în genunchi, răspundeam la întrebări de genul: Mami, ce înseamnă “caldare”?, sau la vreo altă întrebare care avea legatură cu programa şcolară de clasa a patra.
Odată terminate şi astea, dupa pranz, am făcut o şedinţă de stil cu fetele care se pregăteau să plece la ziua unui coleg. Dupa o ceartă tipic frăţească, copiii au căzut de acord asupra ţinutelor şi pungilor în care fiecare îşi ducea cadoul.
Vai ce linişte s-a făcut în casă odată cu plecarea lor. Nu tu ţipete, nu tu televizoare mergând… Liniştea asta devine sinistră dacă durează mult. N-a fost cazul la noi.
Am socotit că-i momentul prielnic pentru duş, manichiura, pus părul pe moaţe, lectura şi muzică. Două ore, exact cât a durat până copiii au fost din nou acasă.
ca să nu stau degeaba cu bigudiurile in cap, am făcut, scurt, ordine în şifonier.
Când toate au fost la locul lor şi buclele îmi cădeau inele, inele pe umeri, m-am uitat înspre ceas. Era 18,00 şi nu mai mergea antena satelit. Până la urmă am făcut două castroane de floricele şi ne-am uitat la un film pe DVD. Nu ştiu cum se numea că n-am prins începutul, făceam ceva.
A urmat baia copiiilor şi pregătirea pentru culcare, asta pâna când i-a venit ideea Soniei să-şi pună şi ea părul pe moaţe, să-i stea mai umflat. N-a mai făcut asta niciodată şi nu cred că va repeta experienţa prea curând. În jur de miezul nopţii am stins lumina în dormitor. Se încheia ziua îndrăgostiţilor.
În tot acest timp am primit multe dovezi autentice de dragoste, dovezi pe care le primesc de altfel, într-un fel sau altul, în fiecare zi. Să o luam cu începutul:
- cafeaua din care la prânz mai aveam jumatate, era făcuta de el;
- pentru cele câteva ingrediente care-mi lipseau atunci când pregăteam prânzul, a dat el o fugă la magazin;
- covorul, de fapt, l-a cărat şi bătut el, eu doar am stat cu indicaţii preţioase pe lângă;
- aspiratorul e curăţat şi aşezat la loc, exclusiv, de el;
- cadourile pentru copilul la care au fost fetele, au fost luate de el;
- de cate ori drumurile noastre se intersectau prin casă, schimbam priviri numai de noi înţelese şi câte un sărut dulce şi scurt;
- în timp ce eu mi-am făcut curat în sifonier, făcea şi el acelaşi lucru la sifonierul lui;
- el a încercat timp de doua ore să ne repare parabolica;
- la ora 23.00, când eu îi puneam unui copil părul pe bigudiuri, el ne făcea poze;
A fost o zi de duminică obişnuită, în familie, în care dragostea a fost prezentă între noi ca-n fiecare zi. Voi cum aţi petrecut?
Dialog in ploaie
Feb
- Ce-i cu voi aici?
- Asteptam ceva, dar de ce intrebati?
- E, ziceam asa, ca va stiam frumoase si apreciate, nu ma asteptam sa va vad afara pe o vreme ca asta…
- Da, e mare lucru sa fii frumoasa, dar ce stiti voi, cenusaresele lumii noastre. Parca disparuserati intr-un timp, de unde ati venit iar?
- Am venit direct de pe podiumul de moda.
-Voi moderne? Voi sunteti ce-i mai rau in materie de frumusete. Ce, daca v-ati pictat flori pe voi si sunteti colorate, credeti ca va poarta cineva cu mai mare drag?
-Florile noaste, desi ude, sunt inca frumoase, pe cand voi…
- Ce vreti sa spuneti? E ceva in neregula cu noi?
- Ohoho! Sunteti fleasca, scofalcite si urate. Nu stiu cum erati inainte de a iesi din casa, insa acum, fara machiaj, sunteti urate rau. Si va faceti de ras.In locul vostru n-am fi iesit. N-am fi iesit nici moarte.
- Noi n-am avut incotro….Suntem ude pentru ca desteapta care ne poarta, a plecat azi de acasa.
- Daca nu pleca, voi nu-i foloseatai la nimic, de ce va plangeti, datoria noastra este sa fim folositoare.
- Nu draga, datoria voastra este sa fiti folositoare, a noastra e sa fim doar frumoase.
-Da, ce sa zic, sunteti azi frumoase foc…
Discutia a avut loc ieri dimineata, la marginea unei balti din statia tramvaiului 56, intre doua perechi de cizme, total diferite.
Pentru că e vineri, vă recomand lectura
Feb
Autor: Thomas Hardy
Personje: Gabriel Oak, Bathsheba Everdene, Troy Francis, Fanny Robin, fermierul William Boldwood.
Când o femeie puternică se leapădă cu nesăbuinţă de puterea ei, devine mai slabă decât o femeie slabă, care n-a avut niciodată vreo putere de lepădat.
Cartea mi-a plăcut în mod deosebit şi faptul că-i uşor de citit şi urmărit naraţiunea, nu i-a ştirbit cu nimic din frumuseţea literară.
Deşi Bathsheba este personajul feminin central al romanului, personaj care surprinde, prin hotărârea de a se purta altfel decât femeile din epoca ei, hotărând să-şi conducă singură ferma moştenită de la un unchi bogat, dacă mă întrebaţi pe mine, cred că Fanny a avut cel mai mare impact asupra celorlalte pesonaje ale cărţii, ea a afectat viaţa fiecăruia direct sau indirect, deşi sărmana, nu a vrut decât să fie împreună cu omul iubit şi nu a cerut niciodată nimic nimănui. Mi-a rămas în minte scena în care aceasta îi trimite un plic lui Gabriel, în care îi înapoiază banii pe care acesta i-a dat ca ajutor cândva.
O carte ce poate fi citită la orice vârstă, de care îţi vei aminti cu drag, de fiecare dată când vei merge în ţinuturile uitate de lume ale satelor de pretutindeni. Sate care, fără excepţie, au fiecare o poveste de gen, în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Lectură plăcută!
Tags: intamplari, lectura, oameni, Thomas Hardy
Stilourile
Feb
De ceva vreme, la teleshoping prezintă ăştia un set de stilouri, pixuri, creion….etc., care scriu singure şi arată frumos.
Cum tata socru stă mare parte din zi şi se uită la televizor, a hotărât de la el putere, că având două nepoate eleve, una mai silitoare decât cealaltă, să le faca cadou câte un set din ăsta. Acum nu-i puteam strica plăcerea bunicului, aşa că el a dat comanda şi acum trei zile am primit acasă seturile minune.
Evident că în tot timpul care a durat de la comandă până au venit trusele, am tot vorbit cu fetele despre cât de mult ar trebui ele să preţuiască aceste stilouri, pentru că sunt cadou de la bunicul lor şi ar fi frumos să le păstreze mulţi ani, să le dea şi ele copiilor lor (fabulam desigur).
Revenind, acum că au venit am hotărât eu să le dau la şcoală un stilou si un creion la fiecare, iar restul fiecărei truse l-am pus sus. Bineînţeles că s-au răzgândit, după o zi, în loc de stilou ar fi preferat un pix, dar nu unul care scrie negru ci
unul care scrie albastru şi tot aşa…toata ziua umblăm la truse.
Au trecut doua zile de când cu stilourile noi. Aseară la masă soţul meu îşi aduce aminte de poveste şi le întreabă pe fete:
- Apropo de scris, mai aveti, ceva în truse?
Sonia se uită atent în ochii lui şi îl întreabă, puţin încruntată:
- Care truse, tati?
Mersul pe jos, un sport extrem
Feb
Azi am vrut să vin pe jos. Nu mi-a ieşit că n-am cizme de cauciuc. Am luat maşina şi bine am făcut. Şoselele erau pline de apă dar asta n-ar fi aşa rău, dacă excludem găurile din asfalt care acum, acoperite cu apă nu se mai văd şi devin adevarate capcane pentru oamenii şoselelor. mai rău am văzut că a fost azi pentru pietoni.
Trotuare pline de apă, treceri de pietoni care nu se văd şi staţii de tramvai super-aglomerate. Eu, de obicei, nu prea dau atenţie pietonilor decât atunci când sunt pe trecere dar azi, îmi era aşa milă de oameneii pe care îi vedeam cu cizmele (altfel îmblănite bine) din care se scurgea apa… Cum să ajungi la lucru deja murat?
Ferice de domnişoarele pe care le-am văzut azi cu cizmele alea de cauciuc cu floricele. Dacă aveau în geantă şi o pereche de pantofi “pentru la birou” ele chiar au fost cele mai câştigate.
Eu am parcat maşina pe strada unde firma la care lucrez are sediul şi a trebuit să merg pe jos maxim 20 m. Mi-am udat ghetele cât să nu fiu nevoită să mă întorc acasă sau să mă încalţ cu sandalele, pe care le port de astă vară în potbagajul maşinii.
Edit later:
Un prieten îmi scrie pe mail dimineaţă:
Eu ii doresc tot binele din lume soferului de jeep, nascut si crescut prin ceva cur de Berceni si mutat acum cand are bani in Cartierul Francez, care m-a stropit din cap pana-n picioare pe Sos Nordului! De pe ochelari pana in soseste sunt plin de apa! Sper sa-i mearga bine in continuare si sa aiba parte de o zi cat mai buna!
Poze color
Feb
Azi dimineaţă am facut trei poze. Toate color.
Am ajuns la birou şi m-am uitat la ele. Apoi am verificat setările aparatului, apoi m-am uitat din nou la poze şi tot aşa.
Concluzia pe care am tras-o, a fost că natura azi nu avea culoare.
Noroc că vine primăvara.
Laptop news
Feb
Că am un laptop mic, nu mai e niciun secret.
Ca mai toate fetele pe care le ştiu, de obicei îmi găsesc o poziţie comodă de lucru cu laptopul în braţe şi picioarele îndoite, în fotoliu sau în pat. Ei bine, azi am aflat că poziţia în care stau e chiar cea mai corectă. Bineinteles că şi aşa înţepeneşti la un moment dat, dacă stai ore în sir, fără pauză, în faţa calculatorului dar cel puţin ştii că stai comod.
Cum de unde am aflat?! Să vă spun: Sorin Rusi a lansat de curând (să fie cam o lună?) site-ul laptopnews, unde împreună cu câţiva colegi încearcă să vină în întâmpinarea celor care au nevoie de ştiri proaspete, review-uri şi sfaturi, pe înţelesul tuturor, despre portabile.
Până acum, dacă mă întrebaţi pe mine, ei fac o treabă excelentă şi eu personal chiar am găsit sfaturi şi informaţii utile acolo, iar filmuleţul în care te învată cum să despachetezi corect un Asus….., face toţi banii. Să le urăm succes!
Tags: laptopnews, sfaturi, stiri
Să dăm zăpada
Feb
Dimineaţă pe strada noastră lumea ieşise să dea zăpada. Nici mai mult nici mai puţin de 5 femei, nu tocmai dintre cele mai tinerele, ieşiseră înarmate cu lopeţi şi se luptau cu nămeţii mai ceva ca bărbaţii.
Indiferent dacă au ieşit pentru că nu au barbaţi în familie sau pentru că aceştia erau deja la muncă, eu nu vreau decât să le felicit.
A, mai există şi cazuri în care bărbaţii familiei dorm şi femeile dau zăpada, dar cred că astea le poţi număra pe degete.
Bravos, doamnelor!
Babe in tramvai
Feb
Nu vreau sa vorbesc despre zapada, pentru ca mie imi place si ma bucur de vremea asta. Daca ma gandesc mai bine, cred ca eu am chemat iarna asta grea, asa ca puteti da vina pe mine pentru ce se intampla afara.
Intamplarea face ca, oricat de tare mi-ar placea, nu pot sa stau acasa zilele astea, asa ca am lasat masina sa se odihneasca in garaj si am purces prin nameti cu picioarele din dotare. In afara ca am mers o perioada cu vantul si zapada in fata, totul a fost minunat.
Tramvaiul a venit imediat si intrucat il iau de la capat, am avut si loc, cum altfel. Eu, de obicei, ofer locul din mijloacele de transport in comun, persoanelor in varsta si femeilor cu copii in brate sau in burta. Asa am crezut ca fac si azi, cand langa mine s-a oprit o doamna in varsta, plina de zapada si ingropata toata intr-o caciula. Fara sa ridic privirea o intreb: “Doriti sa stati jos?” Ea raspunde fara ezitare: “Da, sigur, as vrea!” Ma ridic si ii ofer locul in tramvai, care nici nu era prea aglomerat…
Ma dau mai intr-o parte si fara sa vreau (nu fac asta de obicei) ma uit la doamna careia ii dadusem locul. In afara ca era imbrcata ca o baba (no offense), cred ca era mai tanara ca mine. Serios va zic. Nu-mi parea rau de loc, ca eu ma dau cu conditie fizica buna, nu m-a rapus pe mine drumul de 1.5 km prin zapada, de acasa pana la statia de tramvai, da vreau sa zic…
Mai mergem vreo doua statii si vad ca urca o batrana (de data asta chiar era o femeie foarte in varsta) care se opreste fix in dreptul scaunului fetei pe care o lasasem eu mai devreme sa stea jos. Statea batrana cocarjata, prinsa de bara scaunului si rasufla greu (ca ala micu din reclama).
Credeti ca doamna tinerica s-a sesizat? Credeti ca a ridicat macar privirea sa vada cine-i sufla in ceafa? Ei bine….
