Toane

valiza mea cu amintiri

Toane - valiza mea cu amintiri

Grijile

Pe la 5 după-amiază m-am pus în fața laptopului. E 9 și unsprezece minute și eu n-am scris nimic. Nici măcar titlul. Am o inspirație de zile mari și nici măcar nu mai pot da vina pe lipsa timpului.

Nu știam dacă să scriu despre bani sau despre încărcătoare, așa că am să le iau pe rând și până la urmă scriu despre griji.

Am un ritual de seară, așa cum cred că avem mai toate femeile. Cînd intru în dormitor la sfârșitul zilei, îmi bag cu grijă telefonul la încarcat (spun cu grijă pentru ca am stricat deja vreo trei încărcătoare și vreau să bat recordul de longevitate cu ăsta pe care-l am acum), apoi îmi scot ceasul și-l bag și pe el la încărcat.

Apropo de asta cu încărcatul ceasului, bateriei ceasului, tot aia.  Acum vreo doi ani, când și-a luat Sorin un smartwach de-l poți folosi în loc de telefon, pe lângă faptul că nu i-am văzut utilitatea, mi se părea cea mai mare tâmpenie să ai și grija încărcării ceasului. După ce că umblăm cu grija telefoanelor descărcate, să mai avem și altă apăsare, ceasul stins.

Revenind, îmi pun cel mai frumos ceas din lume la încărcat, tot pe noptieră și tot cu mare grijă, că ăstuia dacă-i tuf încărcatorul chiar că am… era să zic belit-o. Apoi mă demachez, se înțelege că tot cu grijă, așa că putem trage concluzia că mă cuprinde grija odată intrată în dormitor. Noroc că plec la duș și mă spăl de toate cele de peste zi, iar când revin sunt complet lipsită de, ați ghicit, griji.

Aprind lampa, nu nimeresc din prima comutatorul pe întuneric, aud cum ceva cade și mă gândesc că-i o sticluță de ojă uitată pe noptieră de pe vremea în care foloseam așa ceva. Se aprinde veioza în cele din urmă și văd că de fapt îmi căzuse telefonul, dar nu ieșise din încărcător. Nu-i nimic, n-am nicio grijă, lasă-l acolo. Am citit eu undeva că fiecare mișcare scurtează viața încărcătorului, așa că nu-l mișc.  Trag o carte de sub ceas (care era în încărcator, remember?) și reușesc cumva să nu mai dărâm nimic. Numai că… nu era cartea bună. Ca de obicei, citesc două cărți. În seara asta aveam chef de cealată, așa că îi dau drumul ăsteia ușor lângă pat (cade în așa fel încât acoperă telefonul de pe jos), dar eu nu-mi fac griji, și mă întind să iau cealată carte, moment în care se dezlănțuie iadul. Nu ajung la carte, mă întind până mă rostogolesc peste noptieră, veioza îmi cade pe mână, picioarele mi se duc perpendicular înspre tavan mai ceva ca în echerul săritorilor de la trambulină, capul îmi intră cumva între noptieră și șifonier, într-un loc în care n-are cum să încapă și în momentul ăla sună telefonul. E mama. De unde știu? Pâi îmi apre pe ceas, al cărui ecran îl văd întors din poziția în care sunt.

N-am răspuns, dar sigur mama nu și-a făcut griji. Mâine scriu despre bani.

Open

openAm citit Open, autobiografia lui Andre Agassi, în vacanța de 5 zile petrecuta luna trecută în Grecia. Pe măsură ce citeam, le povesteam fetelor și Adrianei pasaje din carte, iar atunci când în ziua 4 am terminat-o, au avut loc negocieri serioase legate de  cine urmează s-o citească prima.

Dintre tenismeni n-am ținut aproape niciodată cu Agassi, l-am preferat întotdeauna pe Sampras. Nu știu de ce, de fapt cam știu, seamănă mai mult cu mine, genul mai pedant și mai cu ochii pe rezultate. Andre nu era așa. Andre ura să joace tenis, dar pentru că asta știa să facă cel mai bine, atunci asta făcea. Și-a găsit târziu motivația pentru a câștiga turnee și implicit bani, dar nu despre asta e cartea.

E povestea vieții unui om îndemnat, îndrumat, obligat, antrenat să ajungă cel mai bun din lume la sportul ăsta. După ce am citit Exepționalii de Gladwell ( doh, am uitat să scriu despre cartea asta excepțională), mi-am dat seama că pentru a deveni cel mai bun din lume la ceva e nevoie de șansă, muncă și abia apoi talent.  Agassi e dovada de care aveam nevoie pentru a-mi clarifica definitiv chestiile astea. Degeaba avea el talent dacă ura tenisul. A avut însă o atat de mare dorință de a-i face pe plac tatălui său, încât a ajuns numărul unu mondial pentru că acesta își dorea asta.

Cartea e scrisă cu mult umor, conține multe detalii despre lumea tenisului profesionist și are câteva (multe) descrieri de meciuri de care îmi aduceam aminte pe măsură ce erau povestite. Bineînțeles că acum le ”vedeam” altfel, dar asta nu face decât să-mi placă și mai mult tenisul, să-i urmăresc cu drag și cu admirație pe oamenii ăștia care și-au ales și-au avut puterea să se țină de drumul ăsta.

Recomand cartea cu toată inima, nu trebuie să fii fan tenis ca sa-ți placă. Mi-e drag azi Agassi așa cum nu mi-a fost niciodată înainte. Și am reușit să văd o Stefi Graff frumoasă. Nu mi s-a părut vreodată înainte așa.

Acum citesc Pete Sampras, în mintea unui campion, și la momentul ăsta dintre tenismeni țin cu Andy Murray. Știu, nu-l place multă lume, dar e preferatul meu.

Citiți Open, merită toți banii!

Ce faci când nu mai știi ce să faci

Te ridici de la birou, îți întinzi brațele deasupra capului și faci câțiva pași.

În stînga ta e o ușă pe care ieși nu înainte de a te apleca spre măsuță și a-ți lua cu două degete telefonul. Odată ajuns afară te așezi cu picioarele sprijinite pe scaunul de față începi să butonezi telefonul fără butoane.

Verifici mailuri, facebook, ba chiar și twitter. Nimic nu te mai mulțumește. Nici măcar vremea. Dacă e cald, de ce e cald, dacă bate vîntul, de ce bate, că-ți clatină umbrela, dacă plouă te vezi nevoit să reintri în casă și undeva în fața televizorului cercul se închide, că doar de acolo te ridicasei cu câteva minute mai devreme.

The end

Samanța încolțită

samanta incoltitaVă spuneam aici că urmează șă-mi comand și alte cărți scrise de Anchee Min, pentru că voiam s-o cunosc mai bine pe autoare. Mă fascinează în primul rând autobiografiile oamenilor de succes. Felul în care își văd ei trecutul, nu cum ne apar nouă prin ziare sau la tv. Am renunțat pentru moment la Ultima Impărăteasă, am sărit și peste prima parte a poveștii vieții autoarei (Azaleea Roșie), dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut foarte mult (nu-i timpul trecut nici acum s-o iau, dar când am vrut-o eu nu era în stoc)  și am trecut la partea a doua a vieții ei fără prea mari regrete.

Am citit Sămânța încolțită în câteva seri și mi-am reamintit cât de grea a fost viața în China pentru copiii generației mele. Comunismul pe care l-am trăit noi vesus comunismul trăit în China lui Mao a fost un fel de profiterol comparat cu paine udă cu zahăr (da, există prăjitura asta). Bine, în carte autoarea povestește primii ei ani în America, chinurile și mici le bucurii pe care le-a avut încercând să-și facă o viață într-o țară străină a cărei limbă i-a fost extrem de greu s-o învețe.

N-am să vă povestesc cartea, știți că n-o fac niciodată, am să vă spun doar că mi s-a părut cam dur felul în care se poartă Anchee cu fata ei, toate muncile grele, mult peste puterea copilului, la care o obligă să participe, asta după ce și ea în copilărie trăise coșmarul acesta… S-a dovedit, până la urmă, că n-a fost neapărat un lucru rău, dar cred că dacă avea puțină îndrumare ar fi reușit în viață mult mai devreme, părerea mea e că si-a concentrat prea multă energie, bani și timp pe cauze pierdute. În fine, cartea e o lecție, e foarte ușor de citit, povestea curge lin și e una din autobiografiile pe care le voi ține minte.

Spor la citit!

Ca după vacanță

Ne-am întors din concediu de o săptămână și deja mi-am mai luat trei zile de răsfăț la mare pe la sfârșitul lui august. Dar până atunci e cale lungă și avem o mulțime de lucru. Ne străduim să facem lucruri frumoase, să avem clienți mulțumiți, să respectăm termene și să ne achităm de datorii la timp. Uneori ne iese, alteori…

Fetele sunt plecate, una la Târgoviște la verișoara ei, alta la bunici la Brăila. Weekendul viitor ne reunim cumva la țară și sper să petrecem frumos câteva zile după ce vreme de două săptămâni am reușit să trimitem două comenzi la export in țări diferite și vreo trei comenzi locale la fel de importante.

Între timp, de când am venit din Grecia sunt într-o continuă luptă cu kilogramele. M-am văzut în câteva poze în costum de baie și am orbit.

Am zis să încep cu meciuri mai ușoare, mai întâi m-am bătut cu 2 kg, le-am biruit și am trecut în etapa următoare unde mă așteaptă o luptă cu 4 kg care încă se duce. Dacă o câștig și pe asta, urnmează finala, undeva pe la 6 kg de dat jos. N-am limită de timp, dar ar fi frumos ca la Crăciun să am undeva la 57-59 kg. Vise, taică, vise!

Și-am mai observat ceva, aproape toate fetele pe care le știu sunt la cură de slăbire în perioada asta. Care mai de care mai ambițioasă. O fi vreun concurs, ceva?

Thassos II

Abia întoarsă din vacanță, parcă n-aș scrie chiar azi. Parcă aș mai păstra amintirile astea doar pentru mine, dar mi-e frică să nu uit ceva, așa că m-am hotărât să scriu.

Am plecat duminică dimineața din București și când spun dimineață vreau să spun 3,30. Am zis să fie pe răcoare, să fie devreme și să plecăm odată, frate.

Cu toate că la Giurgiu n-am stat mai mult de 15 minute în vamă și la pod (iar mi-am adus aminte că la noi trecerea de pod costă 13 lei și la bugari 2 euro), am ajuns în jurul prânzului la Makaza și am stat două ore la vama dintre Bulgaria și Grecia. Pesemne toată Romnia se hotărâse să plece pe răcoare. Noroc că n-a fost extrem de cald, și noi eram relaxați (doar plecam în vacanță) așa că nu ne-am stresat prea tare că un drum pe care altă dată l-am făcut în 7,5 ore, de data asta a ajuns la 12 ore (bine, am fost trei mașini, 11 oameni și-am oprit de vreo 10 ori pentru diverse chestii, ba o cafea, ba o alimentare, ba o țigare, ba o necesitate…se adună).

Important e că am ajuns cu bine, am găsit rapid vila la care aveam rezervare, House Elena din Kinira și la 16,30 eram deja pe plaja Paradis din Thassos. Am prins în seara aia niște valuri minunate, așa că prima bălăceală din anul ăsta în marea Egee a fost de pomină.

A doua zi ne-am urcat toți în mașină și-am mers la Marble Beach, o plajă despre care auzisem multe, dar nu știam nimic. Fix așa te simți când ajungi acolo, oricât de multe ar încerca prietenii să-ți povestească și să o ridice în slăvi, când ești acolo și vezi minunea aia de plajă rămâi prost. E minunată, cea mai frumoasă plajă văzută de mine vreodată. Bineînțeles că vrăjiți de culoarea apei și de pietricelele de marmură albă, am uitat de soare și-am ajuns acasă prăjiți ca niște creveți uitați în tigaie.

Cine căuta umbra a doua zi la Aliki Beach, o altă plajă aflată în top 5? Noi toți. Adică nu, Sorin era cum nu se poate mai frumos bronzat, deloc stresat și extrem de pus pe filmări acvatice. Și-a cumărat o chestie în care să-și bage telefonul pentru a putea filma sub apă, și-a făcut repede un calcul de buget pentru cazul în care va trebui să-și cumpere alt smartphone și s-a scufundat odată cu plasticul cela. Ghinion! Nu își va lua încă telefon nou. În schimb îi vor trebui alți ochelari, dar asta-i altă poveste.

La Aliki folosești sezlongurile gratis dacă ai de gând să mănânci la terasele celor care le administreză. Noi am încercat caracatiță și fructe de mare și-am lăsat gyros-ul pe ultima zi. A fost singura dată când am ales să stăm pe șezlonguri, în rest ne-am folosit de umbrela noastră și am fost în fiecare zi pe câte două plaje diferite.

Deși inițial am vrut să stăm 5 zile, ne-am prelungit șederea cu încă o noapte și am avut 6 zile de vis pe insula Thassos, un loc plin în proporție de 90% (după părerea mea) de turiști romani, care sper ca în timp să nu strice locul.

Motorina a fost dus/intors 100 euro, taxa de ferry variază între 30- 36 euro pentru 4 persoane (depinde de varsta copiilor, ai noștri au 16 ani) pentru o trecere, iar bugetul pe zi cu tot cu cazare si o masă luată în oraș n-a depășit 120 euro/familie. Vă las pe voi cu poze și eu rămân cu dorința clară de a mă întoarce acolo cât mai curând:

O bălăceală

piscinaAvem o piscina mică. Lungă de 4m și lată de 2. Weekendul ăsta plecăm în vacanță, așa că inițial n-am mai vrut s-o instalăm încă. O umplem când venim, îi spuneam lui Sorin de câte ori încerca să-mi spună că el ar vrea s-o pregătească. Și nu-mi spunea rar. Cam de două ori pe zi aducea vorba de asta.

Până la urmă vinerea trecută într-un hei-rup demn de o cauză mai bună am montat monstrul (v-am spus că-i mică?!) și l-am umplut cu apă. Cam în 7 ore se umple, așa că a curs apa si vineri seara si sâmbătă până pe la prânz. Și credeți că dacă s-a umplut, gata, poți face baie? Nop. E apa rece, nu are suficient clor, trebuie reglat ph-ul, ce zici mă, ne-am învârtit pe lângă ea până duminică la prânz, când ne-am băgat picioarele în ea la propriu și la figurat. Și de aici a început dansul. Sau bălăceala.

Mai rău ca fetele sunt eu. Aștept în fiecare zi să treacă sorele de casa noastră, adică să se facă un 6 după-amiaza (nu-mi place și nici nu prea am voie la soare) și imediat intru la băceală. Bazine întregi cu stiluri diferite de înot, aqua gym, scufundări, toate se întâmplă în capul meu în vreme ce plutesc semi-inertă în piscina mea de 4/2m. Și e atât, dar atât de relaxantă chestia asta după fiecare zi de muncă, încât n-ai cum să nu-ți doresți să fie vară tot timpul anului.

Dacă ești și atât de isteț încât să-ți pui muzică și să-ți aduci și prosop din prima la sezlong, n-ai cum să nu-ți placă serile de după muncă, indiferent de cât de caldă a fost ziua. Și zilele astea au fost.

P.S. Mi-am luat aseara un costum de baie fain. Mai trebuie sa mai slăbesc vreo 10 kg și 20 de ani și gata.

Treapta a doua de liceu – picată

Eşecul este doar o altă faţă a succesului. De multe ori un lucru care ni se pare c-ar fi rău se dovedește în timp că n-a fost chiar așa, din contră.

Acum fix 27 de ani o întreagă generație de tineri se pregătea să dea examenul de treaptă, adică termina clasa a X-a  și trebuia să dea examen pentru admiterea în clasa a XI-a. Era momentul în care îți puteai schimba liceul, profilul, viața…

Era vara anului 1988 la Liceul Economic din Târgoviște. Două clase cu circa 60 de copii se pregăteau să dea un examen care le dădea dreptul la 15 dintre ei să-și continue studiile în liceul acela. La zi. La comerț. Dap, pe vremuri ca să devii vânzător îți trebuia școală. Erau acolo elevi foarte buni. Cam cum sunt cei de azi de la Creangă, sau de la Lazăr. Și nu doar câțiva, ci toți. Erau elevi care intraseră la liceul ăla cu medii de peste 9,16 la examenul de admitere în liceu, adică cu doi ani în urmă. Partidul hotărâse însă să renunțe la 45 de tineri buni.

Cred că nu mai e nevoie să spun că între ei se legaseră prietenii puternice și știți și voi ce valoare au prieteniile din adolescență. Cum să-ți dorești să intri tu în defavoarea altuia care-ți știa secretele și îți împărtășea visurile? Învățau cu toții zi și noapte. Voiau să rămână în liceu, dar mai mult decât atât, voiau să rămână împreună.

Au venit zilele examenului. S-au luat note extraordinar de mari la matematică, dar nu vreau să vă povestesc despre economie. Era economia lui Nicolae Ceaușescu. El era prezent în fiecare lecție. Iar materia se numea complet: Economie Politică.

Elevii vu primele 15 medii au intrat în jumatatea de clasa de comerț la zi aprobată în anul acela pentru Liceul Economic din Târgoviște.  Pentru ceilalți, pe care PCR-ul nu voia să-i piardă chiar definitiv, s-a înființat o clasă de școală profesională cu durata de un an și jumătate, făcută concomitent cu liceul la seral. Adică 30 dintre cei picați la zi, intrau automat la școala profesioanlă și la cursurile de liceu la seral.

Eram 30 de tineri (dap, am picat a șasea sub linie) fără prea mari speranțe pentru viitor. Numai că noi eram prieteni, eram împreună, eram uniți, și spre deosebire de colegii noștri care au intrat la zi am câștigat mult mai multe în anii ăia de liceu:

  • în primul rând noi aveam burse plătite de stat pentru că învățam o meserie. Luam în fiecare lună bani mulți, dacă îmi aduc bine aminte luam cam jumătate din salariul mamei, doar pentru că învățam chestii. Eram plătiți să învățăm și ni se părea minunat. Veneam la București să ne cumpărăm chestii mișto de îmbrăcat, ieseam după ore în oraș cu colegii. Nu aveam nicio grijă în priviința banilor.
  • după un an și jumatate cam 3/4 din elevii clasei  erau deja angajați pentru că școala profesională se terminase și aveam cu toții diplome de merceologi, o chestie foarte cool la vremea aia. Merceologia este știința care studiază mărfurile.  
  • Am continuat să venim la scoală până în clasa a XIII-a si nu eram o clasă tipică de seral, ci eram aproape toți dornici să terminăm liceul și să mergem la facultăți. Am câștigat doar un an în plus de copilărie, pentru că anii ăia de liceu au fost cei mai frumoși ani ai noștri. Au fost anii în care lucrurile s-au schimbat în Romania și noi le-am văzut de-aproape.

Dacă cineva ar da azi timpul înapoi și mi-ar spune că pot fi în primii 15 elevi care au intrat la comerț la zi în anul acela, i-as zice să-și vadă de treabă. Școala profesională făcută atunci și liceul de cinci ani au fost cele mai bune lucruri care ni se puteau întâmpla la vremea aia. Și da, marea majoritate dintre noi am intrat imediat la facultate, alții au făcut-o mai târziu, unii n-au considerat necesar s-o mai facă, dar se descurcă excelent și avem cu toții vieți frumoase.

Și da, prieteniile alea încă țin. Și-s minunate!

Împarăteasa Orhidee

imparateasa orhideeAm citit recenzia Andreei (până la un punct că ea e darnică cu spoilerele iar mie îmi place să aflu din carte firul poveștii) și în mai puțin de jumătate de zi am fost la librărie și mi-am luat cartea. După încă două ore treceam de 50 de pagini citite, deci dacă vă place genul de roman istoric, nu trebuie să treceți peste cartea asta.

Impărăteasa Orhidee este o carte scrisă de Anchee Min, o chinezoaică care și-a povestit viața în două romane, Azaleea Roșie și Sămânța încolțită pe care le voi citi desigur, mai ales că sunt fan cărți autbiografice de când în facultate l-am descoperit pe Dali (nu întrebați).

Eu sunt fascinată de cultura orientală din trecut, dar și de azi, așa că vă dați seama că m-a prins rău de tot cartea. Obiceiuri despre care n-ai fi crezut că ar fi putut exista, oameni care mai de care mai ciudați și cu interese mai diverse, copii, eunuci, împărătese, palate, intrigi, toate se împletesc și fac cumva să curgă povestea.

Ce m-a frapat a fost, desigur, discrepanța dintre opulența de la palat și restul țării care trăia într-o sărăcie greu de imaginat.  Se poate spune despre Orhideea că a avut noroc și și-a salvat cumva familia de la o viață cu mult sub limitele suportabilității, dar povestea ei mi-a dovedit o dată în plus că nu-i de ajuns să ai bogății, că sufletul e întotdeauna mai important și că un echilibru între inimă și starea materială e de preferat unei vieți imbelșugate dar lipsite de implinire sufletească. Am și-un citat din carte care spune mai frumos asta:  „Nu pot să nu fiu ceea ce sunt, adică o femeie care simte că trăiește pentru a iubi. Iar statutul de soție imperială îmi ofera totul, mai puțin asta.”

Mie mi-a plăcut mult cartea, o recomand cu drag celor care vor să-și consolideze cunoștințele despre istoria și cultura Chinei.

Urmează Ultima împărăteasă și am de gând să citesc și celelalte cărți scrise de Anchee Min și traduse la noi. Ceva îmi spune că nu voi regreta.

Balcic in 2 zile

balcicDacă mă întrebați pe mine, nici nu vă trebuie mai mult pentru a descoperi zona. E o destinție minunată pentru un weekend la mare sau un sfârșit de săptămână plin de frumusețe. Dar atât.

Noi am plecat sâmbătă pe la 8 dimineața din București și am ales drumul scurt, adică varianta cu bacul  BucurestiCălărași-Silistra (trecere cu bacul)-Dobrich-Balcic, adică un pic peste 250 km. Aflasem de pe net că drumul de după graniță e o perioadă nu tocmai prietenos, dar am avut o surpriză, bulgarii și-au reparat drumurile și am mers cât se poate de bine.

Pe la 9,30 traversam Dunărea cu bacul după ce am plătit o taxă de 35 lei (pentru că aveam numere de București, așa mi s-a părut). Cu încă 10 minute la vamă și la cumpărat vinietă de Bulgaria (7 zile 35 lei), după încă ceva pauze, ba de-o țigara, ba de-o gură de aer, am ajuns în jur de ora 13,00 la Balcic.

Am avut o surpriză frumoasă cu hotelul, pe care l-am găsit pe booking și am plătit pentru o cameră 20 euro/noapte, (Bisser Hotel) care nu numai că era fix în mijlocul stațiunii, dar era și înconjurat de un parc liniștit și avea coborâre directă pe faleză (ok, erau 177 de trepte), iar camerele erau, evident, cu vedere la mare.

După cazare am mers direct să luăm masa și am ales, ca tot turistul,  una dintre terasele care duc spre intrarea în grădinile Palatului. N-a fost cea mai inspirată alegere, adică am mâncat, dar nu extraordinar de bine, așa că pe  seară, când s-a pus din nou problema mesei, am intrat la supermarket și am suplimentat ce ne puseseră mamele la pachet, după care am luat masa pe terasa camerei de hotel. Incomparabil mai bun și mai sățios decât prânzul.

După masă am zis că suntem numai buni de plimbare și am pornit spre grădini. Ceva s-a întâmplat aici, nu știu nici acum dacă a fost corect sau nu, dar am plătit 6+8 leva de persoana pentru grădini și palat. Ceva îmi spune că puteam plăti doar 8 leva, poate mă lămurește cineva care a mai fost și cunoaște regulile astea, noi am dat întîi 6 leva de fiecare pe niște bilete, apoi când să intrăm ni s-a spus că degeaba avem acele bilete, că ne trebuiesc unele de 8 leva (de la ei, adica alt ghișeu de vândut bilete) ca să putem intra și în grădini și în palat. Cum stăteam în Balcic doar 2 zile, nu ne-am lungit la vorbă ca să înțelegem ce ne spunea cucoana aia de la ghișeu, am plătit și-am intrat.

Minunat! Super! Minunat din nou! Foarte frumoase grădinile, poate mi s-au părut așa și pentru că oricum priveai florile alea, vedeai în depărtare mare, poate mi s-au părut așa datorită istoriei locului, dar mi-au plăcut mult, m-au încărcat cu energie, mi-au dat putere și o stare inexplicabilă de bine.

Am stat în jilțul Reginei Maria, am gustat vinurile, am privit marea, am admirat palatul micuț și cochet,  iar dacă a fi fost regină și eu mi-aș fi petrecut mult timp acolo.

Seara ne-am plimbat pe faleză și-am stat apoi până noaptea târziu pe terasa camerei.  Dimineața am început-o cu un mic dejun și o cafea la terasele din stațiune, care din nou nu ne-au impresionat și în afară de faptul că puteai plăti în euro, în leva, dar și în lei, nu impresionau prin nimic.

Cum am eliberat camerele am plecat spre Albena, să încercăm și plaja de acolo. după o bălăceală de picioare în marea destul de agitată, am jucatcăteva runde de petanque (o să vă povestesc eu despre jocul ăsta) și apoi am vrut să găsim un loc drăguț unde să mâncăm. destinul a făcut să ne rătăcim un pic și să facem un ocol care ne-a scos exact pe terasa unui restaurant foarte elegant, unde se putea lua masa lângă piscină, cu marea pe fundal, ce mai, vis. Am crezut inițial că e ceva cu circuit închis, dar un chelner drăguț ne-a explicat imediat că pentru 12 leva de persoană (cca. 28 lei) putem mânca tot ce vrem din meniu.

Bineînțeles că n-am mai fi plecat de acolo, am luat prânzul, am băut câte o cafeași ne-am pregătit sufletește pentru drumul de întoarcere.

una peste alta a fost frumos la Balcic, cum spuneam, merită vizitat într-un weekend, dar naș merge acolo pentru un sejur.

Vă las câteva poze: