Ziua internațională a voluntariatului

Când eram copil voluntariatul însemna doar să faci fapte bune, fără să aștepți nimic în schimb. Nu mă gândeam atunci la satisfacții, la împlinere… Te striga mamaia Ruxa de la trei, îți arunca pe geam o sacoșă din fâș subțire și ceva mărunțiș și te ruga să-i iei pâine. Voluntar luai banii și sacoșa, le scuturai de praf și alergai la alimentara. Dacă mamaia avea noroc, găseai pâine, schimbai două vorbe cu vânzătoarea și te întorceai. Urcai la trei fără discuție și îi dădeai bătrânei pâinea. Drept mulțumire îți dădea găleata de gunoi să o răstorni în tomberon, să o clătești la cișmeaua dintre blocuri (doamne, ce de povești am cu cișmeaua aia) și să o lași pe scară că vine Gicu de la 4 mai târziu și o duce el sus la ușa babei. Așa fac, sărut-mâna! Eram voluntari.

Astazi facem voluntariat atunci când ne dăm seama că banii din donațiile pe care le facem recurent sau din când în când, nu mai sunt de ajuns. Vedem atât de multe domenii neacoperite, care au stringentă nevoie ca oamenii să se implice fizic acolo, încât, dacă mai avem o fărâmă de empatie în noi, nu mai putem sta deoparte. Și se întâmplă. Ne implicăm. Aducem plus valoare, dar câștigăm și noi.

În seara asta am fost la întâlnirea săptămânală pe care o am, împreună cu o altă voluntară, cu câteva domnișoare aflate încă în sistemul de asistență socială. Fetelor nu le lipsește nimic material (dacă nu punem la socoteală țigările și telefoanele moderne), dar au nevoie de îndrumare. De mentori, de modele, de suflete care să stea să le asculte, dar și pe care să le urmeze, cu care să se consulte, fără să simtă că sunt judecate. Se deschid în prezența noastră, înfloresc, uită câteva ore de apăsările unei copilării zbuciumate și râd, se gândesc la viitor, își fac planuri, exersează și iar râd. Iar noi, voluntarii, când le vedem zâmbetul știm că facem ceva bine. Primim motivare și energie de la ele, și sperăm să aprindem acolo undeva în sufletul lor un licăr care să le lumineze drumul.

Continue reading Ziua internațională a voluntariatului

Colectivul, un Mihăilești mai mare

Au trecut patru ani și îmi amintesc ca acum noaptea dintre 30 și 31 octombrie 2015 când, în loc să fie pentru mine și ai mei una de sărbătoare, a fost (și va fi la fiecare aducere aminte) un coșmar cu care nu cred că mă voi împăca vreodată. Mărturisesc că nu am avut tăria de a mă uita nici măcar câteva secunde la filmul cu primele minute din intervenția de la Colectiv care a apărut zilele acestea. S-au spus deja destule vorbe în acești 4 ani, problema noastră e cu faptele.

Am recitit dintr-o întâmplare zilele trecute desfășurarea evenimentelor de la Mihăilești, din 2004. Da, au trecut 15 ani de atunci. Să ne reamintim.

Pe 2 mai 2004, în jurul orei 5, şoferul unui camion aflat în proprietatea firmei Mihtrans, care efectua un transport de azotat de amoniu în numele companiei Ney Transport pentru Societatea Agricolă Beearsen, a adormit la volan: camionul a ieşit de pe şosea şi a luat foc. La faţa locului au ajuns în primă instanţă şeful de post din comuna Mihăileşti şi mai mulţi săteni. Au fost anunţaţi şi pompierii, care s-au deplasat cu două autospeciale. În momentul în care echipele de pompieri se pregăteau să stingă incendiul, s-a produs deflagraţia. 18 persoane şi-au pierdut viaţa, iar 13 au fost rănite. Între victime se aflau şi doi jurnalişti de la postul Antena 1. De asemenea, au fost afectate mai multe gospodării şi au fost distruse culturi agricole.

Continue reading Colectivul, un Mihăilești mai mare

O zi, ca delegat, in sectia de votare (I)

Dacă nu ați aflat încă, vă spun eu acum direct, m-am înscris în partidul Plus în ianuarie și de atunci am participat la tot felul de întâlniri ale membrilor comunității din care fac parte. Deși am urât politica din toate puterile mele, anul acesta am simțit că nu mai pot și am înțeles că prin furie și frustrare nu schimbi nimic, că legile se dau în parlament și hotărârile pentru ce se întâmplă în orașul nostru se iau la primărie. Și pe ei nu-i poți combate legal decât dacă ești o altă forță politică și dacă te implici.

Voi știți că eu mă plâng de lipsă de timp de ani de zile, dar uite-mă acum cum îmi găsesc câteva ore libere din când în când pentru a nu renunța la speranță pentru țara mea. E o senzație foarte faină asta cu implicarea, îți crește stima de sine (da frate, încerc și eu să fac ceva, nu doar comentez de pe margine) și am de gând să mă implic în comunitatea din care fac parte pentru a rezolva punctual problemele cu care ne confruntăm. Atât cât se poate, desigur. Să sperăm că se poate mult.

Acum că v-am introdus în lumea politică, aș vrea să vă povestesc cum decurge o zi de delegat într-o secție de votare. Am fost, la alegerile europarlamentare, delegat din partea partidului Plus într-o secție de votare de la o școală din cartierul nostru.

Continue reading O zi, ca delegat, in sectia de votare (I)

Politica e de mine

N-aș fi ghicit nici într-o mie de ani (nu că aș fi avut vreodată așa speranță de viață ) că sunt mănușă cu politica. Că mi se potrivește chestia asta cu: hai să face lucruri, hai să ne gândim, începem și scriem proiecte și vrem să le și implementăm, citim legi, facem politică. 

În decembrie anul trecut am aflat că s-a înființat partidul Plus și am trimis din instinct  o cerere de adeziune. Ajunsesem la asemenea nivel de frustrare legat de tot ceea ce se întâmpla pe scena politică din România, încât am fost convinsă că singura soluție rezonabilă era aceea ca oamenii cinstiți care încă nu știu/fac/cunosc/ politică să se implice în proces. Am înțeles că dacă nu fac și eu personal ceva urgent, nu voi mai avea niciun drept să aștept o schimbare. Cine s-o facă? Pentru mine așteptarea s-a terminat atunci și tot atunci au început întrebările de tipul: ce pot să fac, la ce mă pricep, ce trebuie să învăț, cum i-aș putea ajuta pe oamenii ăștia în așa fel încât împreună să facem lucruri bune pentru comunitatea noastră, pentru sectorul, orașul și țara noastră? 

Și veți fi uimiți să aflați de câtă implicare e nevoie dacă o iei de jos, partid nou, cu oameni noi care chiar vor să schimbe lucruri în țara asta, în momentul în care românii percep toți politicienii ca pe niște hoți. Normal că oamenii au dreptate. E ca și cum politica=hoție și noi începem să facem politică. Greu, dar nu imposibil. Oamenii își doresc politicieni în care să creadă. Care să le explice și de ce nu fac lucruri atunci când nu le fac.

Continue reading Politica e de mine

Casa din fereastra mea

Am auzit atât de multe povești despre vecini care își caută unul altuia nod în papură, care se ceartă de la un centimetru de gard, de la o mașină parcată greșit, de la zăpada unuia care alunecă pe casa  celuilalt sau de la fructele unui pom care cad în curtea greșită, încât aproape că-mi vine să râd acum când vă povestesc ce-am pățit.

Am venit săptămâna trecută de la serviciu și-am găsit casa asta fix în geam la mine în dormitor.

Continue reading Casa din fereastra mea

Cum am dormit sub cerul liber

În copilărie, mama îmi povestea că ea, copil fiind, dormea în nopțile călduroase de vară într-un pat mare și încăpător, în curte sub cerul înstelat. Era plină bolta de stele  pe vremea aia, iar tatăl ei, bunicul, părea că le știe pe toate. Le povestea noaptea copiilor despre Carul Mare, despre Luceafăr, despre Cloșca cu pui, și multe alte grupuri de stele numite probabil după imaginația lui de om al pământului. Și-al fierului. Bunicul a fost fierar.

Îmi mai spunea mama că nu erau țânțari noaptea afară sau cel puțin ea nu își amintea de ei. Nu erau nici hoți de copii care să-i ia din curte, nici animale sălbatice prin apropiere care să le strice somnul. Erau doar ei și cerul și erau fericiți. Inventau povești și erau împreună. Opt copii și un tată. Bunica niciodată nu dormea afară și cum bunicul a murit când eu aveam 5 ani, fix după ce m-a învățat să-mi leg șireturile la teniși (da frate, abia la 5 ani am învățat asta), bunica nu ne-a lăsat pe noi, nepoții ei, să dormim niciodată afară. E drept că nici patul încăpător nu mai era, fusese pus pe foc într-o iarnă târzie și geroasă.

Bun, am făcut toată introducerea asta ca să mă pot lăuda în paragraful 3 că aseară am dormit afară. Sun cerul liber, la mine pe terasă, într-un sezlong de piscină căptușit cu multe saltele. Am văzut stelele, se mai văd încă, faceți-vă timp să le priviți înainte de a apuca Firea să facă incineratorul de deșeuri în București. Am mai văzut și ceva ce bunicul și copiii lui nu cred că vedeau acum 60 de ani, avioane. Treceau pe deasupra mea într-o succesiune de 1 avion la 5 minute. N-ai zice asta dacă nu ai sta să privești întunericul de sus într-o noapte de vară, sau dacă n-ai o aplicație care îți spune exact ce aeronavă ai deasupra ta, de unde a plecat și unde se duce. Dap, există. Dacă vă interesează vă spun.

Continue reading Cum am dormit sub cerul liber

O invitatie pentru weekend

Dacă nu aveți ce face weekend-ul ăsta și stați în București (cred că vorbesc singură, lumea e ori la munte, ori la  mare, dar eu încerc) haideți la show-ul aviatic de la Băneasa (BIAS).

Ani de zile n-am înțeles utilitatea acestor show-uri și nici azi n-o înțeleg, numai că acum am hotărât să-mi depășesc o preconcepție și să merg să văd live cum e să fii acolo, pentru că de fiecare dată am văzut puzderie de oameni la prezentările astea aviatice și-aș vrea să le înțeleg plăcerea.

Ba am văzut că am o mulțime de prieteni care s-au tot dus la astfel de evenimente de la care se întorc super încântați.  Mie de fiecare dată mi-e frică să nu pățească ceva vreun parașutist sau vreun pilot. Dar asta e, fiecare cu pasiunea lui, recunosc că dacă mi s-ar fi ivit ocazia aș fi riscat un salt cu parașuta, dar nimic mai mult de atât. Ce? E mult și atât? Asta e, eu aș sări.

Continue reading O invitatie pentru weekend

Renovam si noi anul asta?

Măcar o cameră?

Am început să zugrăvim acum doi ani. Am cumpărat tot ce ne trebuie și vreme de două zile am zugrăvit și oarecum redecorat camerele fetelor. Am fost atunci extrem de entuziasmați, hai că merge repede, hai că ne pricepem, hai că mai avem doar două dormitoare, un hol, două băi și-o bucătărie și cam asta a fost tot. Adică n-am mai făcut nimic.

Anul asta am zis că nu trebuie să lăsăm să treacă vara până nu terminăm de renovat și restul casei. Bine,  lavabilul nu mai e bun și trebuie să luăm altul, dar și moda amenajărilor s-a mai schimbat așa că într-un fel e bine că vom fi în tendințe. Care tendințe ne vin mănușă. Adică poate nu trebuie să reinventăm roata. Mai exact nu trebuie să cumărăm mai nimic. Doar niște obiecte decorative că pe cele vechi s-a cam pus praful și nu știți cât de greu e de scos de pe un puzzele 3D cu o corabie.

În fine așa gândeam eu când am aflat de FAVI un motor de căutare pentru mobilă și decorațiuni, care a strâns la un loc o mulțime de magazine și de unde îți poți alege orice crezi că ți s-ar potrivi în casă.

Continue reading Renovam si noi anul asta?

Army bomb

Da, nici eu nu știam ce înseamnă acum câteva zile și nu cred că sunt nici măcar cu o secundă mai deșteaptă acum că știu. Din contră.

Eram la o discuție mamă-fiice săptămâna asta și din vorbă în vorbă le-am spus fetelor, care vor pleca câteva zile la mare la sfârșitul lunii într-o tabără IYF, că s-ar putea să trebuiască să se descurce în tabără cu banii din pușculițe.

Fac aici o paranteză și vă spun că pușculițele astea sunt niște chestii de tablă în care se pun bani  în fiecare lună cu scopul ca de Crăciun fiecare din noi să poată cumpăra fără probleme cadouri pentru ei și pentru ceilalți. Nu se strâng acolo cine știe ce sume de bani, dar la momentul ăsta au vreo 300 lei fiecare.

Continue reading Army bomb

Ciorba de la pește

Sau ce am mâncat pe baltă.

Am stabilit ca anul acesta de Sf. Maria să mergem la pescuit. Nu mai fusesem de multă vreme, nu aveam nici măcar o undiță, nu mai vorbim de alte chestii legate de pescuit, cum ar fi o cutie mare care se deschide în multe alte cutii mai mici în care își țin pescarii toate cele de trebuință la baltă. Dar aveam ceaun. Și chef de mers la pescuit.

Am plecat dimineață devreme cu finii noștri (Mihai, Emilia și minunata Daria, fetița lor de aproape 6 ani sau pescărița, cum îi spunem acum după ce a prins pește singură cu undița ei personală). Știau ei un loc care s-a dovedit a fi altul (nu întrebați), dar am avut o poziție extrem de bună, pe marginea unei ape foarte prietenoase, în sensul că avea pește. Mai mult mic decât mare, dar cine se mai plânge acum când plutele joacă pe apă mai ceva ca Rengle pe tocuri. Balta e undeva în comuna Berceni. Și-au prins pescarii noștri, chiar Daria a spart gheața și a scos primul pește din baltă. Să te ții bucurie!

Doar că mie nu-mi ieșea din cap că vreau să fac ciorbă de pește. Nu borș că uitasem să iau…borș. Am zis ciorbă. Așa că l-am rugat pe Sorin să-mi facă o chestie din aceea care să-mi țină ceaunul desupra focului (dacă știți cum îi spune, vă rog!), să-mi aducă lemne (erau acolo lăsate de oamenii care-și construiau case în zonă un morman mare de stinghii, am considerat că-s pentru noi) și să facă focul. Dacă vi se pare că i-am cerut prea mult, aflați că da, i-am cerut prea mult. Dar n-a zis nimic, le-a făcut și gata. Chiar nu mă așteptam să-i iasă atât de bine.

Continue reading Ciorba de la pește