Vreau să merg iar desculţă prin iarbă.
Când eram copil stăteam o vară întreagă la bunici fără papuci. Nu ştiu de ce nu aveam papuci. Îmi amintesc de sandale, de tenişi, dar nu şi de papuci. Irelevant.
Ieşeam dimineaţa din casă şi îmi lipeam tălpile goale de ţărâna din curte. Mâncam ceva, asezaţi la masa mare de lemn şi nu mai intram în casă până la prânz. Timpul mi-l petreceam cu alergatul după fluturi prin lunca Buzăului. Eram mai mulţi şi toţi eram desculţi.
Prânzul îl îmbucam tot în curte şi dacă bunica era în toane bune, mergea cu noi la scăldat, de unde ne întorceam cu câte-o găletuşă plină de apă, pe care o foloseam la spălatul picioarelor înainte de a intra în casă la siestă. Până ne lua somnul, bunica se chinuia să ne scoată ghimpii din tălpi. Nu era zi fără cel puţin un ghimpe.
De departe, cea mai distractivă parte a mersului desculţ era în apropierea bălţilor din stradă. În colbul străzii se formau după ploile de vară balti mici cu apă puţină şi mult nămol. Să te bălăceşti într-o baltă din aia, iar nămolul să-ţi gâdile talpile şi să-ţi intre printre degetele picioarelor ca să iasă apoi victorios prin spaţiile srâmte dintre ele, era un joc pe care noi, dracii de copii, îl practicam cu mare bucurie. Ah, mi-e aşa dor să merg desculţă prin iarbă, ţărână sau noroi. 
Tu când ai mers ultima dată desculţ?
- Lia face o sinteză a articolelor legate de ce-i de făcut dacă tot stăm în România şi ne explică ce-a făcut ea, dar mai ales, care au fost reacţiile colegilor săi legate de asta. Româneşti.
- Nina ne povesteşte cum a cunoscut-o pe Denisa şi cum magazinul din colţ va trece de criză, pentru că-i atent.
- Cireasa recunoaşte că şi-a primit lecţia de umilinţă, în ultima zi de concediu petrecut pe litoral.
- Criserb i-a spus “da” fetei frumoase cu mâini magice şi de-acum e luat, ca să spun aşa. În plus ieri a fost ziua lui. La mulţi ani, Cristi! Dana, să-l stăpâneşti sănătoasă!
- Roxana ne şi desenează, ca să nu mai putem spune că n-am înţeles, cum stă treaba cu private space chiar şi pe o plajă goală. La noi.
Cine mă cunoaşte şi s-a plimbat cu mine cu maşina, fie şi numai câteva sute de metri, ştie că am în portbagaj un mini-stingător din ăla de maşina. Nu, n-am deschis portbagajul de fiecare dată să-l arăt. Se aude. Puternic. Da, stingatorul.
Să vă explic. Maşina mea e mică. Nu are loc special pentru butelia rosie aşa că am lasat-o pur şi simplu liberă în portbagaj, lângă trusa medicală. Fiind cilindrică, la fiecare frână sau accelerare mai cu scârţ stingătorul se restogoleşte şi se buşeşte de unul din pereţii potbagajului, scotând un mare zgomot înfundat. Poooc. Tare de tot.
Nu-i om pe care să-l fi luat în maşină şi care să nu ştie asta. Majoritatea m-au crezut pe cuvant când le-am spus despre cei vorba, la câţiva a trebuit să le arăt şi doi chiar au încercat să-i găsească un loc fix. N-au reuşit.
Maşina o am de 4 ani şi stingătorul la fel. Vă imaginaţi că pe mine nu mă mai deranjează deloc, ba din contră, dacă nu-l aud, încep să mă gândesc ce am în portbagaj de-l blochează. Da, se întâmplă să mai pun uneori câte ceva în spate şi astfel butelia să nu mai aibă loc de întors, dar asta se întâmplă rar şi pentru scurt timp.
Mai dau, din când în când, pentru câte un drum scurt maşina, colegilor de serviciu. Când se întorc îmi înmânează cheile şi-mi spun invariabil: ” Ce draqu ai, măi nene, în potbagaj, că bubuie de zici că-i bombă?!”
Da ştiu, ar putea să explodeze. Am un coleg care n-a avut norocul meu şi stingătorul i-a explodat în portbagaj, umplându-l cu o spumă densă şi albă care cu greu poate fi spălată. I-au luat baieţii de la spălatorie tarif triplu. Al meu însa e din ala bun, n-a explodat. Nu încă.
M-am gândit de multe ori ce să-i fac. Să-l pun într-o cutie? N-am facut-o. Să-i fac un suport special? Asta ar fi ideal, dar nici vorbă de pricepere în sensul acesta. Am încercat să-l bag dedesubt, lângă roata de rezervă. Nu merge, că strică aspectul şi stă preşul ăla din portbagaj ridicat şi naşpa. Îmi vine cam o idee pe lună despre cum aş putea să-l poziţionez ca să nu se mai mişte. Toate s-au dovedit a fi proaste. N-a mers nimic.
Voi unde aveţi pus stingătorul în maşină? Poate îmi daţi o idee, nu de alta, dar presimt că se sparge beşica.
Nu ştiu alţii cum sunt dar eu n-aş asorta niciodată o rochie de ocazie crem cu nişte pantofi negri. Nici albaştri. Nici roşii. N-am studii de specialitate ca să-mi dau cu părerea, n-am nicio competenţă în sensul ăsta, dar îmi place să cred că m-am născut cu ceva simt estetic.
Din întâmplare am ajuns aseară să butonez telecomanda televizorului până am ajuns la programul 28, acolo unde era o emisiune în care câteva fete (parca 4) erau îndemnate să asorteze o ţinută de ocazie. Adică, li se dădea un model (o fată un pic cam grăsuţă şi fără sâni pentru rochia aia, dar astea-s detalii) îmbrăcat (modelul) într-o rochiţă scurtă crem cu talia sub sâni, marcată (talia) printr-o serie de pietre mari argintii, iar fetele trebuiau să accesorizeze ţinuta cu ce credeau ele de cuviinţă: pantofi/sandale, cercei, coliere, brăţări, geantă… pentru a fi gata de un eveniment.
Prima fată a pus modelului pantofi negri de stradă şi un plic negru cu auriu. Am ştiut că-i pierdută, nu asortezi niciodata negru la crem mai ales la ţinutele de seară şi nici auriul la argintiu.
A doua a pus modelului cercei mari albaştri, pantofi albaştri şi plic bleumarin. Am zis că mai rău nu se poate.
Hehehe, a apărut apoi acelaşi model accesorizat, de o altă concurentă, cu pantofi şi plic roşii. Sau grena, n-am văzut prea bine că deja mi se pupăzase văzul de atâta lipsă de bun gust. A, asta cu pantofii grena îi pusese în urechi modelului şi nişte cercei lungi cu ciucuri ca ăia de la steag. Vă spun, era de “Doamne fereşte”.
Ultima a încălţat, în sfârşit, nişte sandale modelului, dar din păcate pentru ea le-a ales tot negre şi cu toc mult prea mic.
Atunci am închis televizorul şi m-am gândit ce-aş fi pus eu la rochiţa aia, tot aşa , în caliatate de simplu muritor, nu cine ştie ce stilist vestimentar. În primul rând aş fi strâns părul modelului, care era neglijent lăsat pe umeri făra nicio coafare. Apoi aş fi machiat-o, era vorba de o ţinută de seară şi un machiaj adecvat era indispensabil. În picioare i-aş fi pus nişte sandale finuţe argintii şi gata. Fără plic, făra nimic la gât. Simplu.
Ce-o fi frate aşa de greu să accesorizezi o ţinuă? Parcă noi româncele eram renumite pentru felul în care ştim să ne îmbrăcăm… Off…
Ca să nu mai spun de stiliştii (sau ce erau oamenii ăia) care jurizau. În afară de una singură, Alina Numaiştiucum, care se vedea că ştie ce vorbeşte, ceilalţi n-au zis decât că totul arată ieftin sau au repetat ce spusese deja Alina.
Concluzia: nu mă mai uit la televizor în următoarele 6 luni.
Că tot avea Miruna o leapşă frumoasă despre dor, am primit zilele astea câteva poze de la ţară, acolo unde fetele şi-au petrecut mare parte din vacanţa de anul ăsta şi unde sunt în continuare. Dacă Iulia şi Mara (verişoara ei) au stat frumos la poză, Sonia n-a catadicsit să facă asta şi mi-a trimis doar picioarele.
Nici în poza în care dansează cu tataie nu i se vede faţa.
Deci da, de asta mi-e mie dor, chiar dacă am fost acolo nu mai departe de acum două săptamani. Şi îmi mai e dor de ceva…
Așadar și prin urmare, tu cum te ferești de Soare? (n-am găsit altă rimă)
M-am trezit poiată, așa că voi fi nevoită să scriu despre ritualul de îngrijire zilnic în versuri. O încercare de versuri, nu vă gândiți la poezie adevărată. Este o tentativă de răspuns la leapșa primită de la Daniel, în care îs chemată să descriu cum lupt eu zilnic, cu microbii și mediul neprielnic, pentru a-mi păstra tinerețea, frumusețea și sănatatea, nu neapărat în ordinea aceasta. Ia să vedem:
Nici nu mă trezesc prea bine
C-o idee-n cap îmi vine,
Ce-ar fi draga să mai dorm
Să mai trag un pui de somn?
Prea devreme pentru duș
Mă cobor totuși la baie,
Îmi spăl dinții, chiar și fața,
Dar cu grijă, să nu sperii dimineața.
Mă întorc rapid în pat
Ca și cum nici n-am plecat
Și-mi continui somnul meu
Până cand dă Dumnezeu.
Vine apoi momentu-n care,
Ziua începe c-o viteză amețitoare.
Fug la duș că nu e grav,
Și mă săpunesc cu Dove
Din acela gel cu cremă
Ca să-ți fie pielea fermă.
Treci la îmbrăcat domniță
C- o rochiță fără fiță.
Să te-acopere de soare.
În picioare-ți pui sandale.
Merg acum din nou la baie,
Periat și prins o claie
De păr blond spre arămiu
Da, acum, nu mai târziu.
Pun și un machiaj discret
Că-i cochet.
N-am să uit nici de parfum,
Că e necesar la drum
Când cu alții te-ntâlnești
Nu duhnești.
Ziua trece, eu sunt bine.
Dar când înserarea vine,
O iau iar de la-nceput
Să nu pierd tot ce-am avut.
Demachiem tot ce se poate
Și o facem ca la carte,
Cu cremă , tonic, de toate.
Iară dușul e urmat
De o cremuire-n pat.
Acum noaptea poa’ să vină
Eu îs precum o felină.
Minetea-mi intră într-o ceață…
Ne vedem de dimineață.
Leapșa merge mai departe,
Vreau să aflu ritualul
Celor mai frumoase fete
Beti, Ada, Zoitzica, Tanti Jeni și Mămica.
Legenda spune că soacra trebuie să fie rea. Trebuie să-i faca nurorii viaţa un calvar pentru că i-a luat băiatul şi a facut din el bărbat. Probabil că majoritatea soacrelor sunt încă aşa, nu ştiu, asta ar trebui să-mi spuneţi voi.
Până una alta eu vă spun că în 23 iulie 1940, da, exact acum 70 de ani, undeva în Oltenia s-a născut o fetiţă care avea să aibă peste ani, după foarte multe încercări şi tratamente, când aproape se resemnase, doi copii. Unul din ei e astăzi soţul meu şi ea mi-e soacră. Cea mai bună soacră din lume.
Am mai văzut cazuri din astea în care soacra-i bună, numai că stă departe şi vine rar în vizită. Nu-i cazul la noi că locuim împreună.
Nu-i dai 70 de ani în niciun caz. E o femeie energică, care munceşte de dimineaţa până seara în atelierul de croitorie, ţine cu o mână de fier casa şi îşi iubeşte copiii (aici mă include şi pe mine) şi nepoţii mai mult decât orice. Şi-a organizat tot timpul viaţa în funcţie de ce-i mai bine pentru ai ei. Face cele mai bune ciorbe din lume. Florile din curte sunt în grija ei. Pisica la fel. Cunoaşte toţi politicienii cu trecut, prezent şi viitor, se uită la o singură telenovelă pe sezon şi îşi face singură hainele. E mândră de tot ce-a făcut în viata ei, şi sincer, are şi de ce.
Ea ştie cât de mult o iubim. Mai ştie şi cât de mult ne bazăm pe ea. Astăzi trebuie să ne facă tort.
La mulţi ani, mama!
Într-o zi de mijloc de toamnă, în anul 1972, veneam pe lume la dispensarul din comuna Scorţaru Nou din judeţul Brăila şi aveam să fiu prima şi ultima fată a soţilor Nedelcu. La mai puţin de doi ani de la acest eveniment, a intrat în familia noastra Laurenţiu, fratele meu, de naşterea căruia se leaga primele mele amintiri.
Revăd parcă şi azi ghemul acoperit cu pled subţire (frate’miu s-a născut vara) pe care mama l-a aşezat cu grijă în patul mare din camera de zi, în care până atunci eu fusesem stăpână. Veneau vecinii şi rudele la noi, treceau toţi prin dreptul puiului de om, se mirau, zâmbeau şi îi băgau copilului, dupa cum era obiceiul, câţiva bănuţi în pliul scutecului. Nu, nu eram un geniu, am aflat mult mai târziu că ăia erau bani.
Din celălalt capat al patului, de unde urmăream scenele astea, m-am mişcat încet-încet, până am ajuns să ating cu picioarele copilul şi-am început să-l împing uşor către marginea patului. Un pic, încă un pic, până m-a văzut mama şi cu un glas dojenitor mi-a spus: “Nina, ce faci puiul mamei? Nu-l mai împinge că-l dai jos, e mic şi el şi-i frăţiorul tău.” Aveam de pe atunci răspunsuri pentru toate şi i-am spus mamei foarte revoltată: ” Tu nu vezi că n-am loc? N-am loc de el. Ia-l de aici!” Mama a zâmbit şi l-a luat.
A fost atunci unul dintre primele mele momente de răutate, mai ales că fratele meu a vorbit apoi destul de greu pe înţelesul tuturor, abia pe la 4 ani, iar până la vârsta aia eu eram singura care înţelegea ce spune şi devenisem traducătorul lui oficial. Nu traduceam decât ce-mi convenea şi tot ce se întâmpla rău, era din vina lui, vina pe care şi-o asuma, desigur, într-o limba înţeleasă, cum vă spuneam, doar de mine.
De exemplu, dacă mama avea două mere şi o pară, îi spuneam repede că Laur nu vrea pară, vrea doar măr, astfel încât să am eu para întreagă doar pentru mine. Şi azi perele sunt fructele mele preferate.
Eram rea tare. Numai mie mi se cuvenea totul. Noroc că fratele meu a fost un copil extrem de bun şi nu spunea niciodată ceva rau despre mine. Bine, pâna ne-am mai mărit, am ajuns la şcoală şi el n-a prea mai suportat să profit de pe urma lui, dar deocamdată suntem departe de perioada aceea.
Am locuit în casa în care ne-am născut până când am împlinit 4 ani. Am avut timp chiar să merg doi ani la grădiniţa din sat, unde mama era educatoare şi unde existau niste costume de poliţişti şi doctori în miniatură, cu care îmi plăcea la nebunie să mă îmbrac. Mai ales chipiul ăla de de poliţist mi se părea ceva extraordinar. E logic că spuneam la toată lumea: “eu când voi fi mare voi fi poliţist” Mult mai târziu l-am întâlnit pe Garcea şi mi-a trecut…
Ce-ar fi dacă am transforma România în ţara noastră?
O ţară în care să putem munci, să putem face copii făra grija că viitorul lor e compromis deja. O ţară în care să ne putem plăti taxele, unde să ştim că-n caz de boală avem cum să ne tratăm, să putem circula pe autostrăzi, să avem o presă decentă, să putem alege dintre oameni, atunci când mergem la vot…
O ţară în care şi pentru angajatul bugetar şi pentru cel de la privat orele petrecute la job să însemne muncă.
O ţară pe care s-o respecţăm şi în care şi noi să fim respectaţi. Pentru că ţara înseamnă poporul şi el, poporul, suntem noi, cei care au rămas aici, în ciuda faptului că în condiţiile actuale nu se întrevede nici măcar luminiţa de la capătul tunelului.
Recunosc, n-ar fi uşor, nu s-ar face repede, nu ne-ar costa puţin, dar va merita. Şi ce e cel mai important, va fi ţara noastră.
Pentru asta putem începe cu: “be the change you want to see in your country!“.
Sau cum zice Ionut Oprea, să fim mai responsabili. Sau cum spune Cetin, să terminăm cu generaţiile de sacrificiu. Sau cum ne îndeamnă Petreanu, noi, românii, avem dreptul constituţional de a protesta şi de a organiza proteste.
Nu avem nevoie decât de puţină voinţă, că de motivaţie ni s-a umplut paharul.
Sunt primite pe mail, m-am distrat ceva cu ele si am zis ca poate voi nu le stiti:
“Draga Dumnezeule! Daca esti atent duminica in biserica, iti arat pantofii mei cei noi.”
“Dumnezeu! Vreau sa traiesc 900 de ani, ca tipul acela din Biblie.”
“Niciodata n-as fi crezut ca movul se potriveste cu portocaliul, pana ce n-am vazut apusul de soare, ce ai facut marti seara. A fost super…”
“La scoala de duminica ni s-a explicat ce si cate faci. Cine-ti face treaba cand esti in concediu?”
“De unde ai aflat ca tu esti Dumnezeu?”
“Pentru balul mascat vreau sa ma imbrac in drac. Nu-i bai, nu?”
“Tu chiar asa ai proiectat girafa, sau din greseala a iesit asa?”
“De ce lasi oameni sa moara si tot faci altii in loc? N-ar fi mai simplu sa-i lasi in viata pe astia?”
“Dumnezeule! Ca ai facut mai multe religii, e OK, dar cum de nu le incurci intre ele?”
“Tu stii despre lucruri inainte sa fie inventate?”
“Bunicul a spus ca Tu deja erai cand a fost el copil. Cat de vechi esti?”
“Iti multumesc pentru fratior, dar eu m-am rugat pentru un catel.”
“Cat timp am fost in vacanta, tot timpul a plouat si taticul a fost tare nervos si a spus niste lucruri despre Tine …dar te rog sa nu-i faci rau!”
“Te rog sa-mi trimiti un ponei. Pana acum nu ti-am cerut nimic. Poti verifica.”
“Cum se poate ca, pe vremuri, atatea minuni ai facut si acum nu-i nici una? Cum se poate, ca in ultima vreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numai acelea vechi.”
“Doamne, Te rog, sa mai pui o sarbatoare intre Craciun si Paste!”
“Poate Cain si Abel nu s-ar fi omorit, daca aveau camere separate. La noi, cu fratele-meu functioneaza. ..”
“Pun pariu ca e foarte greu sa iubesti pe toti de pe Pamant. Noi suntem doar patru in familie si nu merge.”
P.S. Asta ca sa-mi omor timpul si sa uit ca fetele au plecat din nou la tara la bunici.
