Momentul în care copilele și-au luat serviciu

Da, ați înțeles bine, miss. S și miss. I (fostele Copilul Sonia și Copilul Iulia) merg la serviciu. Ok, știu că împlinesc abia 17 ani în toamnă, că nu mor de foame sau de sete, că de bine de rău purtăm același număr la pantofi, deci au și cu ce se înălța, dar copilele au stabilit că e timpul să-și câștige proprii bani și să o facă fără ajutorul nostru.

De vreo săptămână sunt promoterițe, împart eșantioane de produse sau dau diverse premii prin magazine, făcând în 4-6 ore/zi mai mulți pași decât îmi arată mie seara ceasul. S-au plâns de picioare în prima zi, au spus că munca-i grea a doua zi, dar uite că peste 2 zile miss. S i-a salariul pentru prima ei campanie, și săptămâna viitoare vine rândul Iuliei să-și încaseze “onorariul”. Una a avut o campanie mai scurtă, alta mai lungă, ce să faci, n-ai ce să faci.

De ce le-am lăsat să facă asta? Eram curioasă dacă se descurcă. Pentru că și-au dorit, pentru că singure au vorbit la agenție, singure și-au luat în primire recuzita, singure și-au negociat salariul (asta-i un fel de-a spune, că ele ar fi fost încântate cu oricât le-ar fi oferit oamenii ăia). Tot singure își vor da și demisia într-o zi. 😀 Noi doar am fost de acord să facă ce vor ele.

De ce m-am bucurat că au făcut-o? În primul rând pentru că de undeva trebuie să înceapă. În al doilea rând pentru că de câte ori era nevoie să ne ajute pe noi la ceva în atelier, făceau ce făceau și până la urmă dispăreau, adică nu erau învățate cu un program fix, nu aveau nicio responsabilitate, pe când aici… Și nu în ultimul rând pentru că experiența căpătată acum le va fi de folos mai târziu, indiferent ce vor alege să facă în viață.

De ce mi-e frică? Da, mi-e și frică de ceva. Nu spun că ăștia-s bani câștigați ușor, dar sunt bani mulți pentru ele (care aveau un buget de cheltuieli personale de 50 lei/săptămână din care zgârcita de mă-sa le pistona să bage și ceva la pușculițe). Pe de o parte mi-e frică pentru joburile lor viitoare, care poate n-or să mai fie chiar așa bine plătite și atât de ușor de dus la bun sfârșit. Pe de altă parte mi-e frică și că vor înțelege că poți câștiga bani și fără să faci cine știe ce facultăți pretențioase. Sper să fiu ca femeia din povestea cu drobul de sare și fetele să înțeleagă din jobul ăsta de vară fix ce e de înțeles, adică le-a adus ceva bani de buzunar care n-au căzut din cer sau din portofelul lui tati, și puțină experiență în lucrul cu oamenii și u programul fix.

Ce sper? Sper să înțeleagă și să prețuiască munca. Iulia deja în prima seară de după lucru, s-a întins pe jos în living cât e de lungă și m-a întrebat cu voce stinsă: ”Mami, așa obosită te simți tu când intri seara în casă din atelier și eu te rog să-mi faci clătite?” Nu i-am răspuns, dar acum știe.

Geamuri murdare

Cine a inventat spălatul geamurilor a fost un geniu și un om fără minte în același timp. Adică, e minunat să ai geamurile curate, să nu fie nici picătură de apă sau de praf pe ele, să nu le vezi uneori de curate ce sunt, dar e inuman ca în mai puțin de două ore după curațarea lor să plouă, să plouă cu praf, să spele cineva curtea și stropii să sară pe geamurile tale proaspăt șterse, iar acestea să arate apoi ca și cum n-au fost spălate de ani, să te facă să simți că munca ta a fost în zadar și să nu le mai speli apoi vreo jumătate de an.

Dimineața când scriu la laptop am în stanga geamul mare din living și de multe ori privesc pe fereastră pentru inspirație. Bine, că văd prima dată geamul de la atelier și-mi amintesc că de cele mai multe ori e zi de lucru, e una, și că văd ambele geamuri cu picături mari de praf, jeg, ploaie, ce vreți voi, e alta.

Mă ridic de fiecare dată când se întâmplă asta și spăl geamurile? In your dreams, baby! Nop. Dar uneori, rar, o fac. Și mai șterg și alte câteva zeci de geamuri pe care casa noastră le are. Și când termin cu ultimul, și-s stoarsă de toată energia, îmi dau seama că mai e unul mic în bucătărie pentru care ar trebui să merg prin spatele casei ca să-l pot ștege, și n-o fac. Apoi mai e unul în baia de sus, care-i, ați ghicit, foarte sus, și pe care îl șterg de cele mai multe ori doar pe dinăuntru, fără niciun rezultat, pentru că praful mare e pe partea cealalată.

Într-un timp avea Sorin o chestie din aia de spălat geamurile pe care o folosesc copiii care-ți curăță parbrizul la stop, și era el responsabil cu spălatul geamurilor în casă. S-a întâmplat de două ori și gata. A zis că-i prea mult și că e în zadar.

Și mai sunt geamurile de la atelier, doar zece, pe care le ștergi degeaba pentru ca în fiecare zi nivelul de praf din țesături îți face efortul de a le curăța să pară desuet. Bine, nu vă imaginați că asta ne face să nu le mai spălăm deloc, nop. Ne apucă hărnicia o dată la două-trei luni și facem totul bec, sau geam, sau sticlă, și ne simțim foarte bine până la prima ploaie sau până la prima zi de lucru. Atât.

Voi cum o rezolvați pe asta cu geamurile, că noi nu avem rezolvare.

Scaunelul

Acum mai multi ani, niste prieteni dragi le-au adus fetelor de ziua lor, printre altele, și două scăunele Hello Kitty. Acum fetele au 17 ani, deci vă dați seama că au trecut desul de mulți ani de la evenimentul respectiv. Era unul roz și unul bleu. Nu știu ce s-a întâmplat cu cel roz, dar azi dimineață când măturam curtea cu gândurile complet aiurea, am dat cu ochii de chestia asta:

scaunelul inainte

Statea undeva într-un colț, nu cerea nimic, nimănui, dar ceva m-a făcut să-mi doresc să-l salvez.  Măcar pentru o vreme.

A durat totul mai putin de 30 de minute. Am avut nevoie de șurubelniță să-i desfac cele 2 șuruburi în care se mai ținea, de un pic de vatelină să-i inlocuiesc buretele rupt din interior, de un material cât de cât impermeabil pentru că el își va face veacul tot prin curte, și de un ac cu ață.

A  ieșit asta:

scaunelul dupa

Masa de ping pong

masa de ping pongSă mai spună cineva că Jocurile Olimpice nu îndeamnă oamenii să facă sport. Sau cheltuieli.

După ce am văzut vreo 4 meciuri de tenis de masă la Rio, trei dintre ele cu români protagoniști, ne-am amintit că sportul ăsta ne era tare drag și nouă în copilărie, ba chiar și mai târziu, când, cu un fileu, o minge și două palete mergeam vreo 6 prieteni să jucăm ping pong la mesele de ciment din parc. Si ne apuca noaptea pe acolo, fără să reușim să avem un campion. Eram toți buni, după standardele noastre, desigur.

De-a lungul anilor, Sorin a mai zis de câteva ori că și-ar dori să avem pe terasă o masă de tenis, dar n-am luat niciodată prea în serios dorința lui, mai ales că de la noi de pe terasă mingiile ar zbura una câte una prin curțile din jur, și să ne enervăm  vecinii, nu-i tocmai o idee bună.

Au trecut anii și au venit JO de la Rio. V-am spus, a fost nevoie de vizionarea câtorva meciuri, de dorința Iuliei de a învăța să joace și de o ofertă bună de la Metro (950 lei) pentru a avea în curte o masă de tenis de exterior de toată frumusețea.

Gata, jucăm de două zile, copilul Iulia face trei antrenamente pe zi, eu cu Sorin suntem ca și acum 20 de ani (OMG cum sună asta) la fel de competitivi, iar Soniei, care-i la Târgoviște zilele astea, nu-i vine să creadă că are în curte o masă de ping pong.

Deși asta era penultima chestie pe care era cazul s-o cumpărăm acum, în apărarea noastră putem spune că masa se strânge ușor, nu ocupă loc mult și majoritatea bugetului pentru ea a fost luat din…pușculiță.

Ce fac eu pentru mediu?

proteja naturaOmul e cea mai nebună specie.Venerează un Dumnezeu invizibil, în timp ce distruge o Natură vizibilă. Fără să-și dea seama că Natura pe care o distruge e Dumnezeul ăla pe care îl venerează. Hubert Reeves

Am găsit citatul acesta undeva și l-am pus într-un draft. M-am gândit atunci că voi scrie un post legat de chestia asta. Un post despre câți dintre noi am înțeles că asta ne ține în viață, Natura de care ne batem joc în mod sistematic.

Apoi a venit ziua în care am găsit draftul și n-am mai știut ce să fac cu el. Apoi m-am gândit la mine, și la ce fac eu, la nivel super-micro, ca să protejez natura. Am găsit așa:

  • nu arunc niciodată, dar niciodată, hârtii, ambalaje sau orice altceva pe jos. Le pun întotdeauna la coș și atunci când nu am unul, le strâng (dap, nu vreți să știți ce-i la mine-n geantă când ajung acasă) și într-un final ajung și ele la coș.
  • nu rup flori, nu rup crengi (cu atât mai mult nu tai copaci), nu distrugnatura din jurul meu.
  • merg destul de mult cu bicicleta, deși merg mult și cu mașina. Mi-ar plăcea să nu fie nevoie să fac asta, dar altfel nu putem să trăim (deocamdată), dar repet, merg mult cu bicicleta și îi îndemn și pe alții să facă asta.
  • nu las apa să curgă cât timp mă spăl pe dinți și fac dușuri destul de scurte, cât să nu curgă toată Dunărea în baia mea.
  • pun uleiul ars de la gătit  într-o sticlă de plastic și apoi la gunoi. Nu-l torn niciodată la scurgere.
  • televizorul eprogramat să se stingă singur la o anumită oră, așa că nu-l uit niciodată aprins.
  • merg foarte des cu sacoșa mea textilă la cumpărături și-am văzut din ce în ce mai mută lume care face asta. E bine.
  • avem flori și pomi fructiferi în curte, deși terenul pe care acestea se află nu depășește 2m pătrați.

E puțin, desigur, dar e un început să conștientizezi ce faci și să te comporți în consecință. Voi ce faceți în legătură cu asta? Poate mai sunt chestii pe care aș putea să le fac și nu le știu.

8 ani de toane

blogAcum 5 zile blogul ăsta a împlinit 8 ani. Opt ani de când intru aici zilnic, chiar dacă în ultimul timp nu prea mai am chef de scris. Pur și simplu prefer să stau pe canapea ca Peggy Bundy decât să mă așez la laptop și să scriu ceva. Bine, nu-i azi cazul ăsta, așa că azi pot face un scurt bilanț al celor 8 ani de viață (cei care ați mai citit pe aici știți că practic în blogul ăsta e viața mea cu bune și cu rele).

8 ani, 1851 posturi scrise cu mare drag și 19685 comentarii pentru care vă mulțumesc fiecăruia în parte. Cel mai vizualizat articol este acesta și are 75938 vizite până azi. Nu intrați să-l citiți, nu se potrivește cu perioada asta.

Iubesc în continuare blogul ăsta, îmi place în continuare să scriu, mă bucur și azi pentru orice comentariu primit. E adevărat că entuziasmul de început s-a cam dus, dar simt și azi de câte ori mi se întâmplă o chestie draguță impulsul de a scrie pe blog. După care am o reținere, iar apoi, extrem de repede, uit s-o fac. Prefer să citesc, prefer să învăț ceva, prefer …

Vom vedea ce va fi peste un an, deocamdată încerc să scriu cât pot de des și vă rog să fiți răbdători cu mine. Vorba aia, nu mai am 36 de ani. 🙂

Un weekend la Sibiu și-o săptămână grea

sibiu de la terasaAm zis că scriu despre bani și n-am mai scris nimic. Doar i-am cheltuit. Cu folos, zic eu, adică pe un weekend cu familia la Sibiu.

Pentru că avem două fete adolescente și weekendul trecut la Sibiu a avut loc ceva meet național al fanilor 1D (dacă nu înțelegeți despre ce-i vorba, lăsațiașa), am decis că fetele noastre sunt suficient de mari să participe la o întâlnire de genul acesta în afara Bucureștiului, dar nu atât de mari încât să meargă singure până la Sibiu, așa că am zis să le ducem noi și să ne bucurăm de un weekend cu familia în Hermannstad.  A fost foarte frumos, fetele s-au simțit excelent la meet-ul lor cu direcționeri (don’t ask) din toată țara, ba unii veniți chiar din străinătate, iar noi am petrecut o sâmbătă liniștită pe străduțele și prin cafenelele stradale din oraș. Ne-am cazat pentru o noapte la Pensiunea Hermannstad (240 lei/noapte 4 persoane) într-un apartament imens și complet fără noimă amenajat, dar n-a fost rău. Am avut și-o mică terasă pe care am petrecut o jumătate de noapte citind și așcultând liniștea străzii.

Numai că odată întorși acasă, a început o săptămână de coșmar, salvată la început de vizita de două zile a unor rude foarte dragi, și sfârșită într-un ritm demn de o cauză mai bună, dap a plecat iar un export către Elveția, de data asta incomplet, pentru că oricât ne-am străduit, n-am reușit să terminăm. Nu-i nimic, mai sunt săptămâni, mai pleacă exporturi.

În weekendul ăsta ne-am odihnit (făcând acte, curățenie, de-astea) și-am plâns că ni s-a spart piscina și nici de bălăceală nu ne mai putem bucura.

Să sperăm că urmează o săptămână frumoasă!

Grijile

Pe la 5 după-amiază m-am pus în fața laptopului. E 9 și unsprezece minute și eu n-am scris nimic. Nici măcar titlul. Am o inspirație de zile mari și nici măcar nu mai pot da vina pe lipsa timpului.

Nu știam dacă să scriu despre bani sau despre încărcătoare, așa că am să le iau pe rând și până la urmă scriu despre griji.

Am un ritual de seară, așa cum cred că avem mai toate femeile. Cînd intru în dormitor la sfârșitul zilei, îmi bag cu grijă telefonul la încarcat (spun cu grijă pentru ca am stricat deja vreo trei încărcătoare și vreau să bat recordul de longevitate cu ăsta pe care-l am acum), apoi îmi scot ceasul și-l bag și pe el la încărcat.

Apropo de asta cu încărcatul ceasului, bateriei ceasului, tot aia.  Acum vreo doi ani, când și-a luat Sorin un smartwach de-l poți folosi în loc de telefon, pe lângă faptul că nu i-am văzut utilitatea, mi se părea cea mai mare tâmpenie să ai și grija încărcării ceasului. După ce că umblăm cu grija telefoanelor descărcate, să mai avem și altă apăsare, ceasul stins.

Revenind, îmi pun cel mai frumos ceas din lume la încărcat, tot pe noptieră și tot cu mare grijă, că ăstuia dacă-i tuf încărcatorul chiar că am… era să zic belit-o. Apoi mă demachez, se înțelege că tot cu grijă, așa că putem trage concluzia că mă cuprinde grija odată intrată în dormitor. Noroc că plec la duș și mă spăl de toate cele de peste zi, iar când revin sunt complet lipsită de, ați ghicit, griji.

Aprind lampa, nu nimeresc din prima comutatorul pe întuneric, aud cum ceva cade și mă gândesc că-i o sticluță de ojă uitată pe noptieră de pe vremea în care foloseam așa ceva. Se aprinde veioza în cele din urmă și văd că de fapt îmi căzuse telefonul, dar nu ieșise din încărcător. Nu-i nimic, n-am nicio grijă, lasă-l acolo. Am citit eu undeva că fiecare mișcare scurtează viața încărcătorului, așa că nu-l mișc.  Trag o carte de sub ceas (care era în încărcator, remember?) și reușesc cumva să nu mai dărâm nimic. Numai că… nu era cartea bună. Ca de obicei, citesc două cărți. În seara asta aveam chef de cealată, așa că îi dau drumul ăsteia ușor lângă pat (cade în așa fel încât acoperă telefonul de pe jos), dar eu nu-mi fac griji, și mă întind să iau cealată carte, moment în care se dezlănțuie iadul. Nu ajung la carte, mă întind până mă rostogolesc peste noptieră, veioza îmi cade pe mână, picioarele mi se duc perpendicular înspre tavan mai ceva ca în echerul săritorilor de la trambulină, capul îmi intră cumva între noptieră și șifonier, într-un loc în care n-are cum să încapă și în momentul ăla sună telefonul. E mama. De unde știu? Pâi îmi apre pe ceas, al cărui ecran îl văd întors din poziția în care sunt.

N-am răspuns, dar sigur mama nu și-a făcut griji. Mâine scriu despre bani.

Open

openAm citit Open, autobiografia lui Andre Agassi, în vacanța de 5 zile petrecuta luna trecută în Grecia. Pe măsură ce citeam, le povesteam fetelor și Adrianei pasaje din carte, iar atunci când în ziua 4 am terminat-o, au avut loc negocieri serioase legate de  cine urmează s-o citească prima.

Dintre tenismeni n-am ținut aproape niciodată cu Agassi, l-am preferat întotdeauna pe Sampras. Nu știu de ce, de fapt cam știu, seamănă mai mult cu mine, genul mai pedant și mai cu ochii pe rezultate. Andre nu era așa. Andre ura să joace tenis, dar pentru că asta știa să facă cel mai bine, atunci asta făcea. Și-a găsit târziu motivația pentru a câștiga turnee și implicit bani, dar nu despre asta e cartea.

E povestea vieții unui om îndemnat, îndrumat, obligat, antrenat să ajungă cel mai bun din lume la sportul ăsta. După ce am citit Exepționalii de Gladwell ( doh, am uitat să scriu despre cartea asta excepțională), mi-am dat seama că pentru a deveni cel mai bun din lume la ceva e nevoie de șansă, muncă și abia apoi talent.  Agassi e dovada de care aveam nevoie pentru a-mi clarifica definitiv chestiile astea. Degeaba avea el talent dacă ura tenisul. A avut însă o atat de mare dorință de a-i face pe plac tatălui său, încât a ajuns numărul unu mondial pentru că acesta își dorea asta.

Cartea e scrisă cu mult umor, conține multe detalii despre lumea tenisului profesionist și are câteva (multe) descrieri de meciuri de care îmi aduceam aminte pe măsură ce erau povestite. Bineînțeles că acum le ”vedeam” altfel, dar asta nu face decât să-mi placă și mai mult tenisul, să-i urmăresc cu drag și cu admirație pe oamenii ăștia care și-au ales și-au avut puterea să se țină de drumul ăsta.

Recomand cartea cu toată inima, nu trebuie să fii fan tenis ca sa-ți placă. Mi-e drag azi Agassi așa cum nu mi-a fost niciodată înainte. Și am reușit să văd o Stefi Graff frumoasă. Nu mi s-a părut vreodată înainte așa.

Acum citesc Pete Sampras, în mintea unui campion, și la momentul ăsta dintre tenismeni țin cu Andy Murray. Știu, nu-l place multă lume, dar e preferatul meu.

Citiți Open, merită toți banii!

Ce faci când nu mai știi ce să faci

Te ridici de la birou, îți întinzi brațele deasupra capului și faci câțiva pași.

În stînga ta e o ușă pe care ieși nu înainte de a te apleca spre măsuță și a-ți lua cu două degete telefonul. Odată ajuns afară te așezi cu picioarele sprijinite pe scaunul de față începi să butonezi telefonul fără butoane.

Verifici mailuri, facebook, ba chiar și twitter. Nimic nu te mai mulțumește. Nici măcar vremea. Dacă e cald, de ce e cald, dacă bate vîntul, de ce bate, că-ți clatină umbrela, dacă plouă te vezi nevoit să reintri în casă și undeva în fața televizorului cercul se închide, că doar de acolo te ridicasei cu câteva minute mai devreme.

The end