Am renunțat la sală pentru Aqua Gym

Când spun că am renunțat la sală, mă refer la orele mele de pilates, la care am renunțat acum jumătate de an. Oh, whait, au trecut aproape 11 luni de când n-am mai călcat în sala de sport. Și kg s-au acumulat, cum altfel, mai ales că nici n-am ținut cont de nimic la mâncare. Ce-a gătit mama soacră eu am mâncat. Cu tot cu prăjituri. Bine, nu l-am întrecut pe Sorin, dar asta-i altă poveste.

Cum se cerea neapărat să fac ceva dacă mai vreau să intru în haine, am hotărât că e nevoie de un fel de mișcare care să-mi placă maxim. Cum mie îmi place apa mult, am găsit cea mai avantajoasă variantă de sport pentru mine și anume Aqua Gym.

aqua-gymMai încercasem o singură dată, la mare într-o piscină și mi-a plăcut extrem, așa că am zis că asta e de mine. Am căutat un loc în apropiere de casă, cel mai convenabil ca distanță era World Class-ul de la Titan, dar din ce-am citit pe forumuri, la orele de aqua gym ori sunt prea multe fete si antrenorii n-au cum să le urmărească pe fiecare, ori fițele celor din jur nu-ți permit să te simți tocmai în largul tău acolo… În fine, am găsit scuze pentru prețul prea mare cerut de World Class (sincer, nu știu ce prețuri au pentru că trebuia să mă duc acolo să-mi facă ofertă personalizată, ceea ce a fost prea mult pentru mine, eu vreau să văd pretul pe net), și am ales să mă duc la bazinul de la Stadionul Olimpia, unde suntem maxim 11 persoane la o ședință de aqua gym și credeți-mă are profu` timp să ne corecteze pe fiecare.

Bine, nu-i tocmai luxul de pe lume, dar e curățenie, apa e super și până la urmă ori mergem să facem mișcare, ori  ne ducem la World Class. Aici am plătit 200 lei pe un abonament de 8 sedințe/lună și-am început gimnastica. Am dat o strigare în jur să văd cine se mai bagă cu mine la apă și deocamdată suntem trei cu abonament și una care vine din când în când. Dacă nu vrei să-ți faci abonament și vrei doar să încerci din când în când bazinul, o oră de aqua costă 50 lei. Nu încerc să conving pe nimeni să vină la Olimpia, mie îmi convine să fim mai puține.

Bun, să revenim la antrenamente. Ce făcusem eu la mare era fix o frecție la un picior de lemn. Aqua gym-ul adevărat se face cu greutăți. De plastic sau de burete, dar sunt greutăți. Odată introduse în apă acestea se transformă în adevărate haltere. Și ia și fă antrenamente cu halterele, pe sub apă. Ba, avem și niște sandale cu discuri de plastic atașate. Imaginați-vă că cineva vă leagă o piatră de picioare și vă pune să înotați. Mda, așa ziceam și eu.

E foarte fain totuși la aqua. Oricât ai munci nu există transpirație și dacă treci peste faptul că-ți strici coafura de la casca de înot, atunci o să-ți fie foarte bine.

Și acum să vorbim de rezultate. Ce rezultate vreți să vă spun când abia am început de două săptămâni? Aveam 72,5 kg la prima lecție. Patru ședințe mai târziu am 70,2 și sunt sigură că săptămâna care vine o să fiu sub 70. Dar nu-i vorba doar de kg. E vorba și de felul în care te simți, e vorba și de faptul că faci mișcare, e vorba că am găsit exact genul de sport care-mi place de mor.

Gata, mai că-mi vine să scriu o scrisoare din trecut pentru Nina din viitor. Aia fără pic de grăsime. 🙂

Cum am învățat să schiez

Dacă tot am vorbit despre munte în ultimul timp și poate nu mai e mult și vom putea practica sporturile de iarnă în voie, am zis că-i momentul să aduc vorba despre cât de mult îmi place să schiez, poate așa chiar voi ajunge iarna asta de mai multe ori pe pârtie.
la-schiA fost odată ca niciodată, să tot fie vreo 12 ani de atunci, o fată care nu știa să schieze, dar tare i-ar fi plăcut. Din fericire avea un prieten care schia și care a dus-o la un magazin și a aranjat treburile în așa fel încât fata și-a luat echipament complet de schi pentru primul ei weekend pe pârtie. Chiar și soțul ei s-a echipat pentru pârtie pentru că, nu-i așa, distracția e cu atât mai faină cu cât grupul e mai mare.
Am ajuns cu greu la pârtie pentru că mi-am pus clăparii de la mașină și pentru un începător nu-i tocmai floare la ureche să urci, fie și numai până la baza pârtiei, în clăpari. Dar nevoia te învață și cum toți din jurul meu făceau asta mi-am zis că nu-i imposibil nici pentru mine. N-a fost. M-am obișnuit repede cu încălțările rigide care îți protejează picioarele și cărându-mi schiurile pe umăr am început să mă cred schioare. Habar nu aveam că de acum în colo va începe greul.
Am început pe pârtia de… începători și fără să mă ducă capul să plătesc un monitor să mă învețe mișcările corecte, mi-am lăsat fără discernământ picioarele duse de schiuri la vale. A fost super, mi-am ținut echilibrul impecabil, aproape că nu înțelegeam ce e așa greu la faza asta cu schiatul. Apoi am ajuns la capătul pârtiei și mi-am dat seama că nu știu cum să mă opresc, și pentru că urma un gard de sârmă, m-am aruncat într-o parte și m-am făcut una cu pârtia.

Norocul meu a fost că baieții care mi-au vândut skiurile mi-au reglat legaturile astfel încât acestea să de desprindă repede în cazul unei căzături. Știți cum e, când vinzi skiuri și clăpari te mai uiți și la om și-ți cam dai seama ce va face el pe pârtie. Pe mine m-au citit corect. La câte căzături am luat în ziua aia (dap, au urmat și alte coborâri cu aruncare pe burta sau pe spate la final) până am învățat să fac plugul și să opresc alunecarea până la gardul de plasă, aveam vânătăi pe picioare care mi-au trecut complet abia  o lună mai târziu.

Până la urmă am învățat să schiez. Cum? Prin încercări multiple, prin tras cu urechea la explicațiile pe care monitorii de schi dădeau elevilor lor, prin urmărirea mișcărilor celor care știau ce fac pe acolo, am ajuns la sfârșitul zilei să iau teleschiul și să mă trezesc cu schiurile în picioare în vârful pârtiei de avansați alături de toți prietenii mei care aveau tot dreptul să fie acolo, pentru că ei ȘTIAU SĂ SCHIEZE.

O pârtie care se vede de jos foarte frumos, cu o pantă nu tocmai abruptă și pe care schiorii alunecă splendid la vale, nu-i același lucru privită de sus. De sus e fix o prăpastie. Eu când am văzut cam care-i panta pe care trebuie să cobor, am vrut să-mi scot schiurile și să încep să plâng. N-am făcut-o. Am coborât cu greu, cu multe căzături pentru că eu învățasem să opresc, dar nu știam cum să întorc. Și la o coborâre din asta ai nevoie de multe curbe luate cu schiurile în picioare. Eu mă opream, mă culcam pe spate și întorceam prin aer vârfurile schiurilor în direcția în care trebuia să merg. Dacă filma cineva scena ar fi ieșit un film de comedie autentică, eram varză-varză, cu lacrimile în barbă, dar nu m-am oprit, nu m-am lăsat și am ajuns la baza pârtiei cu capul pe umeri.

Am uitat să vă spun că eram îmbrăcată cu o pereche de jeanși care în niciun caz nu m-au ajutat acolo. A doua oară când am ajuns pe pârtie aveam niște pantaloni ski și snowboard în genul celor pe care-i vedeți în link, care nu numai că m-au sper-protejat, dar mi-au dat și o altă libertate de mișcare. Bineînțeles că începând din iarna aceea am tot exersat schiatul și am ajuns astăzi, mulți ani mai târziu, să iubesc sportul ăsta și să-mi doresc să petrec cât mai multe zile pe pârtia de schi.

Așa că tu, dacă nu știi încă să schiezi, nu face ca mine. Pașii corecți sunt următorii:

  • închiriază echipament de schi sau cumpără-l, dar numai de la magazine specializate care au consilieri de vânzări care știu ce vând. Contează să ai clăpari care ți se potrivesc perfect, schiurile trebuie să aibă formă de clepsidră și să ți se potrivescă la lungime, bețele, ochelari și casca ajută mult. Nu uitați de îmbrăcăminte. E mai mult decât necesar să fii îmbrăcat corect pe pârtie. V-o spun din proprie experiență.
  • dacă nu ai un prieten care schiază foarte bine și are și veleități pedagogice, calcă-ți pe inimă (și pe portofel) și ia-ți câteva lecții de schi, cu un monitor. Nu vei regreta, am o prietenă  pe care am convins-o să învețe și ea să schieze,  a luat lecții și, pentru că a învățat din prima mișcările corecte, la un moment dat ne explica chestii.
  • Începe cu pârtiile pentru începători și cele medii. Abia când stăpânești bine mișcările, simți schiurile, te simți stăpân pe tine și vrei mai mult, abia atunci mergi la pârtia de avansați.

Acum zâmbește, știi să schiezi, mergi pe pârtie, iarna e la început!

sursa foto

Cheile Tișiței și un weekend cu o priveliște de vis

Am fost în weekend la munte așa cum v-am mai spus. N-am uitat acasă nimic, dacă luam și-un marker cu care să ne scriem numele pe pahare era bagajul perfect.

Am fugit de aglomerația de pe DN1 și am ales Munții Vrancei, adică zona Lepșa, mai exact Cheile Tișiței. Am fost cazați chiar la pensiunea cu numele acesta și a fost foarte frumos. Chiar dacă nu prea ne cunoșteam toți unii cu alții la început (ne-am strâns o gasca de 18 oameni), chiar dacă a trebuit să curățăm bucătăria ca s-o putem folosi, chiar dacă sâmbătă seara s-a luat curentul electric și a rămas toată zona în întuneric până dimineața, noi ne-am descurcat. Sau, cum ar spune un înțelept, ne-am văzute de ale noastre.

Am cunoscut oameni faini cu care sper să ne mai vedem si cu alte ocazii, am avut burete, lavete si detergent de vase de acasă, iar când s-a luat curentul, exact când începuse ”un chef nebun”, am avut o boxă portabilă și a cântat muzica din smartphoane până în zori. Mă rog, 12,01 tot zori se cheamă. Bateria externă ne-a fost lanternă și smartwach-ul călăuză.
În rest, vremea a ținut cu noi, am tras cu arcul (am venit cu el de acasă), am ascultat susurul Putnei care curgea exact pe lângă pensiune, am făcu poze, am fost în vizită la Mănăstirea Lepșa și am rămas uimiți de liniștea și frumusețea zonei.

Sâmbătă am mers să vedem Cascada Putna, un loc foarte drăguț unde la un moment dat când apa loveste stâncile se formează un curcubeu incredibil de frumos, se poate vedea și din filmuleț, dar pe viu e cu totul altă poveste.

 

Bagajul pentru un weekend la munte

Nu-i ca și cum vom face bagajul pentru un weekend de drumeții periculoase, noi abia dacă vom trece de curtea pensiunii la care vom sta. Dar chiar și așa, am zis să fac lista asta ca să am unde mă uita de câte ori vom mai ”evada” câte un weekend prin vreun loc cu aer. Curat.

  • Haine groase inclusiv de stat în casă, pentru că nu mi se pare nimic mai mișto decât să intri plin de frig, zăpadă, ploaie în casă, să te schimbi în ceva călduros și confortabil și să bei un vin fiert. Mă rog, un ceai. Nu uitați bocancii de drumeție și lăsați acasă orice are toc. Nu vă trebuie la munte. Aruncați în bagaj și-o căciulă. În rest, două hanorace, două perechi de pantaloni, lenjerie și o geacă groasă sunt de ajuns. Poate și-un fular. Poate.
  • Vin și ceai, adică ceva de băut și ceva de mâncat. De cele mai multe ori plecăm cu oareșce alimente de acasă, chiar dacă mai mâncăm pe la vreo cârciumă pe acolo, ce avem de acasă e sfânt. Ceva pentru dimineață, cafea, pâine, legume, fructe și carne pentru grătar. Cu astea în sacoșă n-ai treabă trei zile pe munte. Dacă nu aveți fumători cu voi să luați neapărat și chibrituri. În plus eu iau mereu burete, detergent de vase, pahare de unică folosință, o lavetă, servețele, folie pentru sandvișuri și sticle mici de apă.
  • Cosmeticele toate. Glumesc, nu faceți asta, dar un gel de duș, un șampon (astea de obicei le găsești în locație, dar poate nu te speli decât cu unele speciale, ale tale), un parfum, ceva farduri, perie de păr, pastă de dinți și periuțe. Mai nou avem o problemă cu periuțele de dinți, fetele și Sorin au trecut de ceva vreme la periuțele electrice și era un coșmar de câte ori plecam în vacanțe. Volum mai mare, încărcătoare pentru ele, o nebunie). Noroc cu mine, care am descoperit că pot lua o singură periuță electrică căreia îi pot înlocui pe rând capul, iar în felul acesta se spală fiecare cu periuța lui și eu am mult mai mult loc în portfardul cu cosmetice. Bine, mă gândesc serios să-mi iau de Crăciun și eu o periuță electrică din asta, am așteptat doi ani până să mă hotărăsc ce vreau, dar și când m-am decis… Am ales Philips pentru că am de la ei mai multe chestii (da, și ondulatorul de păr, bine că mi-am amintit, să nu cumva să-l uit dacă vreau să fiu o divă pe crestele munților). Revenind, puteți să uitați tot acasă, mai puțin peria de păr și periuța de dinți. Era o glumă cu ondulatorul, doar dacă vă prinde Revelionul acolo ar trebui să-l luați cu voi, altfel nu.
  • Încărcătoare și telefoane, aparatul foto, baterii, lanternă și tot ce credeți voi că s-ar putea să vă trebuiască. Sorin are în portbagaj un briceag din acela profesional și o mini lopată (el spune că-i pentru zăpadă, eu nu știu ce să zic). Ar fi bună și o mini toporișcă și-un cuțit de vânătoare.
  • Medicamente. Chiar dacă nu urmezi o schemă de tratament, e bine să ai la tine un plasture, un antinevralgic un unguent antiinflamator și ce știți voi că mai luați când vă supără câte ceva.
  • Jocuri. Dap, chiar dacă nu merg cu voi copiii, niște jocuri din astea de societate sunt super-faine seara la munte. Nouă ne place yams, canastă, whist, așa că ne luăm cărțile și zarurile. Să fie.
  • Bani și acte. Lasă cardurile acasă sau uită de ele într-un buzunar ascuns al portofelului. La munte, mai ales în zonele izolate, bazeaza-te pe ce ai cumpărat deja și în cel mai rău caz pe cash. Bani cash.

Gata, bagajul e făcut, bună dispoziție există, cabana ne așteaptă pe undeva prin munții Vrancei, mașinile au cauciucuri de iarnă și Busu a anunțat zăpadă. Minunat!

Fursecuri cu ciocolată și-un weekend la munte

În weekendul acesta plecam la munte. Nimic spectaculos, o cabană izolată dar aproape de râu, într-o zonă după părerea mea cea mai puțin poluată de la noi din țară, zona Soveja-Lepșa. Nu m-am ocupat eu de închiriere și nu știu prea multe despre loc, dar imediat ce revin vă spun impresii, deocamdată am încredere în prietenii mei, sigur n-au ales ceva nasol.

Altceva voiam să spun. Săptămâna trecută mi-a arătat Iulia o rețetă de fursecuri cu ciocolată de pe contul lui Isaia Dydy. Sper să nu se supere că i-am pus filmulețul aici, dar eu deși am făcut rețeta de două ori, n-aș putea să explic mai bine. A insistat copilul atât de mult s-o facem, încât într-o seară ne-am apucat împreună să coacem fursecuri.

Nimic nu se compară cu mirosul din casă când la cuptor se fac prăjituri.

Vă spun, ies niște chestii minunate, noi am făcut rețeta dublă și n-am pus fulgi de ciocolată, pentru că n-am avut și-am fost prea comozi să căutăm. Și pentru că au avut atât de mare succes la noi în familie și la fetele din atelier, m-am gândit că le-ar plăcea și prietenilor cu care mergem la munte în weekend, așa că azi voi mai face o poție dublă, pentru că se fac super-ușor, cu puține ingrediente și au un gust super-bun.

Pofta bună și vouă dacă vă hotărâți să faceți!

Mai ușor cu pianul pe scari

Nu există o periadă mai bună pentru a ne da cu părerea despre politica mondială.

Dacă am învățat ceva odată cu trecerea timpului, atunci am învățat că adevărul are mai multe fețe, depinde cine îl privește, din ce parte și cât de mult timp.

Adică te uiți la fotografia asta:

adevarul

Ce vezi?

Vezi o tânără:

tanara

Sau o femeie în vârstă:

batrana

Vezi, ai dreptate în ambele cazuri, oricum vei fi interpretat ce vedeai.

Așa că nu te grăbi cu concluziile despre ce va fi și cum va fi. Zic să așteptăm, oricum la nivel macro nu avem nicio putere. Și să ne vedem de ale noastre.

PS. Eu inițial am văzut un leu cu gura deschisă. Dar eu joc în liga nouă. Spitalul, zic.

Cum ne pregatim cămara pentru iarnă

Toamna se numără bobocii și se pregătesc conservele pentru iarnă. Toamna asta, parcă mai mult ca niciodată, piețele sunt pline de legume și fructe, care abia așteaptă să-și ocupe locul în cămările noastre sau, mai nou, în lăzile frigorifice din cămările noastre. Noi avem una de vreo trei ani și nu e niciodată goală.

V-am tot arătat de-a lungul timpului cum facem noi zacusca sau dulcețurile, dar aș vrea să punem un pic în ordine, pas cu pas, lucrurile pe care le facem toamna pentru a avea o iarnă liniștită.

  • În primul rând ne facem o listă cu necesarul pentru iarnă al familiei noastre. De obicei lista conține doar alimente, nicidecum cantități, pentru că astea sunt foarte de greu de stabilit înainte, așa că lista noastră arată cam așa: dulceață de caise, piersici, căpșuni, vișine și prune, compot de struguri și vișine, varză acră la butoi, castraveți murați, murături asortate la mini-butoi, suc de roșii cu ardei, zacuscă și, uneori, gogoșari cu muștar (am zis de multe ori că vă dau rețeta asta, dar uite că n-am reușit), fructe de pădure congelate, gogoșari congelați, mazăre și fasole verde congelată, vișine congelate (ies niște prăjituri cu vișine iarna din ele…)
  • Cu lista făcută, le împărțim repede pe perioade de timp pentru preparare,  după cum vă dați seama începem în mai-iunie cu dulceața de căpșuni și terminăm toamna târziu cu varza pusă la murat. Ne setăm niște bugete minime și ne rezervăm timp pentru a pregăti conservele.
  • Aproximăm necesarul de borcane, sticle, rafturi și butoaie, iar acolo unde nu sunt suficiente mai suplimentăm. Dap, și rafturi noi facem uneori.  Ca să nu mai spun că lada frigorfică o putem umple într-o singură zi. Aici e un pic problemă, pentru că mama e cu legumele și noi suntem cu carnea, așa că locul în ladă e negociat până la ultimul spațiu. Pentru că da, de Crăciun un porc întreg trebuie să intre tot în ladă. Poate ar trebui să ne luăm una nouă de aici de 580 litri, a noastră nu prea mai face de multă vreme față cantităților pe care noi avem de gând să le depozităm în ea. În plus, de la an la an, mama constată că legumele congelate îi sunt mult mai practice pentru gătit iarna, și ne solicită din ce în ce mai mult loc pentru ele.  Când am cumpărat-o și-am instalat-o în cămară ne întreba cu ce o vom umple și, trei ani mai târziu, nu mai avem loc de ea. În fine, e important să nu cumperi mai mult decât ai loc în cămară să păstrezi.
  • Cumpărăm și pregătim fructele și legumele imediat pentru conservare. Adică dimneață devreme mergem la piață și până la ora prânzului avem conservele gata preparate. E mai ușor cu cele congelate, vă spuneam, dar chiar și pe ele mama le taie și le pune în punguțe pentru câte un fel de mâncare. Nu ne apucăm niciodată să punem și murături, să facem și zacscă și dulceață în același timp. În felul acesta nu suntem nicioadă foarte ocupați cu cămara. Azi o dulceață, săptămâna viitoare niște murături, luna viitoare varza, ați înțeles.
  • Etichetăm aproape toate sticlele, borcanele și pungile pe care le conservăm. Asta nu numai că ne ușureză identificarea lor (nu vreți să știți cât de greu găsești mușchiul de porc într-o mare de pungi înghețate), dar etichetarea face ca și cămara să arate foarte frumos și ordonat. Fie că le facem singuri, fie că le luăm de pe diverse site-uri care le pun la dispoziție, etichetarea conservelor e pasul care mie îmi place cel mai mult.
  • Împărțim cămara în trei și așezăm legumele cu legumele, fructele cu fructele și restul alimentelor pe care le păstrăm în cămară (făină, paste, ulei, zahăr, mălai, cartofi, ceapă, etc.) pe un raft separat. În felul acesta oricare dintre noi intră în cămară știe aproape sigur de unde să ia ce îi trebuie.

Acum că avem cămara plină, iarna chiar își poate intra în drepturi. Noi n-o să spunem că ne-a luat prin surprindere. 🙂

14 noiembrie – Ziua Mondiala a Diabetului

În fiecare an în data de 14 Noiembrie se vorbește despre diabet.

sigla-diabetCei care mă citesc de mai mult timp știu că am o nepoțică cu diabet, Aida, și de la ea am învățat atât de multe despre această boală încât vă pot povesti două zile despre ea. Stați liniștiți, n-am s-o fac acum. Voiam doar să vă spun că știu de la sursă cum e viața copiilor insulinodependenți, câte griji își fac părinții lor și cum au devenit cu toții niște minitehnicus pentru a-și ține glicemiile sub control.

Ce face medicina pentru ei, și mai ales ce fac părinții copiilor cu diabet de tip 1 pentru ca viața copiilor lor să fie una fără griji, am aflat ieri la conferința Noi și Diabetul organizată de Asociația Sprijin pentru Diabet, conferință la care au participat peste 250 de persoane. Pentru mine a fost o încântare să văd atâția părinți frumoși alături de copiii lor absolut superbi. Cineva chiar spunea că parcă au fost aleși copiii ăștia, sunt cu toții atât de frumoși…

Probabil ați auzit cu toții despre diabet și deja știți faptul că tratamentul său constă în administrarea regulată de insulină, dar probabil foarte puțini ați aflat că azi persoanele cu diabet de tip 1 pot folosi senzori de monitorizare a glicemiei (senzorul este implantat în piele, măsoară glicemia și la fiecare 5 minute transmite o măsurătoare la receiver-ul pe care purtătorul de senzor îl are în apropierea sa, cam cum ne ținem noi telefonul mobil). Asta înseamnă că persoanele cu diabet nu mai trebuie să se înțepe de fiecare dată pentru a-și afla glicemia, ci o facacum mult mai rar, doar pentru calibrarea senzorului. În completarea acestuia vin apoi pompele de insulină, adică niște dispozitive cu insulina, atașate de corpul diabeticului, care de fiecare dată când primesc o comandă elimină în corpul acestuia câtă insulină i-a fost comandată sau câtă își calculează singură, din nou fără înțepături.

Bineînțeles că și senzorii și pompa de insulină implică niște costuri astronomice dacă mă întrebați pe mine, costuri pe care părinții copiilor cu diabet le suportă în totalitate, lună de lună (s-ar putea să greșesc, dar, de exemplu, senzorul se schimbă cam la 20 de zile și costă în jur de 200 euro). Sigur că toată lumea așteaptă vremuri mai bune, când cercetarea va aduce mult doritul pancreas artificial sau și mai bine, se va reuși regenerarea celulelor pancreatice și vom putea vorbi din nou de pancreas funcțional, dar mai e mult până departe.

Prezentul palpabil ne spune că avem printre noi părinți pentru care faptul că au reușit să facă niște aplicații cu ajutorul cărora pot primi în timp util valorile glicemiilor transmise de receiver pe telefoanele lor mobile, sau pe smart wach-urile lor, e un uriaș pas înainte. Ba chiar și medicul poate vedea pe laptopul său valorile glicemiilor pacienților cu senzori. Vă spun, sunt părinții ăștia ceva de speriat. Deși panicați la debutul bolii, n-am văzut unul resemnat care să se mulțumească cu puțin.

  • Și-au găsit cel mai bun medic posibil, pe doamna doctor Mihaela Vlăiculescu pe care eu personal am văzut-o dând consultații la telefon sprijinită de un copac într-o drumeție pe munte sau în timpul petrecerii de Revelion. Un om între oameni (mi se face pielea de găină numai când vă povestesc despre ea), care și-a făcut un țel din a-și duce pacienții, care azi sunt copiii, la vârste venerabile. Ne sunea ieri că e perfect posibil ca fetele cu diabet de tip 1 să poată rămâne însărcinate și să aducă pe lume copii sănătoși. Mi se pare minunat!
  • Știu o matematică aplicată ce necesită luarea în calcul a foarte multe variabile ( absorția de insulină, locul de administrare, hidrații, efortul, glicemia, etc. ). Uite asta-i un răspuns bun pentru copiii care ne întreabă: de ce învățăm noi matematică, la ce ne ajută? 
  • Au cumpărat pentru copiii lor tot ce-i mai nou pe piață (senzorii sunt cumpărați din străinate, se strâng mai mulți și comandă o singură dată, e o întreagă nebunie cu comenzile astea ale lor). Au făcut asta atât pentru a proteja copiii de miile de înțepături lunare, cât mai ales pentru a le putea oferi copiilor autonomia de care au nevoie. Pentru a nu mai păzi în permanență porțile școlilor și grădinițelor. Și da, au reușit. Desigur, sunt mulți părinți care nu-și permit asta pentru copiii lor, dar luptă și speră.
  • Au făcut proiecte și-au participat cu ele la concursuri pentru a primi sponsorizări. Și-au mobilizat toate cunoștințele, prietenii, vecinii, dușmanii. Și-au câștigat. Și ce-i mai important, vor mai câștiga, pentru că…
  • Nu se vor opri niciodată. Sunt eu convinsă de asta. Cu sau fără ajutor de la stat, oamenii ăștia vor ajunge să împingă medicina în domeniul diabetului înainte.

Și acum vin și mă gândesc la relaxarea părinților cu copii sănătoși, care nu trebuie să le cântărească mâncarea, să le facă insulina sau să le vecheze cu disperare somnul noapte de noapte (și vorbesc doar despre copiii cu diabet, dar sunt infinit mai multe cazuri de copiii bolnavi cronic în general), dar sunt extrem de supărați când copilul ia o notă proastă. Sau și-a murdărit jacheta nouă. Da, cam la atâția ani lumină suntem de departe.

Da, azi 14 noiembrie este ziua mondiala a diabetului și nu-i ca și cum îl sărbătorim sau ceva, ci are ca scop să ofere un motiv de informare, un îndemn la implicare, este o ocazie de a afla lucruri noi despre cum evoluează tratamentele, ce s-a mai inventat, până unde s-a ajuns. La nivel mondial au loc congrese și conferințe legate de diabet.

Uite că și pe bloguri se scrie în ziua asta specială a Diabetului. 🙂

34 versus 44

Am 44 de ani. De vreo 7 zile. S-a schimbat ceva la mine față de, să spunem, acum zece ani? Nop. Ba da. Sau nu?!

Ce făceam la 34?

Lucram într-o firmă de papetărie, eram ceva, brand manager, intram la 8,30 la lucru și ieșeam la 17. Aveam ochii verzi/albaștrii și purtam zilnic pantofi cu toc. Fetele aveau 7 ani, erau în clasa întâi. Ieșisem o singură dată din țară și atunci pentru ceva legat de job, nici vorbă de vacanțe. Locuiam  la curte și nu-mi plăceau SF-urile deloc. Soțul meu era cu 2 ani mai tânăr ca mine. 🙂

Ce fac la 44?

Lucrez la propria firmă de croitorie, sunt ceva, om bun la toate, încep programul la 7 dimineața și când mi-e somn mă duc la culcare. Am ochii verzi/albastri și ultima dată când am văzut pantofii cu toc a fost când am făcut curat în pod. Fetele au 17 ani și sunt în clasa a XI-a. Am văzut aproape toată Europa exclusiv în scopuri turistice.  Locuim în continuare la curte și sunt fan SF-uri. Din fericire, soțul meu e în continuare cu 2 ani mai tânăr ca mine. 🙂

Lucrurile s-au cam schimbat pe ici pe colo, în punctele esențiale. Ce? Câte kg aveam atunci și câte am acum? Hai mă? Pe bune? Păi stă cineva să le mai numere?

E super-fain să ai 44! De ani. Am zis!

Ce mai citesc

marte-rosuDe o lună întreagă citesc la Marte Roșu de Kim Stanley Robinson .

Subiectul clasic, omenirea și-a dat seama că Pământul n-o mai suportă și trimite 100 de oameni pe Marte să încerce să se adapteze și să transforme planeta roșie într-un loc mult mai primitor pentru pământenii care-i vor urma.  Îmi place de numa, mi se pare o chestie care-ți deschide capul și te face să-ți pui niște întrebări, dar în același timp să și găsești răspunsuri la ele. Pe mine una mă face să încerc să fiu foarte bună în ceea ce fac. Să mă străduiesc zilnic, să învăț, să nu mă dau bătută, să găsesc soluții.

La un moment dat în timpul lunii care tocmai a trecut, am fost la țară la ai mei și am uitat cartea acolo. Acasă pe noptieră mă așteptau celelalte două volume din serie, Marte Verde și Marte Albastru. Vă spun, îmi place atât de mult povestea încât am început deja Marte Verde. Abia am trecut de primele 400 de pagini (citesc doar seara înainte de culcare maxim 15 minute că ora mea de culcare oricum e foarte înaintată) și sunt deja sigură că imediat ce-mi recuperez prima parte de la ai mei, voi lua lectura fix din locul în care am lăsat-o, pentru că ajung oamenii aceia de pe Marte la un nivel de civilizație și se împacă unii cu alții și le cresc afacerile (rudimentare sau super-tehnologizate, normal), de vreau neapărat să aflu ce explicație are autorul pentru felul în care au făcut asta.

Mi se pare că este o carte care pur și simplu prezice viitorul, Stanley este un tip care a studiat mai mult de 20 de ani planeta Marte, a făcut o obsesie pentru ea, a pus-o într-o lumină incredibilă, și tot ce face acum în lumea reală a lui 2016 Elon Musk, cred este o punere în practică a romanului lui Robinson. Dacă nu știți de Musk, just google it.

jocul-lui-geraldjpgVă mai povestesc peste vreo trei luni când termin cărțile astea. Până atunci, la baie pe mașina de spălat am Jocul lui Gerald de Stephen King. Citesc des din ea, mai ales de când nu mai intru cu telefonul în baie, și-s curioasă cum se descurcă și ce face până la urmă tipa aia (Jessie), care în timpul unui joc sexual nu prea dorit de ea își ucide din greșeală soțul (pe Gerald, ați ghicit) și rămâne singură, dezbrăcată și legată cu cătușe de tăblia patului, în casa din pădure, cu ușa deschisă și cadavrul soțului langă pat.

Am ajuns la partea în care un câine flămând intră în casă și linge sângele de pe cadavru sub privirile îngrozite ale lui Jessie. Da, impresionant, știu. De nedorit, groaznic, nasol, incredibil. Recunosc, mă scoate din zona de confort lectura asta, dar sunt curioasă și revoltată în același timp. Să vedem cât îmi ia s-o termin și pe asta.

Voi? Ce mai citiți zilele astea?