toane

Archive for Februarie, 2010

Ma joc de doua zile pe teacup. Nu, nu-i un joc, e un site nou, foarte interesant, despre carti. Cu toate ca eu il vad in primul rand ca pe un loc in care imi pot tine evidenta cartilor citite (ca sa le aduc la zi, imi va trebui ceva timp, asta e clar), asta nu e tot. Poti gasi acolo carti interesante pe care sa le treci la “vreau sa citesc” si astfel sa-ti fie mult mai usor atunci cand vei fi in dificultatea de a alege o carte noua.

Poti, de asemenea, sa citesti parerile celorlalti despre carti, ba poti scrie chiar si tu, propria-ti parere. Iti poti alege prieteni dintre utilizatori, cu care sa schimbi mesaje despre carti si nu numai, poti adauga carti noi, ce mai, e foarte misto. Cel putin eu asa il percep.

E adevarat ca fiind la inceput are nevoie de feedback de tot felul si am sa spun acum, si ce nu mi se pare ok acolo. Poate au mai spus-o si altii, dar n-am citit toate parerile despre site. De exemplu, pe prima pagina, acolo unde sunt afisate parerile despre carti scrise de utilizatori, apare doar titlul dat de autorul parerii, nu si titlul cartii. E adevarat ca apare imaginea cartii, dar o baba chioara ca mine nu desluseste cartile pe care nu le stie. Cred ca ar fi ok sa fie trecut si titlul cartii.

Ce nu mi se mai pare ok, este faptul ca nu poti vedea acolo undeva (sau poate poti dar eu n-am reusit sa gasesc) cand cineva iti trimite o cerere de acceptare ca prieten. Eu n-am reusit sa accept cererile decat din mail, ceea ce nu-i rau, dar e cumva peste mana.

 Nu m-am prins deocamdata nici care-i treaba cu cluburile, dar nu-i timpul trecut. 

In rest, imi place ideea de a bea ceai si a citi carti. V-ati prins ca undeva acolo, cineva are grija sa ne prezinte ceaiuri minunate, nu-i asa? Pai atunci de unde teacup?

E oficial, computerul este membru cu drepturi depline al familiei noastre.

Odată intrat în casa noastră, acum mulţi, mulţi ani, el nu ne-a mai părăsit niciodată. Ce pisică, ce caine, calculatorul este mai mult decât atât… e aproape ca o soacră. O soacră buna, se înţelege.

Noi îl iubim mai mult decât pe-o soacră. Ne-am dat seama de asta, atunci când am văzut că soacrei nu-i luăm de fiecare dată când mergem la supermarket câte ceva, pe când lui, calculatorului,  îi cumpărăm mereu ba un cablu nou, ba CD-uri, DVD-uri, carduri, harduri…

Îi ducem grija aproape ca unui copil. Dacă ceva nu merge bine, chemăm doctorul, îi facem din timp cele mai bune vaccinuri antiviruşi şi îl ţinem într-un loc unde să nu-l tragă curentul prea tare.

Îl învăţăm să fie ordonat, să cânte frumos, să aibă cultură generală, ce mai, educatie, dom’le.

La rândul său, el ne întoarce dragostea. E un partener bun cu care să-ţi petreci timpul liber, şi nu numai, iar când ne plictisim ne face cunoştinţă cu prietenii lui. Ne scoate din încurcătura când ne doare mâna de la scris (de mână, se înţelege), şi de când cu internetul, nu mai trebuie să-ţi faci griji pentru nimic. Găseşti cu ajutorul lui tot ce vrei. Nu ştii la ce ora ai rată către Siliştea, îţi spune google, ai uitat când  a fost Prunariu pe luna? Ştie google.

Colac peste pupază, acum mai avem şi blogurile. Nu ştii ce-a mai făcut Andreea Raicu? Intri pe blog şi afli. Nu mai ştii ce să găteşti astăzi, îţi spune Hadean, despre muzică bună de ascultat şi noutăţi afli de pe monden.info şi aşa mai departe.

Dacă la batrâneţe, calculatorul ăsta ne va lua la el, să-i  avem grijă de copiii, atunci chiar ca s-ar chema: membru cu drepturi depline al familiei, aşa-i?

Sursa foto

În stânga sus vedeţi ca şi mine un contor cu numarul de cititori abonaţi la blog.  Când scriu acum sunt 6, dar s-ar putea să mai scadă până public, aşa că vedeţi un numar mic. Infim chiar.

Ok, nu-i numarul celor care vin aici zilnic pe diverse cai (sunteti in medie câteva sute), dar nu asta vreau să spun. Vreau să vă întreb pe voi, cei care citiţi asta, dacă sunteţi sau nu abonaţi la blog.  Cu alte cuvinte, aş vrea să ştiu dacă voi sunteţi anunţaţi cumva că a aparut ceva nou aici. Vreau să ştiu asta, ca să-mi dau seama cam cum funcţionează counterul ăsta. Cunosc eu personal vreo 20 de oameni care au blogul în reader.

Vedeţi voi cum stă treaba… Dacă îmi apăreau 350 de cititori şi eu ştiam că-s vreo 389, să zicem, nu aveam cum să-l verific, dar aşa, la şase e floare la ureche. Poate are dreptate şi mă înşel eu, corectaţi-mă dacă greşesc, poate altceva vrea să spună cu numarul asta de 6 readers, dar eu aşa înţeleg.  Îs curioasă dacă se miscă.

Revenind, daca ai ajuns aici şi ai citit, chiar şi pe diagonală,  ce-am scris, lasă un comentariu cu “sunt abonat” sau “nu sunt abonat”. Mulţumesc!

P.S. Dacă comentariul ar suna: “nu sunt abonat, dar mă abonez acum” ar fi şi mai bine, m-aş simţi importantă şi n-aş mai simţi aşa tare durerea asta de rinichi care nu-mi dă pace.

O colegă ne întreba ieri dacă noi venim cu drag la serviciu…

Am analizat o fracţiune de secundă întrebarea şi am încercat să răspund. Ce inseamna să vii cu drag la servicu?

Să simţi bucurie când auzi sunetul ceasului dimineaţa? Să ai de seara pregătite cu grija hainele  pentru ziua care abia incepe. Sa vrei sa ajungi cu cel putin jumatate de ora inainte de inceperea programului pentru a reciti lista cu sarcini. Sa astepti sedinta de dimineata cu bucurie, pentru ca ai niste chestii terminate pe care vrei să le arăţi colegilor, dar mai ales şefului. Să ştii că undeva în jur de unsprezece mintea ta va vibra la noile sarcini venite pe mail de la conducere, sarcini pe care le-ai prevăzut şi ai deja câteva idei despre cum le vei rezolva, surprinzandu-i pe toţi. Să bifezi tot ce ţi-ai propus pe ziua respectivă şi să-ţi stabileşti pentru mâine targeturi mai ridicate şi  să pleci acasă cu gândul că mâine vei fi mai bun, pentru că faci ceea ce-ţi place.

Ok, acum că m-am trezit, să vedem cum stă treaba de fapt. Când aud  ceasul dimineaţa conştientizez durerea acută din spate, mă intorc pe partea cealaltă şi strâng tare din ochi că poate, poate mă trezesc într-o zi de sâmbătă. Când ajung eu mai devreme cu 5 minute de ora începerii programului, e clar că traficul a fost lejer. Plec mereu de acasă, mult mai tarziu decât ar trebui. Şedinţa de dimineaţă este un mit, o facem rar şi reprezintă pentru noi doar un mod de a socializa şi de a da din cap că da, ne-am făcut treaba şi-o să ne-o facem în continuare atâta timp cât pe zece ale lunii salariile ne vor fi în conturi. Când văd cum curg mailurile cu sarcini, redirecţionez tot ce pot şi rezolv fără să pun la suflet ce-a rămas. Când vine ora de plecare uit de tot, ce sarcini, ce gânduri pentru mâine…nimic. Ma duc acasă unde-i cald şi bine, unde mă aşteaptă ai mei.

Acum, ca să nu mâniem pe nimeni, sinceră să fiu, am un loc de muncă excelent, care-mi permite să întârzii uneori dimineaţa, să fac în ziua respectiva fix ce-mi place, să-mi las pe mâine câte sarcini vreau şi  să plec acasă cu maşina de serviciu. Plus că, cel mai important aspect este (după salariu, evident) că am nişte colegi de milioane. Deci da, îmi place jobul meu şi nu l-aş da decât pe unul şi mai mişto.

Tu te duci cu drag la serviciu?

În urmă cu o săptămână Iulia şi Sonia (mândrele mele) au intrat în posesia aparatelor dentare, menite să le alinieze dinţii şi să-i facă numai buni de arătat în reclamele la pasta de dinţi.
Pe vremea mea era o ruşine să porţi aparat dentar, asta se datora, evident, lipsei de educaţie în domeniu, pe care o aveam nu numai noi copiii, ci şi părinţii noştri. Acum s-au mai schimbat treburile, cel puţin aşa gândeam eu zilele trecute când le vedeam pe fete insistând să-şi poarte aparatele la şcoală.
Regula este să le ţină în gură minim 12 ore zilnic, iar ideal ar fi ca intervalul acesta să fie acoperit noaptea. Nu domnule, ele o şineau una şi bună că vor să le poarte ziua. Din când în când mă întrebau dacă vorbesc cumva scâlcit, dacă înteleg eu când citesc ele cu voce tare şi aparatul pe dantură. Adevărul e că fiind la început nu-s prea obişnuite şi cam stâlcesc cuvintele.
Sonia mi-a zis că o colega i-a spus într-o zi: “Îţi spun ceva, dar te rog să nu te superi pe mine, cu aparatul asta în gură arăţi ca o tocilară.”  Bineînţeles că copilului i-a crescut inima, pentru că ea nu-i nici pe departe tocilară.
Azi aşa, mâine aşa, a trecut timpul şi mie chestia asta cu aparatul purtat la şcoala nu-mi convine. Ele n-au cum să-şi mănânce sendvişul, nici apa nu prea pot să bea, aşa că trebuia să le conving că nu-i ok ce fac.
Aseară încercam să le ţin polemica despre subiect şi la un moment dat îmi dau seama de situaţie: vor să ţină aparatele pe dinţi la şcoală pentru că, de când le poartă în clasă, doamna învăţătoare nu prea întelege ce spun ele şi evita să le întrebe la lecţii.

Oare de ce copiilor le merge mintea numai la prostii?

Mi-a intrat în cap să înscriu fetele de anul viitor la Liceul Waldorf. M-am interesat cât am putut despre programă, profesori şi condiţii de învăţare. Pentru cei care nu ştiu, este vorba de o şcoală în care copiii nu primesc note şi teme pentru acasă obligatorii. Bineînţeles ca este mai mult de atât, dar pe copii asta-i interesează.

Se studiază pe lângă materiile tradiţionale (care sunt predate pe epoci şi cu accent pe personalităţile care au marcat epoca respectivă) teatrul, un instrument muzical şi doua limbi straine. Cel mai important mi se pare faptul că la sfârşitul  clasei a patra, copiii sunt la nivelul celor de-o vârstă cu ei  din învăţământul tradiţional, în a opta şi a doisprezecea la fel. Rămâne să mă şi conving de treaba asta, că aşa sună totul frumos.

Gura lumii spune că nu-i chiar aşa, că nu se compară nivelul copiilor care au învăţat la Waldorf cu cel al copiilor din învăţământul tradiţional, însă tind să cred că în ambele cazuri, copiii sunt atat de pregătiţi cât le permite gradul lor de inteligenţă. Nu pot fi toţi premianţi, cum nu pot fi toţi total nepregătiţi, oriunde ar învăţa.

A ramas să mergem în vizită şi să stăm de vorba cu elevii şi cu profesorii de acolo. Vom vedea apoi ce vom hotărî.

Voi ce ziceţi, cunoaşteţi pe cineva care a termminat o şcoală de genul ăsta sau ştiţi ceva ce ar trebui să aflu înainte de a merge să văd la faţa locului despre ce-i vorba?

Ma doare capul ingrozitor. Promit ca azi ma odihnesc si sper sa-mi treaca. Pana atunci va las cu un filmulet amuzant. Amuzant pentru cine il priveste, se intelege.

Vineri dupa amiaza ma intorceam acasa de la job, conducand pe repede inainte. Nu prea eram atenta la ce se intampla in jur, insa la intersectie la Diham nu am avut cum sa nu observ un om cu un carucior pliabil (da, nici nu stiam ca exista asa ceva) pe care cara o magaoaie de cutie de frigider. Vroia probabil sa o duca la fier vechi. Acolo in intersectie, caruciorul ala de jucarie, practic, a cedat si ii cazuse omului frigiderul in mijlocul intersectiei.

L-am ocolit cu stil si am oprit la banca. Am trecut apoi pe la  Mega Image si am pierdut ceva timp acolo. Cand, in sfarsit, mi-am continuat drumul spre casa, l-am intalnit din nou pe nenea cu fierul vechi. Reusise sa inainteze cam 500m si caruciorul cedase din nou. citeste mai departe

Am un pisic frumos. Îl cheamă Sisi şi e la noi de câţiva ani. Deşi e un motan de rasă, se poartă ca unul vagabond şi îi place plimbarea. Nu e niciodată hotărât dacă înnoptează în casă sau afară şi când ţi-e somnul mai dulce, te miaună să-i deschizi uşa.

Azi noapte povestea se repetă. Sisi mieuna de zor şi spre deosebire de alte nopţi, râcâia cu lăbuţa la uşa mea. M-am ridicat să-i deschid, oarecum deranjată de mişcarea asta în miez de noapte. Când dau să cobor scările ca să-l conduc pe miorlăilă afară, văd lumină în camera fetelor. M-am uitat la pisic care se ducea şi el tot întra-colo, în loc să vrea să coboare, cum îi era obiceiul.

Intru şi  văd copilul Iulia stând în fund în pat, galbenă toată la faţă. Îi era  rău dar nu mă trezise. Zicea că stătea aşa liniştită şi aştepta.  Ea ştia că trebuie să ia un medicament ca să-i treacă răul. Mâncase seara doua iaurturi cu fructe fără să spună nimănui, deşi ştia că n-or să-i faca bine. Din cauza asta nu mă trezea.  De fiecare data cand mănâncă iaurt  seara, noaptea îi e rău. Dacă nu-şi ia medicamentul, vomită. Azi noapte, pentru că nu-şi găsise doctoria,  aştepta să vomite.  Abia apoi avea de gând să mă trezească.

Bineînţeles că i-am dat siropul şi s-a liniştit copilul în zece minute, dar să mai zică cineva că n-am motan  deştept.

Un mijloc de săptămână normal. Citeam aseară în “Noaptea de sânziene” a lui Eliade, că:  “Trăim câteva ore de viaţă adevărată la fiecare zece-cincisprezece ani. Restul e rutină.”.

Majoritatea dintre noi ne mulţumim cu asta. E ok aşa. Ne e greu să ne ieşim din rutină, ba câteodată, când ni se dă o şansă, facem noi în aşa fel încât s-o ocolim. Şi suntem mulţumiţi. Nu ne legăm la cap dacă nu ne doare, nu ne pasă de suferinţele din jur şi invidiem reuşitele celorlalţi. Da, da, le invidiem. De cate ori aţi felicitat sincer pe cineva, fără ca undeva în sufletul vostru să speraţi ca reuşita lui să fie efemeră?

Ne-am obişnuit cu monotonia noastră, nu facem nimic să modificăm asta, ba chiar râdem de cei ce încearcă să schimbe ceva.

Pe de alta parte, avem aşteptări. Vrem ca ceilalţi să se bucure de succesele noastre, vrem să ne fie recunoscute meritele, chiar şi atunci când nu e cazul sau mai ales atunci.  Vrem soţi înalţi, frumoşi, deştepti, harnici şi care să ne soarbă din ochi. Miruna a scris despre pretenţiile pe care le avem  în cuplu şi mare drepate a avut când şi-a pus problema ofertei. Ok, cunoaştem cerinţele, dar oferta ta care e? Tu ce ai de oferit? Chestia asta e valabila însă şi extinsă la prieteni, la locul de muncă, la ceilalţi…

Şi ca să continui citatul din Eliade….”Restul este rutină. Atunci când reuşeşti să ieşi din ea, faci istorie. ”

Spor la treabă!